ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5620/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5620/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 741 din 6 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția inadmisibilității

acțiunii.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă plângerea

reclamantului N.A. împotriva dispoziției primarului municipiului Cluj-Napoca din

18 iulie 2007, care a fost păstrată în totul.

Pentru a pronunța această

sentință, Tribunalul a reținut că, în ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului, prin decizia irevocabilă nr. 230 /R/2006 a Curții

de Apel Cluj, s-a stabilit că acesta este fiul lui N.A.I. și strănepotul de frate

al lui N.S.

Ca atare, chiar dacă reclamantului

nu i s-a stabilit o vocație succesorală concretă, în ceea ce privește moștenirea

defunctului N.S., instanța a considerat că reclamantul, fiind strănepot de frate

a lui N.S., este succesibil al acestuia, intrând în clasa a II-a a moștenitorilor,

și, pe acest considerent, are calitate procesuală activă, pentru a formula plângere

împotriva dispoziției Primarului Municipiului Cluj-Napoca din 18 iulie 2007, prin

care s-a soluționat cererea sa cu privire la imobilul de pe str. B., înscris în

C.F. Cluj-Napoca și care a fost, în anul 1938, coproprietatea antecesorului său,

N.S., în cotă parte de 1/2.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii, motivat pe faptul că restituirea în natură se face în

condițiile Legii nr. 10/2001, că nu mai este admisibilă nicio acțiune în justiție,

introdusă direct la instanțele judecătorești, Tribunalul a respins-o, în considerarea

faptului că aceste aspecte privesc fondul cauzei și nu pot fi soluționate pe cale

de excepție.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut că, prin dispoziția primarului Municipiului Cluj-Napoca din 18 iulie 2007,

privind imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca, s-a

respins notificarea înregistrată din 21 februarie 2006, formulată de reclamant,

deoarece notificarea a fost tardiv formulată, fiind depusă în afara termenului prevăzut

de lege, 14 februarie 2001-14 februarie 2002, iar, în subsidiar, întrucât nu s-a

făcut dovada preluării de stat a imobilului revendicat, astfel că acesta nu face

obiectul Legii nr. 10/2001.

S-a reținut de către instanță

că, în conformitate cu art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, notificările

prin care se puteau solicita restituiri de imobile în natură trebuiau depuse până

la data de 14 februarie 2002.

Acest termen, care a fost,

inițial, de 6 luni, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ulterior, a

fost prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. 154/2001, ultima

dată de depunere a notificărilor fiind data de 14 februarie 2002.

Cum reclamantul a înțeles

să depună notificarea la data de 21 februarie 2006, instanța a reținut că, din acest

punct de vedere, dispoziția primarului este legală, reținându-se, în mod corect,

că această notificare a fost depusă tardiv.

Instanța a mai reținut

că și cel de-al doilea motiv de respingere a notificării, referitor la faptul că

imobilul din C.F. Cluj, situat administrativ în Cluj-Napoca, str. B., nu a fost

preluat de stat, astfel că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, este întemeiat

pentru faptul că acest imobil nu a fost niciodată preluat de stat, iar, în prezent,

conform mențiunilor, este în proprietatea lui M.E., care a dobândit imobilul prin

contract de vânzare-cumpărare, în anul 1966, de la foștii proprietari, N.S. și soția

sa, născută F.V.

Instanța a mai reținut

că reclamantul nu a depus la dosarul intern, întocmit în baza Legii nr. 10/2001,

sau la dosarul cauzei, acte din care să rezulte preluarea abuzivă a imobilului din

litigiu, nefiind îndeplinite astfel condițiile art. 1169 C. civ.

În privința restului petitelor,

instanța le-a considerat inadmisibile, dar, pe fondul cauzei, și nu pe excepție,

întrucât, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură,

inclusiv în forma constatării ilegalității preluării în proprietatea statului a

imobilului în litigiu, prin reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea antecesorilor

reclamanților, se face numai în condițiile legii speciale de restituire, respectiv

a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, s-a

reținut că instanța nu poate fi legal învestită pentru a soluționa existența unor

stări de fapt, ci doar a existenței unui drept, în conformitate cu art. 111 C.

proc. civ.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat apel, în termenul legal, reclamantul N.A., solicitând desființarea sentinței

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Prin decizia civilă

nr. 50A din 13 februarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul

N.A. împotriva sentinței civile nr. 741 din 6 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul

Cluj, pe care a menținut-o.

