ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10414/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 124 din 9

martie 2005 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția civilă, s-a admis acțiunea

formulată de contestatorul V.P. în contradictoriu cu Primarul Municipiul Sibiu;

s-a anulat dispoziția nr. 1956 din 19 octombrie 2004 emisă de către pârât și

s-a dispus obligarea pârâtului să emită dispoziție motivată pentru restituirea

în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul

ce formează obiectul notificării formulată de către V.P. și V.C.

La soluționarea cauzei, instanța a

avut în vedere următoarele considerente:

Prin dispoziția nr. 1956/2004,

pârâtul a respins notificarea formulată cu motivarea că notificatorii nu au

respectat termenul și procedura de comunicare prin executorul judecătoresc a

notificării și că nu au dovedit existența dreptului de proprietate, precum și

calitatea de persoană îndreptățită până la 1 iulie 2003.

Prin întâmpinare, pârâtul și-a

reconsiderat poziția arătând că nu se contestă termenul de depunere a

notificării, ci faptul că ea nu a fost comunicată prin executorul judecătoresc.

Necomunicarea cererii prin

executorul judecătoresc dar care a fost primită de destinatar, trebuie să-și

producă efectele în raport cu acesta din urmă. Dispozițiile art. 21 din Legea

nr. 10/2001 vorbesc despre efectele notificării și față de alte persoane, ceea

ce înseamnă că are efect probatoriu și față de terți.

Neprimirea actelor doveditoare după

termenul prevăzut de O.G. nr. 10/2003 ar încălca regulile probatorii aplicabile

procesului civil și ar duce la nesocotirea principiului rolului activ al

magistratului.

Prin decizia civilă nr. 1004/A din

21 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, s-a

respins ca nefondat apelul formulat de către pârâtul Primarul Municipiului

Sibiu împotriva sentinței civile nr. 124 din 9 martie 2005 pronunțată de

Tribunalul Sibiu în deciziei nr. 6032/2004, reținându-se următoarele:

Potrivit art. 21 alin. (3) și (4)

din Legea nr. 10/2001, notificarea comunicată prin executorul judecătoresc face

dovada deplină în fața oricăror autorități a respectării termenului prevăzut de

alin. (1) al aceluiași articol. Astfel, notificarea face doar dovada depunerii

în termen a cererii de restituire.

Termenul prevăzut de art. 22 din

Legea nr. 10/2001, modificat prin O.U.G. nr. 10/2003 aprobată prin Legea nr.

289/2003 este aplicabil doar fazei administrative, împrejurare care rezultă din

chiar așezarea articolului în cuprinsul legii.

Legea nr. 10/2001 stabilește norme

procedurale pentru faza administrativă, însă conduita și obligațiile instanței

de judecată reies din prevederile codului de procedură civilă.

Art. 23 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 și art. 23.2. alin. (2) din H.G. nr. 498/2003 face trimiterea la

invitarea persoanei îndreptățite la restituire să participe la soluționarea

cererii sale și la încheierea unui proces-verbal în care să se menționeze

actele care mai trebuie depuse. În aceste condiții, unitatea deținătoare

trebuia să aducă la cunoștința persoanei îndreptățite necesitatea completării

cererii sale.

Împotriva deciziei de apel a

formulat recurs pârâtul-apelant, criticând-o pentru următoarele motive ce se

încadrează în art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Art. 21 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 instituie o măsură imperativă referitoare la comunicarea notificării

prin executorul judecătoresc, care are obligația de a înregistra și de a o

comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării.

Nu s-au dovedit dreptul real pretins

și nici calitatea de persoană îndreptățită în termenul legal prevăzut de art.

22 din Legea nr. 10/2001 și O.G. nr. 10/2003.

Atât instanța de fond cât și

instanța de apel nu au avut în vedere că, potrivit art. 1 lit. e) din Cap.I din

H.G. nr. 498/2003, sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia

la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi

îndreptățită.

Termenul prevăzut de art. 22 din

Legea nr. 10/2001, prelungit prin O.G. nr. 10/2003, este un termen de decădere.

Alin. (2) al art. unic din O.G. nr. 10/2003 prevede că actele depuse sau

invocate de persoana îndreptățită după expirarea termenului, nu mai pot fi

admise ca probe pentru soluționarea cauzei; totodată formularea art. 22 din

Legea nr. 10/2001 impune o obligație imperativă de depunere a actelor într-un

anumit termen; în același timp, art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele pot fi depuse până la

soluționarea notificării.

Extrasul de carte funciară a fost

depus doar în fața instanței de fond.

În cadrul procedurii, instanța de

judecată este chemată să verifice legalitatea și temeinicia dispozițiilor emise

pe baza actelor existente în dosarul Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001

la momentul soluționării.

