ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 988/2009

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Cu notificarea înregistrată sub nr. 73599 din 19 octombrie 2005, I.D. a cerut acordarea de măsuri reparatorii pentru cota sa parte din imobilul situat Cluj Napoca, preluat de stat în mod abuziv, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 196/1997. Prin dispoziția nr. 3450 din 28 decembrie 2005, Primarul municipiului Cluj a respins notificarea, motivat de faptul că nu a fost depusă în termenul prevăzut de lege, care a expirat la data de 14 februarie 2002. Prin cererea înregistrată la data de 10 ianuarie 2006, reclamanta I.D. a cerut anularea dispoziției și acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, cu mențiunea că a formulat notificare în baza Legii nr. 247/2005.

La data de 21 martie 2006, reclamanta a cerut și repunerea în termenul de notificare. În cursul judecății a reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a dispoziției art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 potrivit căreia „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.", excepție care a fost respinsă prin decizia 1036/2007 a Curții Constituționale. Prin sentința civilă nr. 33/25 ianuarie 2008, Tribunalul Cluj a respins cererea. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că termenul de formulare a notificărilor a fost prevăzut prin dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 (6 luni de la intrarea în vigoare a legii) și a fost prelungit, succesiv prin dispozițiile O.U.G.

nr. 109/2001 și nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002. Tribunalul a reținut că prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 nu s-a instituit un nou termen de notificare și că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința sa să formuleze notificarea în termenul legal. Totodată, tribunalul a apreciat că nu poate primi solicitarea reclamantei de a obliga pârâtul să trimită cererea sa comisiei de fond funciar întrucât nu are atribuții în acest sens. Prin decizia civilă nr. 12/A din 9 mai 2008, Curtea de Apel Cluj a respins apelul declarat de reclamantă pentru aceleași considerente reținute și de tribunal.

Instanța de apel a reținut că prin instituirea unui termen legal în care persoanele pretins îndreptățite să formuleze cereri pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate de stat în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu se înfrâng dispozițiile constituționale referitoare la protecția proprietății private și nici cele ale art. 1 ale Protocolului 1 la CEDO. Instanța a reținut că limitarea în timp a exercițiului dreptului la acțiune pentru astfel de măsuri, printre care se numără și restituirea în natură, are justificare în nevoia de a oferi securitate circuitului civil, posibilitatea solicitării pe termen nelimitat a unor astfel de măsuri fiind de natură să genereze o stare de incertitudine cu privire la situația juridică a unor astfel de imobile.

Instanța a reținut și că atâta timp cât durata termenului este una rezonabilă, adică îndeajuns de mare încât să permită persoanei interesate să aprecieze asupra oportunității formulării în mod efectiv a unei astfel de cereri, cum este și durata de 1 an a termenului supus analizei, reclamanta nu poate susține că printr-o astfel de măsură i-ar fi fost încălcate drepturile protejate prin dispozițiile constituționale sau ale convenției europene mai sus arătată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanta susține că respingerea cererii dedusă judecății pe motiv de tardivitate s-a făcut cu interpretarea greșită a dispozițiile legale constituționale și ale art. 6 CEDO care garantează dreptul de proprietate, fără a detalia în vreun mod critica formulată.

La termenul de judecată din 4 februarie 2006, Înalta Curte a rămas în pronunțare cu privire la nulitatea recursului. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Motivele de recurs trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacată și pe susținerile pe care părțile le-au făcut în fața instanțelor de fond întrucât recursul presupune un control al legalității hotărârii recurată și nu o nouă judecată în fond a pricinii.

Tocmai de aceea, prin dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. s-a instituit, sub sancțiunea nulității, obligația părții de a arăta prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat atât motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul cât și dezvoltarea acestor motive. Ca atare, când recursul nu este motivat sau când se indică doar formal anumite motive de recurs, fără însă ca acestea să fie în vreun mod dezvoltate în raport cu considerentele hotărârii atacată, calea de atac este lovită de nulitate. În speța supusă analizei, prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate motivele de nelegalitate invocate, anume cele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii, reclamanta s-a rezumat a indica motivele de recurs mai sus arătate și a susține, printr-o formulare în termeni generali, că soluțiile date de instanțele de fond ar încălca dispozițiile constituționale referitoare la proprietate precum și pe cele ale art. 6 CEDO, fără indica în concret în ce constă această încălcare. Aceste susțineri nu îmbracă caracterul unor critici de nelegalitate formulate la adresa considerentelor de drept pe care instanțele de fond și-au fundamentat soluțiile adoptate și, ca atare ele nu îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. , neputând fi încadrate în motivele de recurs indicate de reclamată.

Așa fiind, reținând și că în cauză nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Constată nul recursul declarat de reclamanta I.D. împotriva deciziei nr. 121 A din 9 mai 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și asigurări sociale pentru minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2009.