Pentru a adopta această

soluție, Curtea a expus următoarele motive:

Primul motiv de apel invocat

de reclamant se referă la faptul că stabilirea filiației față de tatăl său s-a făcut

la data de 26 ianuarie 2006, că acesta este momentul de la care începe să curgă

termenul pentru depunerea notificării, termen prevăzut de art. 21 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (1), după modificare]. Argumentul invocat de apelant

este acela că, până la data de 26 ianuarie 2006, el nu era moștenitor, în sensul

art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 230 din 26 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, a fost admisă acțiunea reclamantului

și, în consecință, a fost stabilită filiația lui față de N.A.I., decedat la 2 august

tatălui său la data de 25 ianuarie 2002. Prin urmare, până la data de 25 ianuarie

2002, când a aflat de identitatea tatălui său, reclamantul s-a aflat într-o imposibilitate

obiectivă de a formula notificare, pentru a solicita aplicarea măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În conformitate cu

art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, notificările prin care se puteau solicita

restituiri de imobile în natură trebuiau formulate în termen de 6 luni de la data

intrării în vigoare a legii. Ulterior, termenul a fost prelungit succesiv, prin

O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 154/2001, ultima dată de depunere a notificărilor

fiind data de 14 februarie 2002.

Prin urmare, la data de

25 ianuarie 2002, dată aflată în interiorul termenului prevăzut de art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (1) după modificare], reclamantul

avea posibilitatea de a formula notificare, însă nu a făcut-o. Acțiunea de stabilire

a filiației era de natură să întrerupă termenul pentru depunerea actelor doveditoare

prevăzute de art. 23, în forma actuală.

Hotărârea judecătorească

de stabilire a filiației are caracter declarativ de drepturi, și nu unul constitutiv,

astfel că reclamantul avea calitatea de moștenitor, în perioada prevăzută de lege,

pentru formularea notificării. Nimic nu-l împiedica pe reclamant să formuleze notificarea,

dovada calității de moștenitor urmând să o facă cu soluția dată acțiunii în stabilirea

paternității.

Este real că, potrivit

prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul

era obligat să indice, în cuprinsul notificării, imobilul pentru care solicita măsuri

reparatorii.

Curtea a apreciat însă,

că această împrejurare nu constituie un motiv care face ca termenul de depunere

a notificării să nu curgă, ci, eventual, reprezintă o imposibilitate obiectivă de

formulare a acesteia, care ar fi justificat o eventuală repunere în termen, în sensul

art. 103 alin. (2) C. proc. civ., fiind vorba de un termen de decădere, și nu unul

de prescripție.

Chiar dacă s-ar aprecia,

așa cum susține reclamantul, că, până la data pronunțării deciziei civile nr. 230/2006

a Curții de Apel Cluj, prin care a fost stabilită filiația față de tatăl său, a

fost în imposibilitate de a formula notificarea, fiind vorba de un termen de decădere,

pentru a opera repunerea în termen, conform art. 103 alin. (2) C. proc. civ., notificarea

trebuia formulată în 15 zile de la încetarea împiedicării. Or, reclamantul a formulat

notificarea abia în data de 21 februarie 2006.

Prin concluziile scrise

depuse, reclamantul a arătat că termenul de decădere nu operează potrivit regulilor

termenului de prescripție, astfel că instituția repunerii în termen este operabilă

doar la termenul de prescripție, în baza disp. art. 103 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, reclamantul nu a dorit să beneficieze de dispozițiile art. 103 alin.

(2) C. proc. civ.

