ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5620/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 741 din 6 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Cluj, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului și excepția inadmisibilității acțiunii. Prin aceeași sentință, a fost respinsă plângerea reclamantului N.A. împotriva dispoziției primarului municipiului Cluj-Napoca din 18 iulie 2007, care a fost păstrată în totul. Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut că, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, prin decizia irevocabilă nr. 230 /R/2006 a Curții de Apel Cluj, s-a stabilit că acesta este fiul lui N.A.I. și strănepotul de frate al lui N.S.

Ca atare, chiar dacă reclamantului nu i s-a stabilit o vocație succesorală concretă, în ceea ce privește moștenirea defunctului N.S., instanța a considerat că reclamantul, fiind strănepot de frate a lui N.S., este succesibil al acestuia, intrând în clasa a II-a a moștenitorilor, și, pe acest considerent, are calitate procesuală activă, pentru a formula plângere împotriva dispoziției Primarului Municipiului Cluj-Napoca din 18 iulie 2007, prin care s-a soluționat cererea sa cu privire la imobilul de pe str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca și care a fost, în anul 1938, coproprietatea antecesorului său, N.S., în cotă parte de 1/2.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, motivat pe faptul că restituirea în natură se face în condițiile Legii nr. 10/2001, că nu mai este admisibilă nicio acțiune în justiție, introdusă direct la instanțele judecătorești, Tribunalul a respins-o, în considerarea faptului că aceste aspecte privesc fondul cauzei și nu pot fi soluționate pe cale de excepție. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că, prin dispoziția primarului Municipiului Cluj-Napoca din 18 iulie 2007, privind imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca, s-a respins notificarea înregistrată din 21 februarie 2006, formulată de reclamant, deoarece notificarea a fost tardiv formulată, fiind depusă în afara termenului prevăzut de lege, 14 februarie 2001-14 februarie 2002, iar, în subsidiar, întrucât nu s-a făcut dovada preluării de stat a imobilului revendicat, astfel că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

S-a reținut de către instanță că, în conformitate cu art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, notificările prin care se puteau solicita restituiri de imobile în natură trebuiau depuse până la data de 14 februarie 2002. Acest termen, care a fost, inițial, de 6 luni, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ulterior, a fost prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. 154/2001, ultima dată de depunere a notificărilor fiind data de 14 februarie 2002. Cum reclamantul a înțeles să depună notificarea la data de 21 februarie 2006, instanța a reținut că, din acest punct de vedere, dispoziția primarului este legală, reținându-se, în mod corect, că această notificare a fost depusă tardiv.

Instanța a mai reținut că și cel de-al doilea motiv de respingere a notificării, referitor la faptul că imobilul din C.F. Cluj, situat administrativ în Cluj-Napoca, str. B., nu a fost preluat de stat, astfel că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, este întemeiat pentru faptul că acest imobil nu a fost niciodată preluat de stat, iar, în prezent, conform mențiunilor, este în proprietatea lui M.E., care a dobândit imobilul prin contract de vânzare-cumpărare, în anul 1966, de la foștii proprietari, N.S. și soția sa, născută F.V. Instanța a mai reținut că reclamantul nu a depus la dosarul intern, întocmit în baza Legii nr. 10/2001, sau la dosarul cauzei, acte din care să rezulte preluarea abuzivă a imobilului din litigiu, nefiind îndeplinite astfel condițiile art. 1169 C. civ.

În privința restului petitelor, instanța le-a considerat inadmisibile, dar, pe fondul cauzei, și nu pe excepție, întrucât, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură, inclusiv în forma constatării ilegalității preluării în proprietatea statului a imobilului în litigiu, prin reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea antecesorilor reclamanților, se face numai în condițiile legii speciale de restituire, respectiv a Legii nr. 10/2001. Pe de altă parte, s-a reținut că instanța nu poate fi legal învestită pentru a soluționa existența unor stări de fapt, ci doar a existenței unui drept, în conformitate cu art. 111 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, în termenul legal, reclamantul N.A., solicitând desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Prin decizia civilă nr. 50A din 13 februarie 2008, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul N.A. împotriva sentinței civile nr. 741 din 6 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Cluj, pe care a menținut-o. Pentru a adopta această soluție, Curtea a expus următoarele motive: Primul motiv de apel invocat de reclamant se referă la faptul că stabilirea filiației față de tatăl său s-a făcut la data de 26 ianuarie 2006, că acesta este momentul de la care începe să curgă termenul pentru depunerea notificării, termen prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (1), după modificare].

