ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9301/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 26 mai 2004 reclamanții

P.M., MP și P.D. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restituirea în natură a

suprafeței de teren de 100 mp, rămasă liberă, din totalul suprafeței de 460,64

mp situată în București, iar pentru terenul ocupat și pentru două corpuri de

clădire demolate reclamanții au cerut obligarea pârâtului la despăgubiri

bănești.

În motivarea acțiunii, fondată în

drept pe prevederile art. 2, art. 9 și art. 21-24 din Legea nr. 10/2001,

reclamanții au arătat că sub nr. 791 din 6 august 2001 au notificat pe pârât cu

privire la solicitarea de restituire în natură a terenului liber de

construcții, respectiv la plata de despăgubiri pentru suprafața de teren ocupată

și pentru construcțiile demolate, însă până la data promovării acțiunii pârâtul

nu a răspuns la notificare prin decizia sau dispoziția motivată.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 852 din 6 octombrie

2004, a respins acțiunea reclamanților ca prematur introdusă pe motiv că

unitatea deținătoare nu a emis nici o decizie sau dispoziție prin care să

răspundă notificării reclamanților.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 460 din 15 martie 2005, a admis apelul declarat

de reclamanți, a anulat sentința dată de Tribunalul București și a reținut

cauza pentru evocarea fondului reținând că refuzul de finalizare a procedurii

administrative prin emiterea unei dispoziții sau a unei decizii reprezintă o

culpă a pârâtului pentru care nu pot fi sancționați reclamanții, iar prin

invocarea prematurității cererii de chemare în judecată, reclamanții sunt

împiedicați să-și valorifice în justiție un drept subiectiv.

Ulterior, aceeași instanță, prin

decizia civilă nr. 162 din 25 aprilie 2006, a invocat, din oficiu, excepția de

necompetență materială a Curții de Apel București și a trimis cauza spre

soluționare la Judecătoria sectorului 5 București, ca urmare a calificării

acțiunii ca fiind una de drept comun, având ca obiect „o obligație de a face”,

competența de primă instanță revenind judecătoriei, iar nu tribunalului.

Împotriva acestei din urmă decizii,

în termen legal, au declarat recurs reclamanții M.P., P.M. și S.D. care au

susținut că instanța de apel, după anularea sentinței tribunalului și reținerea

cauzei pentru evocarea fondului, a procedat la o greșită recalificare a

acțiunii, schimbând natura judecății și că hotărârea recurată a fost dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 24 alin. (8) din Legea nr.

10/2001.

Recursul este fondat.

Prin notificarea nr. 791 din 6

august 2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 și adresată Municipiului

București, P.M., M.P. și S.D. au solicitat restituirea în natură a terenului

rămas liber, respectiv acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru

imobilul din București, compus din teren în suprafață totală de 460,64 mp, pe

care erau amplasate două corpuri de casă, în prezent demolate.

Întrucât aproape timp de trei ani

persoana juridică notificată nu a emis decizie sau dispoziție, refuzând astfel

să finalizeze procedura administrativă prevăzută de lege, la data de 26 mai

2004, reclamanții s-au adresat Tribunalului București, în baza Legii nr.

10/2001, solicitarea lor având același obiect ca și notificarea adresată

pârâtului la data de 6 august 2001.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 26 alin. (1) din

aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată

al despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situațiile în care

măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana

îndreptățită.

Din dispozițiile legale citate

rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură

imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un

atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată

pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

Cazul dedus recursului de față pune

în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate,

generată de o conduită imputabilă acesteia, care, fie din neglijență, fie din

rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoanele

îndreptățite. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze, în nici un caz,

interesele persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească de posibilitatea de

a-și apăra în justiție drepturile recunoscute de lege.

Dacă persoana notificată nu răspunde

în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptățite și nici

ulterior, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

privind atacarea dispoziției sau deciziei care cuprinde oferta de restituire,

deoarece, prin ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile respective au

caracter special, fiind de strictă interpretare și, deci, nesusceptibile de

aplicare prin analogie.

Deși legislatorul nu a reglementat

în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă

solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună

a Legii nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești

competente, fie ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită (să

pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare

obligație rezultă din lege, fie ca, odată ce persoana îndreptățită și-a

îndeplinit obligațiile stabilite de lege, instanța judecătorească să se

pronunțe asupra cererii de restituire a nemișcătorului sau pentru acordarea de

alte măsuri reparatorii, așa cum s-a cerut prin notificare. Dar și într-un caz

și în celălalt, instanța judecătorească competentă este secția civilă a

tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității

deținătoare.

Situația în care persoana juridică

notificată nu emite decizia sau dispoziția motivată și refuză, astfel, să

finalizeze procedura administrativă instituită de lege nu poate determina

concluzia existenței unei alte competențe materiale în soluționarea cauzei,

câtă vreme prin refuzul emiterii deciziei sau dispoziției, atitudinea omisivă a

persoanei juridice notificate, atrage competența instanței abilitate să

cenzureze actul însuși, respectiv tribunalul, secția civilă.

Față de cele ce preced și cum, în

speță, instanța de apel, declarându-se necompetentă, a decis contrariul,

contrazicându-și în mod nejustificat, intempestiv și nemotivat propria măsură

de anulare a sentinței și de reținere a cauzei pentru evocarea fondului, se

impune admiterea recursului declarat de reclamanți, casarea deciziei recurate

și trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru continuarea judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții P.M., MP și P.D. împotriva deciziei civile nr. 162 din 25 aprilie

2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza aceleiași instanțe pentru soluționare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie

2006.