Sentința instanței de

fond a fost apreciată ca legală și sub aspectul faptului că imobilul în litigiu

nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Acest act normativ se aplică imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Imobilul situat în Cluj-Napoca,

str. B. și imobilul X situat în Cluj-Napoca, str. B. nu au intrat în proprietatea

Statului Român. Aceasta rezultă din faptul că, în evidențele Statului Român, nu

există acte de preluare a imobilului.

Susținerile apelantului

sunt contrazise de conținutul C.F. Cluj, din care rezultă că s-a dezmembrat, casă

din cărămidă acoperită cu țiglă cu 4 camere, 1 bucătărie, dependințe, curte și grădină,

loc de casă.

Declarația numiților N.V.

și N.S., autentificată, cererea din 21 mai 1964, adresată de proprietara de C.F.

Sfatului Popular al orașului Cluj-Napoca, adresa și înregistrările din C.F., dovedesc

că proprietarii de C.F. au vândut cele două imobile numiților M.L. și M.A. și soția,

M.E., care, de altfel, și-au intabulat dreptul de proprietate, în anii 1959 și 1966.

Rezultă, astfel, cu certitudine

că imobilul în litigiu nu a intrat în proprietatea Statului Român și, în consecință,

nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii,

a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.A., solicitând admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate și a sentinței apelate, cu consecința admiterii cererii

astfel cum a fost formulată.

În motivarea cererii de

recurs, recurentul a susținut că, prin decizia civilă nr. 230 din 26 ianuarie 2006

a Curții de Apel Cluj, i-a fost stabilită filiația față de N.A.I., tatăl său, decedat,

astfel încât, ca și frații săi consangvini, are vocație succesorală, de la data

de 26 ianuarie 2006, și, în consecință, are dreptul de a formula notificare, în

temeiul Legii nr. 10/2001.

Recurentul a mai arătat

că a făcut dovada preluării abuzive, de către Statul român, a imobilului în litigiu,

în baza Decretului nr. 92/1950 și a H.C.M. nr. 1390/1953, dreptul de proprietate

al statului nefiind înscris în C.F. Cluj.

Intimatul Primarul municipiului

Cluj-Napoca, prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C.

proc. civ., s-a opus admiterii recursului, întrucât Legea nr. 247/2005 nu-i repune

pe revendicatori în termenul de depunere a notificărilor, termen care a expirat

la data de 14 februarie 2002.

În plus, imobilul în litigiu

nu face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv, prevăzute

de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a intrat niciodată

în proprietatea Statului Român, neexistând documente de preluare a acestui imobil,

iar înscrierile din C.F. dovedesc faptul că proprietarii tabulari au vândut imobilul

în litigiu numiților M.L., M.A. și M.E.

În ședința publică din

13 mai 2010, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului,

în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.

La data de 21 iunie 2010,

recurentul reclamant N.A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., solicitând suspendarea judecății cauzei

și sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții.

În ședința publică din

30 iunie 2011, recurentul a solicitat că, în situația în care instanța va admite

cererea de sesizare a Curții Constituționale, să dispună suspendarea cauzei, în

temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate

excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C.

proc. civ., cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de suspendare

a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta

Curte retine următoarele:

În actuala reglementare

procesual civilă, calea de atac a recursului, în ipoteza hotărârilor susceptibile

și de apel și de recurs, poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate

reglementate în mod exhaustiv în pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ.

În cauza dedusă judecății,

motivele de recurs formulate de către recurentul N.A. pun în dezbatere posibilitatea

acestuia de a formula notificare pentru restituirea imobilului situat în Cluj –

Napoca, str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca, ca urmare a vocației succesorale stabilită

ulterior expirării termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) al Legii nr. 10/2001,

precum și aspecte relative la preluarea imobilului în litigiu de către stat și dreptul

de proprietate asupra acestui imobil.

Or, chiar dacă aceste

motive nu sunt structurate într-o manieră profesionistă, partea nefiind asistată

de avocat la momentul formulării recursului, și nu sunt încadrate în drept, expunerea

lor face posibilă, în virtutea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea acestora

în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința

examinării validității lor de către instanța învestită în acest scop, din perspectiva

normelor de drept substanțial la care pot fi raportate.

