ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5106/2007

Constată că prin sentința nr. 1501

din 17 noiembrie 2006 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins

cererea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte în contradictoriu cu

pârâtul A.A.M., având ca obiect restrângerea exercitării dreptului la libera

circulație pe o perioadă de 3 ani, ca urmare a returnării pârâtului din Spania

la data de 9 august 2006.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că returnarea pârâtului din Spania s-a făcut în

condițiile în care acesta deținea pașaport valabil, nesuspendat și în plus,

art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția Europeană pentru Drepturile

Omului, dă voie oricărei persoane care se găsește în mod legal pe teritoriul

unui stat, să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa;

să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestor drepturi nu

poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege,

constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

Împotriva sentinței au declarat apel

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Direcția

Generală de Pașapoarte.

Prin decizia nr. 95/A din 15

februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, a luat act de renunțarea la apelul formulat de

Ministerul Public și a respins ca nefondat, apelul declarat de Direcția

Generală de Pașapoarte.

În justificarea soluției au fost

reținute aceleași aspecte legate de imposibilitatea restrângerii libertății de

circulație în alte condiții decât cele permise de reglementările internaționale

(cu referire la art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția Europeană

pentru Drepturile Omului).

Decizia a fost atacată cu recurs de

către apelanta-reclamantă, care a susținut caracterul nelegal al soluției sub

următoarele aspecte:

- În speță, erau incidente dispozițiile

art. 39 alin. (1), cu referire la art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care

impun drept singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație a

persoanei, existența unei măsuri de expulzare, în baza unui acord de readmisie

încheiat de România cu respectivul stat, de pe teritoriul căruia s-a produs

expulzarea.

Libertatea de circulație nu este

absolută, ea putând fi supusă unor îngrădiri, așa cum rezultă și din art. 25

din Constituția României.

- De asemenea, în mod greșit

instanța nu a reținut existența unor împrejurări care să contravină

Protocolului Adițional nr. 4 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și

nu a interpretat sistematic legea română prin raportare la obligațiile care

revin cetățenilor români care părăsesc România.

- S-a susținut de asemenea,

aplicabilitatea în speță a Legii nr. 248/2005 și după aderarea României la

Uniunea Europeană.

Aceasta întrucât, la data la care

pârâtul a fost returnat, România nu era membră a Uniunii Europene, iar pentru

determinarea legii aplicabile în fiecare caz, trebuie avut în vedere momentul

nașterii situației juridice.

Fiind în culpă pentru nerespectarea

condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să suporte

consecințele faptelor sale, astfel încât măsura de restrângere a libertății de

circulație apare pe deplin justificată.

Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că,

după aderarea României la Uniunea Europeană, aplicabilitatea dispozițiilor art.

38 lit. a din Legea nr. 248/2005 se realizează în aceiași termeni ca înainte de

1 ianuarie 2007, data aderării, ignoră obligațiile ce revin statelor în

legătură cu aplicarea normelor comunitare și cu preeminența ce trebuie

asigurată acestora în raport cu legea internă, în măsura în care reglementarea

(internă și cea internațională) nu sunt concordante.

Sub acest aspect, prevederile

invocate ca temei juridic al cererii (art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005),

vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 29 aprilie 2004.

Aceasta, în condițiile în care norma

internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera

circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza

unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea

exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (1)

din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine

publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului

la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul

proporționalității, iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

În mod asemănător, potrivit art. 2

din Protocolul Adițional nr. 4 al Comisiei Europene pentru Drepturile Omului,

pentru a se restrânge dreptul la libera circulație, trebuie ca măsura

restrictivă să aibă caracter necesar într-o societate democratică și să fie

respectat raportul de proporționalitate între asemenea măsuri și scopul urmărit

prin dispunerea lor.

Or, astfel de motive care să

justifice caracterul necesar al restrângerii libertății de circulație, nu pot

rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna

ca principiul proporționalității să nu mai intereseze și astfel, să fie

ignorată exigența normelor internaționale.

- De asemenea, este eronată

aprecierea recurentei în sensul că situației pârâtului nu i-ar fi aplicabile

normele comunitare deoarece la data returnării acestuia, România nu era membru

oficial al Uniunii Europene, iar situației juridice îi este incidentă legea în

vigoare la data nașterii acesteia.

Nerespectarea culpabilă a cerințelor

de ședere pe teritoriul altui stat a fost sancționată și s-a consumat prin

adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Situația juridică ce fusese creată

prin faptul șederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării, iar

la momentul la care se solicită restrângerea libertății de circulație normele

(comunitare) incidente nu mai impun condiții decurgând din nerespectarea

anterioară a unor cerințe de ședere în spațiul Uniunii.

Fiind vorba de o reglementare mai favorabilă

care intervine ulterior petrecerii faptelor și aflându-ne în materie

contravențională, aceasta trebuie să se aplice cu prioritate.

Pentru toate aceste considerente

(care vin să completeze motivarea instanței de apel), criticile formulate pe

calea recursului au fost găsite nefondate, astfel încât recursul va fi respins

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 95/A din 15 februarie 2007

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2007.