ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5106/2007

Constată că prin sentința nr. 1501 din 17 noiembrie 2006 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins cererea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte în contradictoriu cu pârâtul A.A.M., având ca obiect restrângerea exercitării dreptului la libera circulație pe o perioadă de 3 ani, ca urmare a returnării pârâtului din Spania la data de 9 august 2006. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că returnarea pârâtului din Spania s-a făcut în condițiile în care acesta deținea pașaport valabil, nesuspendat și în plus, art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului, dă voie oricărei persoane care se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat, să circule în mod liber și să-și aleagă în mod liber reședința sa; să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică.

Împotriva sentinței au declarat apel Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Direcția Generală de Pașapoarte. Prin decizia nr. 95/A din 15 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a luat act de renunțarea la apelul formulat de Ministerul Public și a respins ca nefondat, apelul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte. În justificarea soluției au fost reținute aceleași aspecte legate de imposibilitatea restrângerii libertății de circulație în alte condiții decât cele permise de reglementările internaționale (cu referire la art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului).

Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-reclamantă, care a susținut caracterul nelegal al soluției sub următoarele aspecte: - În speță, erau incidente dispozițiile art. 39 alin. (1), cu referire la art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun drept singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație a persoanei, existența unei măsuri de expulzare, în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, de pe teritoriul căruia s-a produs expulzarea. Libertatea de circulație nu este absolută, ea putând fi supusă unor îngrădiri, așa cum rezultă și din art. 25 din Constituția României. - De asemenea, în mod greșit instanța nu a reținut existența unor împrejurări care să contravină Protocolului Adițional nr. 4 la Convenția Europeană pentru Drepturile Omului și nu a interpretat sistematic legea română prin raportare la obligațiile care revin cetățenilor români care părăsesc România.

- S-a susținut de asemenea, aplicabilitatea în speță a Legii nr. 248/2005 și după aderarea României la Uniunea Europeană. Aceasta întrucât, la data la care pârâtul a fost returnat, România nu era membră a Uniunii Europene, iar pentru determinarea legii aplicabile în fiecare caz, trebuie avut în vedere momentul nașterii situației juridice. Fiind în culpă pentru nerespectarea condițiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să suporte consecințele faptelor sale, astfel încât măsura de restrângere a libertății de circulație apare pe deplin justificată. Recursul este nefondat.

Susținerea recurentei în sensul că, după aderarea României la Uniunea Europeană, aplicabilitatea dispozițiilor art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 se realizează în aceiași termeni ca înainte de 1 ianuarie 2007, data aderării, ignoră obligațiile ce revin statelor în legătură cu aplicarea normelor comunitare și cu preeminența ce trebuie asigurată acestora în raport cu legea internă, în măsura în care reglementarea (internă și cea internațională) nu sunt concordante.

Sub acest aspect, prevederile invocate ca temei juridic al cererii (art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005), vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004. Aceasta, în condițiile în care norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității, iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă]. În mod asemănător, potrivit art. 2 din Protocolul Adițional nr. 4 al Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, pentru a se restrânge dreptul la libera circulație, trebuie ca măsura restrictivă să aibă caracter necesar într-o societate democratică și să fie respectat raportul de proporționalitate între asemenea măsuri și scopul urmărit prin dispunerea lor.

Or, astfel de motive care să justifice caracterul necesar al restrângerii libertății de circulație, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normelor internaționale. - De asemenea, este eronată aprecierea recurentei în sensul că situației pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele comunitare deoarece la data returnării acestuia, România nu era membru oficial al Uniunii Europene, iar situației juridice îi este incidentă legea în vigoare la data nașterii acesteia. Nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul altui stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Situația juridică ce fusese creată prin faptul șederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării, iar la momentul la care se solicită restrângerea libertății de circulație normele (comunitare) incidente nu mai impun condiții decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerințe de ședere în spațiul Uniunii. Fiind vorba de o reglementare mai favorabilă care intervine ulterior petrecerii faptelor și aflându-ne în materie contravențională, aceasta trebuie să se aplice cu prioritate. Pentru toate aceste considerente (care vin să completeze motivarea instanței de apel), criticile formulate pe calea recursului au fost găsite nefondate, astfel încât recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 95/A din 15 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2007.