Pentru aceste argumente,

instanța apreciază că nu se impune aplicarea sancțiunii nulității recursului, pentru

imposibilitatea încadrării motivelor de recurs, în motivele de nelegalitate reglementate

de art. 304, pct. 1-9 C. proc. civ., astfel încât va respinge excepția nulității

recursului exercitat de reclamantul N.A.

Cum cererea de sesizare

a Curții Constituționale, formulată de recurentul N.A., viza soluționarea excepției

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 302

1

lit. c) C. proc.

civ., care prevăd că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele

de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, din perspectiva

art. 21 din Constituție și art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul de acces

la un tribunal, Înalta Curte, reținând că, în cauză, s-a adoptat soluția respingerii

excepției nulității recursului exercitat de reclamantul N.A., cu consecința analizării

fondului acestui recurs, apreciază că cererea de sesizare a Curții Constituționale

a devenit lipsită de interes, astfel încât se impune respingerea sa.

În ceea ce privește cererea

de suspendare a judecății cauzei, formulată de către reclamantul N.A., în baza

art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendare care ar fi trebuit să fie dispusă,

în opinia acestuia, în ipoteza în care s-ar fi admis cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, ca o consecința

imediată a respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, pentru considerentele

deja expuse.

Totuși, din rațiuni de

rigoare, instanța de recurs consideră necesar să precizeze că, în opinia sa, instituția

suspendării facultative, judecătorești, reglementată de art. 244 alin. (1) pct.

1 C. proc. civ., nu este incidentă, în ipoteza în care se formulează o cerere de

sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate,

întrucât procedura în fața instanței de contencios constituțional nu vizează o judecată

asupra fondului dreptului, care să determine dezlegarea unei cauze cu care instanța

de drept comun a fost învestită, în sensul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., iar legiuitorul, ca urmare a abrogării, prin Legea

nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea

Legii

nr. 47/1992

privind organizarea și funcționarea

Curții Constituționale, a

temeiului juridic special,

în baza cărora judecata trebuia suspendată, atunci când era sesizată Curtea Constituțională

cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, a adoptat un nou motiv de

revizuire, pct. 10 al art. 322 C. proc. civ., în temeiul căruia partea interesată

poate declanșa o nouă procedură, în situația în care excepția de neconstituționalitate

invocată de această parte este admisă, iar judecata cauzei s-a finalizat.

Examinând recursul dedus

judecății, Înalta Curte reține următoarele:

Ceea ce constituie obiect

de dezbatere în cauză și, implicit, motiv de recurs, este interpretarea și aplicarea

legii speciale - nr. 10/2001, care instituie un termen legal, imperativ, de decădere

de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv, prin

O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 154/2001, până la data de 14 februarie 2002, în

care persoana interesată trebuie să formuleze notificare pentru obținerea măsurilor

reparatorii, în natură sau prin echivalent, pentru imobilele preluate de stat, ce

fac obiectul de reglementare al acestei legi.

În speță, instanțele de

fond au reținut că, prin dispoziția primarului Municipiului Cluj-Napoca din 18

iulie  2007, privind imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca,

s-a respins notificarea înregistrată din 21 februarie 2006, de reclamantul N.A.,

deoarece a fost tardiv formulată.

Recurentul a invocat,

în combaterea acestei tardivități, împrejurarea că stabilirea filiației fată de

tatăl său, care constituie și temeiul juridic al formulării notificării, în temeiul

Legii nr. 10/2001, a fost realizată, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr.

230 din 26 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj și, deci, termenul pentru depunerea

notificării nu ar putea curge decât de la această dată.

Acest motiv de recurs

nu poate fi primit, întrucât

termenul prevăzut de

art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, această calificare

fiind confirmată de legiuitor în dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

În același

sens, cât timp este stabilit printr-o normă juridică, este un termen legal, ce nu

poate fi prelungit sau scurtat de instanțe sau de părți, imperativ, înăuntrul căruia

trebuie îndeplinit un act de procedură, și absolut, întrucât nerespectarea lui afectează

valabilitatea actului de procedură, în speță, al notificării.