Principiile procesului civil

invocate în motivarea hotărârii încalcă un alt principiu potrivit căruia între

o normă specială (Legea nr. 10/2001) și o normă generală (codul civil) în

materie de revendicare imobiliară, se aplică norma specială.

Totodată, aplicarea și respectarea

principiilor rolului activ și al aflării adevărului, nu se pot realiza cu

nerespectarea dispozițiilor imperative referitoare la respectarea termenelor

prin care legea impune anumite obligații.

Analizând decizia recurată, în

raport de cricitile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat.

Art. 22 alin. (3) din Legea nr.

10/2001 republicată prevede că notificarea va fi comunicată prin executorul

judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se

află imobilul solicitat sau în a cărui circumscripție își are sediul persoana

juridică deținătoare; executorul judecătoresc va înregistra notificarea și o va

comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării.

În alin. (5) al aceluiași articol se

arată că nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau

prin echivalent.

În ceea ce privește procedura de

comunicare a notificării de către persoana îndreptățită către unitate

deținătoare, singura sancțiune legală este, prin urmare, pentru nerespectarea

termenului stipulat de lege pentru formulare.

Dacă intenția legiuitorului ar fi

fost în sensul că necomunicarea notificării prin intermediul executorului

judecătoresc să afecteze valabilitatea procedurii, ar fi prevăzut acest lucru

în mod expres, așa cum s-a procedat în cazul nerespectării termenului de

formulare a notificării.

Art. 22 din Legea nr. 10/2001,

anterior republicării, prevedea că actele doveditoare ale dreptului de

proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această

calitate vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta sau în termen de

cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Termenul de 18 luni a fost ulterior

prelungit, iar prin O.G. nr. 10/2003 s-a prevăzut, pe lângă prelungirea

termenelor, că actele care se depun după expirarea termenului pot fi luate în

considerare numai dacă unitatea deținătoare consideră că sunt esențiale pentru

soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.

Art. 25 din Legea nr. 10/2001

republicată (art. 23 din legea republicată) prevede că în termen de 60 de zile

de la înregistrarea notificării sau, după caz, și la data depunerii actelor

doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie

sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în

natură.

Sancțiunea la care se expune

persoana notificantă în cazul în care nu s-au depus toate actele doveditoare,

atât în termenul de 60 de zile stipulat cât și în termenul prelungit conform

Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, este aceea că

notificarea este soluționată numai în baza actelor depuse, pct. 23.1 din

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Din modul de reglementare a procedurii

de restituire prin Legea nr. 10/2001, rezultă că etapa comunicării notificării

este cuprinsă în procedura prealabilă administrativă care se desfășoară

exclusiv în fața unității deținătoare investită cu soluționarea notificării.

Procedura de restituire reglementată

de Legea nr. 10/2001 cuprinde două faze, și anume procedura administrativă

prealabilă și procedura judiciară, la ultima recurgându-se în cazul în care în

prima fază nu se ajunge la un mod de soluționare agreat de persoana

îndreptățită.

Aspectul supus analizei fiind

reglementat în procedura prealabilă, administrativă, rezultă că se aplică numai

în procedura desfășurată în fața unității deținătoare și nu a instanței de

judecată, a cărei competență intervine ulterior (facultativ) și ale cărui

reguli și principii de desfășurare a procesului civil sunt prevăzute de codul

de procedură civilă.

Pe de altă parte, atunci când

legiuitorul a vrut să sancționeze nerespectarea unui termen expres stipulat, a

prevăzut sancțiunea aferentă.

Astfel, după cum s-a arătat mai sus,

în art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată se arată că

nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage

pierderea dreptului de a se solicita în justiție măsuri reparatorii în natură

sau prin echivalent.

În același timp, în art. 45 alin.

final din Legea nr. 10/2001 republicată este sancționată nerespectarea

termenului expres stipulat pentru promovarea acțiunilor de nulitate pentru

actele juridice la care face referire textul legal; astfel, se arată că dreptul

la acțiune se prescrie.

În aceste condiții, nu are loc o

suprapunere a dispozițiilor legale, norme speciale și norme generale, în sensul

invocat în cadrul recursului, și care să atragă aplicarea normei speciale.

Aspectele procedurale sunt

diferențiate, fiind vorba de o etapă în fața unității deținătoare și de o altă

etapă, care nu este obligatorie, în fața instanței de judecată.

Prin urmare, reținând că nu sunt

fondate criticile formulate în cadrul recursului și care atrag incidența art.

304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Curtea urmează să dispună în consecință.

Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ.,

recurentul-pârât va fi obligat la plata de sumei de 300 RON, reprezentând

cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

formulat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva deciziei civile nr.

1004 din 21 iunie 2005 a Curții de Apel Alba Iulia.

Obligă recurentul-pârât Primarul

Municipiului Sibiu la plata sumei de 300 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată către intimatul-reclamant V.P.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2005.