ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4520/2006

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 251 din 1

martie 2006, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, a fost

condamnat inculpatul S.V., la un an închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 211 alin. (2

1

) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea

art. 74 lit. a) și art.  76 C. pen.

S-a făcut aplicarea dispozițiilor art.

71 și 64 lit. a), b) și c) C. pen.

S-a dedus reținerea din data de 13

septembrie 2005.

În baza art. 998 C. civ., raportat

la art. 14 C. pen., s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă S.R.L.D.

și a fost obligat inculpatul S.V. la plata sumei de 500 RON despăgubiri civile.

Totodată a fost obligat inculpatul

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut, în fapt, că în ziua de 3 septembrie 2005, în jurul

orei 13,00, în timp ce partea vătămată S.R.L.D. se afla în zona Gării Basarab,

în stația R.A.T.B. a fost acostată de către inculpatul S.V. care s-a oferit

să-i aducă o fată cu care să întrețină raporturi sexuale.

Partea vătămată a acceptat

propunerea și l-a urmat pe inculpatul S.V. în blocul 15 unde au urcat la

mansarda care este situată la etajul 11, unde după ce a consumat vin cu partea

vătămată, inculpatul i-a cerut telefonul mobil pretextând că dorește să cheme o

fată și a simulat efectuarea unei convorbiri.

Ulterior acestui moment, inculpatul

a luat un cuțit de pe masă cu care a amenințat pe partea vătămată, a lovit-o cu

pumnul în regiunea feței și i-a cerut să-i dea banii și celălalt telefon mobil.

Sub imperiul temerii create de amenințarea

cu cuțitul, partea vătămată nu a opus nici o rezistență și i-a dat inculpatului

telefoanele mobile marca Siemens și Motorola precum și suma de 800.000 lei.

După consumarea infracțiunii

inculpatul a condus-o pe partea vătămată cu liftul până la parter, apoi a

lăsat-o în spatele blocului.

În continuare inculpatul s-a

deplasat la Gara de Nord unde a vândut cu suma de 1.500.000 lei telefoanele

mobile sustrase de la partea vătămată unei persoane necunoscute.

Încăperea în care a fost săvârșită

infracțiunea de tâlhărie era folosită de către numita I.I., mătușa inculpatului

care își desfășura activitatea ca femeie de serviciu la blocul.

Împotriva sentinței au declarat apel

Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul S.V.

Parchetul a criticat sentința pentru

netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei, apreciată prea blândă în

raport cu fapta comisă și pentru nelegalitate sub aspectul greșitei interziceri

a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Inculpatul a criticat sentința

pentru nelegalitate sub aspectul greșitei condamnări, solicitând achitarea

deoarece nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie. În

subsidiar, inculpatul a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 18

1

C.

pen.

Instanța de apel a admis apelul

declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a casat în parte

sentința penală și a înlăturat interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

c) C. pen.

Prin aceeași decizie a fost respins,

ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Instanța de apel a constatat că în

mod corect prima instanță a stabilit situația de fapt, pe baza probelor

administrate, făcând o încadrare juridică corectă a faptei săvârșite de

inculpat, dar în mod greșit a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.

64 lit. c) C. pen., ca pedeapsă accesorie, deoarece nu s-a folosit de vreo

funcție sau profesie la comiterea infracțiunii.

Critica parchetului referitor la

individualizarea pedepsei aplicate inculpatului nu a fost primită,

apreciindu-se că instanța de fond a avut în vedere toate criteriile prevăzute

de art. 72 C. pen., cerințele art. 52 C. pen., fiind pe deplin satisfăcute.

Cât privește motivele de apel

formulate de inculpat s-a reținut că din probele administrate în cauză a

rezultat fără dubiu că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii

pentru care a fost trimis în judecată și condamnat în mod corect de prima

instanță la o pedeapsă la a cărei individualizare s-au respectat, așa cum s-a

menționat, criteriile prevăzute de legiuitor în art. 72 C. pen., așa încât

apelul declarat de inculpat a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei penale au

formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București care a criticat

hotărârea în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 21

C. proc. pen., pentru nelegala citare a inculpatului la judecarea apelului și

pentru greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului apreciată ca

fiind modică și disproporționată în raport de gravitatea faptei comise și de

persoana inculpatului.

Referitor la primul motiv de casare

se susține că judecata în apel s-a desfășurat cu procedura de citare incompletă

cu inculpatul, acesta nefiind citat în comuna Braniștea, jud. Dâmbovița, acolo

unde în mod constant locuiește, astfel că se impune, în opinia recurentului,

casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași

instanță.

Decizia instanței de apel a fost

recurată și de inculpat care a criticat și el hotărârea pentru nelegala sa

citare la judecarea apelului, solicitând în principal casarea hotărârii și

trimiterea cauzei spre rejudecare, dar și pentru greșita încadrare juridică a

faptei pe care a comis-o, considerând că sunt incidente dispozițiile art. 213 C.

pen., fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de

încredere și nu cele ale infracțiunii de tâlhărie pentru care greșit consideră

că a fost condamnat.

Examinând hotărârea atacată,

respectiv actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate și

dispozițiile legale în materie Înalta Curte constată, că recursurile declarate

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpat sunt fondate, în

principal, pentru motivul de casare invocat de ambii recurenți și prevederile art.

385

9

pct. 21 C. proc. pen.

Potrivit art. 291 alin. (1) C. proc.

pen., dispoziții care se aplică în mod corespunzător (conform art. 384 C. proc.

pen.) „judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt legal citate și

procedura este îndeplinită”.

În speță, în cursul judecării

apelurilor declarate de inculpat și parchet, instanța a soluționat cauza, în

absența inculpatului, față de care, însă, procedura de citare nu era regulat

îndeplinită, nefiind citat și la adresa din comuna Braniștea, jud. Dâmbovița,

acolo unde acesta în mod constant locuiește, așa cum rezultă din mențiunile

existente în cartea sa de identitate și unde de altfel a fost citat în tot

cursul urmăririi penale și al judecății în prima instanță.

Așa fiind, instanța de apel care a

judecat apelurile cu nerespectarea normelor procedurale privind regulata citare

a inculpatului și asigurarea implicită a drepturilor acestuia de a-și face sau

asigura apărarea a pronunțat a hotărâre lovită de nulitate, conform art. 197 alin.

(1) C. proc. pen., și, deci, casabilă în baza art. 385

9

pct. 21 C.

proc. pen.

Ca urmare, Înalta Curte constată, că

acest motiv de recurs invocat de recurenți, are, prin importanța și efectele

sale, prioritate față de celelalte motive de recurs invocate, constituind

temeiul de casare prevăzut de dispozițiile legale mai sus menționate, astfel că

va admite recursurile declarate și potrivit art. 385

15

pct. 2 lit.

c) C. proc. pen., va casa hotărârea instanței de apel și va trimite cauza

pentru rejudecarea apelului, la aceeași instanță.

Este de observat însă că la dosar

instanță de apel există o cerere de apel, în care este indicat un alt domiciliu

al inculpatului, înscris despre care recurentul inculpat, întrebat fiind de

Înalta Curte a declarat că nu l-a semnat și că este neștiutor de carte.

Relevant este așadar, ca instanța de

rejudecare a apelurilor să clarifice acest aspect, cu atât mai mult cu cât în

mod constant până la judecata în apel inculpatul a fost citat la adresa din comuna

Braniștea.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul S.V. împotriva

deciziei penale nr. 321 din 19 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția

I penală.

Casează decizia sus menționată și

dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la Curtea de Apel

București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

13 iulie 2006.