Este de reținut

că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului

Unit, hotărârea din anul 1975, că dreptul de acces la tribunale nu este un drept

absolut, și că există posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara

limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.

Așadar, cu

condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit

mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții, cu condiția

ca aceste limitări să urmărească un scop legitim și sa păstreze un raport rezonabil

de proporționalitate între scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul

public și imperativul apărării drepturilor individuale.

O modalitate

prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces

echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile,

instituite

de state, pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins

sau al respectării termenelor pentru efectuarea unui act.

Accesul la

justiție presupune, în mod necesar, însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative,

partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unui tribunal independent

și imparțial, cu deplină jurisdicție, în fapt și în drept. Or, prin Legea nr. 10/2001,

au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile

de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

În speța supusă analizei,

se constată că reclamantul N.A. nu a formulat notificare în termenul legal, 14 februarie

2001 — 14 februarie 2002, și nici cerere de repunere în termen, în condițiile prevăzute

de art. 103 C. proc. civ., în analiza căreia s-ar fi putut analiza dacă motivele

invocate pentru nerespectarea termenului reglementat de art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 republicată reprezintă împrejurări mai presus de voința sa, în sensul

art. 103 alin. (2) C. proc. civ.

Pe cale de consecință,

reclamantul este decăzut, în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent pentru imobilul în litigiu.

Aplicarea normelor de

drept procedural garantează securitatea raporturilor juridice și nu poate constitui

motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamantul nu are un bun actual, și nici

un motiv de discriminare, în sensul art. 14 al Convenției sau Protocolului nr. 12

adițional la Convenție, cât timp aceeași normă de drept procedural (în speță, cea

referitoare la termenul de notificare) se aplică tuturor persoanelor care reclamă

o anumită ingerință, cum ar fi, în speța supusă analizei, deposedarea abuzivă de

către stat, de un anumit bun, într-o perioadă de timp determinată.

Pentru aceste argumente,

primul motiv de recurs apare ca evident nefondat.

Asupra celui de-al doilea

motiv de recurs invocat în cauză, prin care se invocă preluarea abuzivă de către

stat a imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că acesta se impune a fi analizat

numai pentru că au existat două motive de respingere a notificării formulate de

reclamant, cel de-al doilea motiv fiind relativ la faptul că imobilul din C.F. Cluj,

situat administrativ în Cluj-Napoca, str. B., nu a fost preluat de stat, astfel

că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, altminteri, existând un motiv procedural

peremptoriu, cel al depunerii tardive a notificării, care echivalează cu faptul

că procedura administrativă nu se poate finaliza cu o soluție pronunțată pe fondul

dreptului, acest motiv nu putea determina modificarea soluției pronunțate în cauză.

În acest context, deși

s-a depus, la dosar, anexa pentru completarea listelor anexe la Decretul nr. 92/1950,

în care este menționată, numita N.B., pentru un apartament situat în Cluj, str.

V., recurentul nu a răsturnat mențiunile din C.F., care au efect constitutiv,

și din care rezultă că nr. top din C.F. Cluj s-a dezmembrat în, casă din cărămidă

acoperită cu țiglă, cu 4 camere, 1 bucătărie, dependințe, curte și grădină, loc

de casă și că proprietarii de C.F. au vândut cele două imobile numiților M.L., M.A.

și M.E., care și-au intabulat dreptul de proprietate, în anii 1959 și 1966.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și

interpretarea corectă a legii incidente, motiv pentru care, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.A.

împotriva deciziei nr. 50A din 13 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă,

de muncă, asigurări sociale, pentru minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului.

Respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., formulată de reclamantul N.A.

Respinge cererea de suspendare

a judecății cauzei, formulată de către reclamantul N.A., în baza art. 244 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul N.A. împotriva deciziei nr. 50A din 13 februarie

2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă, asigurări sociale, pentru minori

și familie.

Cu recurs în termen de

48 ore de la pronunțare, în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Irevocabilă pentru restul

dispozițiilor deciziei.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 30 iunie 2011.