Argumentul invocat de apelant este acela că, până la data de 26 ianuarie 2006, el nu era moștenitor, în sensul art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 230 din 26 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, a fost admisă acțiunea reclamantului și, în consecință, a fost stabilită filiația lui față de N.A.I., decedat la 2 august 1980. Din considerentele acestei decizii, reiese că reclamantul a aflat de identitatea tatălui său la data de 25 ianuarie 2002. Prin urmare, până la data de 25 ianuarie 2002, când a aflat de identitatea tatălui său, reclamantul s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a formula notificare, pentru a solicita aplicarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În conformitate cu art. 20 din Legea nr. 10/2001, republicată, notificările prin care se puteau solicita restituiri de imobile în natură trebuiau formulate în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii. Ulterior, termenul a fost prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 154/2001, ultima dată de depunere a notificărilor fiind data de 14 februarie 2002. Prin urmare, la data de 25 ianuarie 2002, dată aflată în interiorul termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (1) după modificare], reclamantul avea posibilitatea de a formula notificare, însă nu a făcut-o. Acțiunea de stabilire a filiației era de natură să întrerupă termenul pentru depunerea actelor doveditoare prevăzute de art. 23, în forma actuală.

Hotărârea judecătorească de stabilire a filiației are caracter declarativ de drepturi, și nu unul constitutiv, astfel că reclamantul avea calitatea de moștenitor, în perioada prevăzută de lege, pentru formularea notificării. Nimic nu-l împiedica pe reclamant să formuleze notificarea, dovada calității de moștenitor urmând să o facă cu soluția dată acțiunii în stabilirea paternității. Este real că, potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamantul era obligat să indice, în cuprinsul notificării, imobilul pentru care solicita măsuri reparatorii. Curtea a apreciat însă, că această împrejurare nu constituie un motiv care face ca termenul de depunere a notificării să nu curgă, ci, eventual, reprezintă o imposibilitate obiectivă de formulare a acesteia, care ar fi justificat o eventuală repunere în termen, în sensul art. 103 alin. (2) C. proc.

civ., fiind vorba de un termen de decădere, și nu unul de prescripție. Chiar dacă s-ar aprecia, așa cum susține reclamantul, că, până la data pronunțării deciziei civile nr. 230/2006 a Curții de Apel Cluj, prin care a fost stabilită filiația față de tatăl său, a fost în imposibilitate de a formula notificarea, fiind vorba de un termen de decădere, pentru a opera repunerea în termen, conform art. 103 alin. (2) C. proc. civ., notificarea trebuia formulată în 15 zile de la încetarea împiedicării. Or, reclamantul a formulat notificarea abia în data de 21 februarie 2006. Prin concluziile scrise depuse, reclamantul a arătat că termenul de decădere nu operează potrivit regulilor termenului de prescripție, astfel că instituția repunerii în termen este operabilă doar la termenul de prescripție, în baza disp.

art. 103 alin. (2) C. proc. civ. Așadar, reclamantul nu a dorit să beneficieze de dispozițiile art. 103 alin. (2) C. proc. civ. Sentința instanței de fond a fost apreciată ca legală și sub aspectul faptului că imobilul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Acest act normativ se aplică imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B. și imobilul X situat în Cluj-Napoca, str. B. nu au intrat în proprietatea Statului Român. Aceasta rezultă din faptul că, în evidențele Statului Român, nu există acte de preluare a imobilului. Susținerile apelantului sunt contrazise de conținutul C.F. Cluj, din care rezultă că s-a dezmembrat, casă din cărămidă acoperită cu țiglă cu 4 camere, 1 bucătărie, dependințe, curte și grădină, loc de casă.

Declarația numiților N.V. și N.S., autentificată, cererea din 21 mai 1964, adresată de proprietara de C.F. Sfatului Popular al orașului Cluj-Napoca, adresa și înregistrările din C.F., dovedesc că proprietarii de C.F. au vândut cele două imobile numiților M.L. și M.A. și soția, M.E., care, de altfel, și-au intabulat dreptul de proprietate, în anii 1959 și 1966. Rezultă, astfel, cu certitudine că imobilul în litigiu nu a intrat în proprietatea Statului Român și, în consecință, nu face obiectul Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamantul N.A., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și a sentinței apelate, cu consecința admiterii cererii astfel cum a fost formulată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a susținut că, prin decizia civilă nr. 230 din 26 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj, i-a fost stabilită filiația față de N.A.I., tatăl său, decedat, astfel încât, ca și frații săi consangvini, are vocație succesorală, de la data de 26 ianuarie 2006, și, în consecință, are dreptul de a formula notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001. Recurentul a mai arătat că a făcut dovada preluării abuzive, de către Statul român, a imobilului în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950 și a H.C.M. nr. 1390/1953, dreptul de proprietate al statului nefiind înscris în C.F. Cluj. Intimatul Primarul municipiului Cluj-Napoca, prin întâmpinarea formulată în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc.

