ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5929/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1093 din 20 septembrie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de Direcția Generală de Pașapoarte prin care s-a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulație al pârâtei P.E., pe o perioadă de cel mult 3 ani pe teritoriul Spaniei, în aplicarea prevederilor art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005. Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că pârâta îndeplinea condițiile de ședere în statele Uniunii Europene, având pașaport valabil pentru o perioadă de încă 6 luni, nu era indezirabilă și a justificat șederea în Spania prin aceea că locuia la prietenul său, care avea locuință conform unui contract de închiriere valabil până la 3 februarie 2007. În plus s-a avut în vedere și că la 24 martie 2006 pârâta și-a cumpărat bilet de avion retur Spania București.

Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 165 din 14 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, luându-se act de retragerea apelului declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva aceleiași sentințe. S-a apreciat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație al pârâtei ar fi nejustificată, în situația în care aceasta avea drept de ședere pe teritoriul Spaniei, având pașaport valabil și locuința asigurată. Cu privire la susținerea în sensul căreia instanța română nu ar fi în măsură să pună în discuție condițiile în care pârâta a fost returnată de autoritățile spaniole, s-a considerat că aceasta este neîntemeiată în raport de prevederile art. 2 din Protocolul nr.4 la Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 25 din Constituția României.

Au fost avute în vedere și prevederile corespunzătoare din Directiva nr. 2004/38/CE, în sensul cărora limitarea dreptului la liberă circulație, nu poate fi aplicată decât în condițiile în care returnarea s-a dispus pentru motive ce vizau încălcarea dispozițiilor privitoare la ordinea publică, siguranța națională sau sănătatea publică. Împotriva acestei decizii Direcția Generală de Pașapoarte a declarat recursul de față solicitând schimbarea ei și reținând cauza spre rejudecare, să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație pârâtei pe teritoriul Spaniei, pe o perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea recursului, se arată că pârâta a fost returnată din Spania la data de 31 martie 2006, în baza Acordului de Readmisie încheiat între România și această țară, aprobat prin Legea nr. 45/1997, potrivit căruia fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți și fără formalități, orice persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante. Măsura solicitată se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție și este în concordanță cu art. 2 din Protocolul 4 adițional la Convenție. Legiuitorul constituant a stipulat că libera circulație a cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor reguli și cu respectarea unor cerințe stabilite de lege, acestea fiind cuprinse în prevederile Legii nr. 248/2005, aplicabile în speță.

Se susține și că aplicarea Directivei nr. 2004/38/CE nu se justifică, în situația în care pârâta a fost returnată, înaintea datei la care România a devenit membră a Uniunii Europene, astfel că dispozițiile tratatului de aderare și implicit ale Directivei nu sunt obligatorii. Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Instanțele au reținut că dreptul cetățenilor la liberă circulație este un drept garantat de legea națională, dar și de convențiile internaționale la care România este parte și că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor limitări. Prin urmare, toate criticile referitoare la reținerea caracterului absolut al dreptului la liberă circulație, precum și la ignorarea unor prevederi constituționale, nu au legătură cu soluția adoptată, astfel că nu mai este cazul de a fi analizate.

Se constată că instanța de apel a reținut în mod corect că pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului la liberă circulație a unei persoane, este necesar ca în aplicarea prevederilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevede posibilitatea luării unei atari măsuri, să se respecte și dispozițiile art. 2 pct. 2 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, adică să se verifice dacă această măsură urmărește unul din scopurile de interes general prevăzute în pct. 3 al articolului. S-a avut în vedere că România fiind încă din 1993 membră a Consiliului Europei este ținută să respecte Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și protocoalele adiționale, iar în măsura în care o normă de drept intern ar veni în contradicție cu acestea, să le acorde prioritate celor din urmă.

De aceea, rezultă că în mod corect, curtea de apel a avut în vedere că simpla returnare a pârâtei din Spania la data de 31martie 2006, după intrarea legală și șederea în această țară o perioadă de sub o lună, nu poate constitui suficient temei pentru restrângerea pe viitor a dreptului acesteia la liberă circulație în statele Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit și nici nu a susținut că o astfel de măsură ar corespunde unei situații extreme, necesară pentru limitarea dreptului. Nu poate fi reținută nici critica referitoare la greșita reținere a incidenței prevederilor Directivei Parlamentului și a Consiliului Europei nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, în situația în care România nu era membră a Uniunii Europene la data returnării pârâtei din Spania.

Este exact că țara noastră a dobândit acest statut la 1 ianuarie 2007, dată de la care este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ele Uniunii Europene. Or, dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor este reglementat prin menționata Directivă nr. 2004/38, care în mod corect a fost invocată de instanțele care s-au pronunțat în cauză. S-a avut în vedere că limitarea dreptului la liberă circulație nu poate fi dispusă decât în condițiile în care măsura returnării a fost luată pentru motive ce vizau încălcarea dispozițiilor legale ce puneau în pericol ordinea publică, siguranța națională sau sănătatea publică, situații care nu se regăsesc în speță.

De aceea recursul de față este nefondat, urmând a fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 165 din 14 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2007.