ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 988/2009

Asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Cu notificarea înregistrată sub nr.

73599 din 19 octombrie 2005, I.D. a cerut acordarea de măsuri reparatorii

pentru cota sa parte din imobilul situat Cluj Napoca, preluat de stat

în mod abuziv, invocând incidența dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, ale

Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 196/1997.

Prin

dispoziția nr. 3450 din 28 decembrie 2005, Primarul municipiului Cluj a

respins notificarea, motivat de faptul că

nu a fost depusă în termenul

prevăzut

de lege, care a expirat la data de 14 februarie 2002.

Prin cererea înregistrată la data de 10

ianuarie 2006, reclamanta I.D. a cerut anularea dispoziției și acordarea de

măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, cu mențiunea că a formulat

notificare în baza Legii nr. 247/2005.

La data de

21 martie 2006, reclamanta a cerut și repunerea în

termenul

de notificare.

În cursul judecății a reclamanta a

invocat excepția de neconstituționalitate a dispoziției art. 22 alin. (5) din

Legea nr.

10/2001 potrivit căreia

„Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut

pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita

în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.",

excepție

care a fost respinsă prin decizia

1036/2007 a Curții Constituționale.

Prin sentința civilă nr. 33/25 ianuarie 2008,

Tribunalul Cluj a respins cererea.

În motivarea sentinței, tribunalul a

reținut că termenul de formulare a notificărilor a fost prevăzut prin

dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 (6 luni de la intrarea în vigoare a

legii) și a fost prelungit, succesiv prin dispozițiile O.U.G. nr. 109/2001 și

nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002.

Tribunalul a

reținut că prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu s-a

instituit

un nou termen de notificare și că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost

împiedicată printr-o împrejurare mai presus de

voința sa să formuleze notificarea în termenul legal.

Totodată, tribunalul a apreciat că nu poate

primi solicitarea reclamantei de a obliga pârâtul să trimită cererea sa

comisiei de fond funciar întrucât nu are atribuții în acest sens.

Prin decizia civilă nr. 12/A din 9 mai 2008,

Curtea de Apel Cluj a

respins apelul

declarat de reclamantă pentru aceleași considerente

reținute și de

tribunal.

Instanța de apel a reținut că prin

instituirea unui termen legal în care persoanele pretins îndreptățite să

formuleze cereri pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele

preluate de stat în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu se înfrâng

dispozițiile constituționale referitoare la protecția proprietății private și

nici cele ale art. 1 ale Protocolului 1 la CEDO.

Instanța a

reținut că limitarea în timp a exercițiului dreptului la

acțiune

pentru astfel de măsuri, printre care se numără și restituirea în natură, are

justificare în nevoia de a oferi securitate circuitului civil, posibilitatea

solicitării pe termen nelimitat a unor astfel de

măsuri fiind de natură să genereze o stare de incertitudine cu privire

la

situația juridică a unor astfel de imobile.

Instanța a reținut și că atâta timp cât

durata termenului este

una rezonabilă,

adică îndeajuns de mare încât să permită persoanei

interesate să

aprecieze asupra oportunității formulării în mod efectiv a unei astfel de

cereri, cum este și durata de 1 an a termenului supus analizei, reclamanta nu

poate susține că printr-o astfel de măsură i-ar fi fost încălcate drepturile

protejate prin dispozițiile

constituționale

sau ale convenției europene mai sus arătată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta

invocând incidența art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta

susține că respingerea cererii dedusă judecății pe motiv de tardivitate s-a

făcut cu interpretarea greșită a dispozițiile legale constituționale și ale

art. 6 CEDO care garantează dreptul de proprietate, fără a detalia în vreun mod

critica formulată.

La termenul de judecată din 4 februarie

2006, Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la nulitatea recursului.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, recursul este o cale extraordinară de

atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate

motivele

de recurs, căci numai motivul

formulat în scris și numai în măsura în

care a fost dezvoltat poate fi

cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Motivele de recurs

trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii

atacată și

pe susținerile pe care părțile le-au făcut în fața instanțelor de fond întrucât

recursul presupune un control al legalității hotărârii recurată și nu o nouă

judecată în fond a pricinii.

Tocmai de aceea, prin dispozițiile art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. s-a instituit, sub sancțiunea

nulității, obligația părții

de a arăta prin

cererea de recurs sau printr-un memoriu separat atât

motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul cât și dezvoltarea acestor motive.

Ca atare, când recursul nu este motivat sau

când se indică

doar formal anumite motive

de recurs, fără însă ca acestea să fie în

vreun mod dezvoltate în raport

cu considerentele hotărârii atacată, calea de atac este lovită de nulitate.

În speța supusă analizei, prin cererea de

recurs nu au fost dezvoltate motivele de nelegalitate invocate, anume cele

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii,

reclamanta s-a rezumat a indica motivele de recurs mai sus arătate și a

susține, printr-o formulare în termeni generali, că soluțiile date de

instanțele de fond ar încălca dispozițiile constituționale referitoare la

proprietate precum și pe cele ale art. 6 CEDO, fără indica în concret în ce

constă această încălcare.

Aceste susțineri nu îmbracă caracterul unor

critici de nelegalitate formulate la adresa considerentelor de drept pe care

instanțele de fond și-au fundamentat soluțiile adoptate și, ca atare

ele nu îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

,

neputând fi încadrate în motivele de recurs indicate

de reclamată.

Așa fiind, reținând și că în cauză nu

sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în

conformitate cu

art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., că recursul dedus judecății este

lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Constată nul recursul declarat de reclamanta

I.D. împotriva deciziei nr. 121 A din 9 mai 2008 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 februarie 2009.