civ., s-a opus admiterii recursului, întrucât Legea nr. 247/2005 nu-i repune pe revendicatori în termenul de depunere a notificărilor, termen care a expirat la data de 14 februarie 2002. În plus, imobilul în litigiu nu face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât nu a intrat niciodată în proprietatea Statului Român, neexistând documente de preluare a acestui imobil, iar înscrierile din C.F. dovedesc faptul că proprietarii tabulari au vândut imobilul în litigiu numiților M.L., M.A. și M.E. În ședința publică din 13 mai 2010, Înalta Curte, din oficiu, a invocat excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. La data de 21 iunie 2010, recurentul reclamant N.A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., solicitând suspendarea judecății cauzei și sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea acestei excepții. În ședința publică din 30 iunie 2011, recurentul a solicitat că, în situația în care instanța va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale, să dispună suspendarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Examinând cu prioritate excepția nulității recursului, în raport de dispozițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 302 1 lit. c) C. proc.

civ., cererea de suspendare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte retine următoarele: În actuala reglementare procesual civilă, calea de atac a recursului, în ipoteza hotărârilor susceptibile și de apel și de recurs, poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate reglementate în mod exhaustiv în pct. 1-9 ale art. 304 C. proc. civ. În cauza dedusă judecății, motivele de recurs formulate de către recurentul N.A. pun în dezbatere posibilitatea acestuia de a formula notificare pentru restituirea imobilului situat în Cluj – Napoca, str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca, ca urmare a vocației succesorale stabilită ulterior expirării termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) al Legii nr. 10/2001, precum și aspecte relative la preluarea imobilului în litigiu de către stat și dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

Or, chiar dacă aceste motive nu sunt structurate într-o manieră profesionistă, partea nefiind asistată de avocat la momentul formulării recursului, și nu sunt încadrate în drept, expunerea lor face posibilă, în virtutea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea acestora în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința examinării validității lor de către instanța învestită în acest scop, din perspectiva normelor de drept substanțial la care pot fi raportate. Pentru aceste argumente, instanța apreciază că nu se impune aplicarea sancțiunii nulității recursului, pentru imposibilitatea încadrării motivelor de recurs, în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304, pct. 1-9 C. proc.

civ., astfel încât va respinge excepția nulității recursului exercitat de reclamantul N.A. Cum cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de recurentul N.A., viza soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., care prevăd că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, din perspectiva art. 21 din Constituție și art. 6 al C.E.D.O., care garantează dreptul de acces la un tribunal, Înalta Curte, reținând că, în cauză, s-a adoptat soluția respingerii excepției nulității recursului exercitat de reclamantul N.A., cu consecința analizării fondului acestui recurs, apreciază că cererea de sesizare a Curții Constituționale a devenit lipsită de interes, astfel încât se impune respingerea sa.

În ceea ce privește cererea de suspendare a judecății cauzei, formulată de către reclamantul N.A., în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendare care ar fi trebuit să fie dispusă, în opinia acestuia, în ipoteza în care s-ar fi admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, ca o consecința imediată a respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, pentru considerentele deja expuse. Totuși, din rațiuni de rigoare, instanța de recurs consideră necesar să precizeze că, în opinia sa, instituția suspendării facultative, judecătorești, reglementată de art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., nu este incidentă, în ipoteza în care se formulează o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, întrucât procedura în fața instanței de contencios constituțional nu vizează o judecată asupra fondului dreptului, care să determine dezlegarea unei cauze cu care instanța de drept comun a fost învestită, în sensul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., iar legiuitorul, ca urmare a abrogării, prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a temeiului juridic special, în baza cărora judecata trebuia suspendată, atunci când era sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, a adoptat un nou motiv de revizuire, pct. 10 al art. 322 C. proc.

civ., în temeiul căruia partea interesată poate declanșa o nouă procedură, în situația în care excepția de neconstituționalitate invocată de această parte este admisă, iar judecata cauzei s-a finalizat. Examinând recursul dedus judecății, Înalta Curte reține următoarele: Ceea ce constituie obiect de dezbatere în cauză și, implicit, motiv de recurs, este interpretarea și aplicarea legii speciale - nr. 10/2001, care instituie un termen legal, imperativ, de decădere de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, termen prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 154/2001, până la data de 14 februarie 2002, în care persoana interesată trebuie să formuleze notificare pentru obținerea măsurilor reparatorii, în natură sau prin echivalent, pentru imobilele preluate de stat, ce fac obiectul de reglementare al acestei legi.

În speță, instanțele de fond au reținut că, prin dispoziția primarului Municipiului Cluj-Napoca din 18 iulie 2007, privind imobilul situat în Cluj-Napoca, str. B., înscris în C.F. Cluj-Napoca, s-a respins notificarea înregistrată din 21 februarie 2006, de reclamantul N.A., deoarece a fost tardiv formulată. Recurentul a invocat, în combaterea acestei tardivități, împrejurarea că stabilirea filiației fată de tatăl său, care constituie și temeiul juridic al formulării notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001, a fost realizată, în mod irevocabil, prin decizia civilă nr. 230 din 26 ianuarie 2006 a Curții de Apel Cluj și, deci, termenul pentru depunerea notificării nu ar putea curge decât de la această dată.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit, întrucât termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere, această calificare fiind confirmată de legiuitor în dispozițiile imperative ale art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În același sens, cât timp este stabilit printr-o normă juridică, este un termen legal, ce nu poate fi prelungit sau scurtat de instanțe sau de părți, imperativ, înăuntrul căruia trebuie îndeplinit un act de procedură, și absolut, întrucât nerespectarea lui afectează valabilitatea actului de procedură, în speță, al notificării. Este de reținut că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, hotărârea din anul 1975, că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, și că există posibilitatea limitărilor implicit admise, chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept.

Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții, cu condiția ca aceste limitări să urmărească un scop legitim și sa păstreze un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul public și imperativul apărării drepturilor individuale. O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, instituite de state, pentru a obține recunoașterea și protecția dreptului material pretins sau al respectării termenelor pentru efectuarea unui act.

Accesul la justiție presupune, în mod necesar, însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unui tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, în fapt și în drept. Or, prin Legea nr. 10/2001, au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. În speța supusă analizei, se constată că reclamantul N.A. nu a formulat notificare în termenul legal, 14 februarie 2001 — 14 februarie 2002, și nici cerere de repunere în termen, în condițiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ., în analiza căreia s-ar fi putut analiza dacă motivele invocate pentru nerespectarea termenului reglementat de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată reprezintă împrejurări mai presus de voința sa, în sensul art. 103 alin. (2) C. proc.

civ. Pe cale de consecință, reclamantul este decăzut, în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu. Aplicarea normelor de drept procedural garantează securitatea raporturilor juridice și nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamantul nu are un bun actual, și nici un motiv de discriminare, în sensul art. 14 al Convenției sau Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, cât timp aceeași normă de drept procedural (în speță, cea referitoare la termenul de notificare) se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerință, cum ar fi, în speța supusă analizei, deposedarea abuzivă de către stat, de un anumit bun, într-o perioadă de timp determinată.

Pentru aceste argumente, primul motiv de recurs apare ca evident nefondat. Asupra celui de-al doilea motiv de recurs invocat în cauză, prin care se invocă preluarea abuzivă de către stat a imobilului în litigiu, Înalta Curte constată că acesta se impune a fi analizat numai pentru că au existat două motive de respingere a notificării formulate de reclamant, cel de-al doilea motiv fiind relativ la faptul că imobilul din C.F. Cluj, situat administrativ în Cluj-Napoca, str. B., nu a fost preluat de stat, astfel că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, altminteri, existând un motiv procedural peremptoriu, cel al depunerii tardive a notificării, care echivalează cu faptul că procedura administrativă nu se poate finaliza cu o soluție pronunțată pe fondul dreptului, acest motiv nu putea determina modificarea soluției pronunțate în cauză.

În acest context, deși s-a depus, la dosar, anexa pentru completarea listelor anexe la Decretul nr. 92/1950, în care este menționată, numita N.B., pentru un apartament situat în Cluj, str. V., recurentul nu a răsturnat mențiunile din C.F., care au efect constitutiv, și din care rezultă că nr. top din C.F. Cluj s-a dezmembrat în, casă din cărămidă acoperită cu țiglă, cu 4 camere, 1 bucătărie, dependințe, curte și grădină, loc de casă și că proprietarii de C.F. au vândut cele două imobile numiților M.L., M.A. și M.E., care și-au intabulat dreptul de proprietate, în anii 1959 și 1966. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a legii incidente, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.A. împotriva deciziei nr. 50A din 13 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă, asigurări sociale, pentru minori și familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., formulată de reclamantul N.A. Respinge cererea de suspendare a judecății cauzei, formulată de către reclamantul N.A., în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.A. împotriva deciziei nr. 50A din 13 februarie 2008 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă, asigurări sociale, pentru minori și familie. Cu recurs în termen de 48 ore de la pronunțare, în ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale. Irevocabilă pentru restul dispozițiilor deciziei.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iunie 2011.