ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1088/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1088/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 339 din 8

septembrie 2005 adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, s-a

aprobat organizarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor în

perioada 12 - 21 noiembrie 2005, potrivit Regulamentului aprobat prin Hotărârea

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 323/2005 și conform

calendarului propus, aprobându-se, totodată, atât tematica și bibliografia

concursului propuse de Institutul Național al Magistraturii, cât și numărul

posturilor vacante. Data stabilită pentru susținerea probei scrise, potrivit

calendarului aprobat, a fost 12 noiembrie 2005, într-o zi de sâmbătă.

V.M., judecător la Tribunalul

Vâlcea, a solicitat, prin cererea înregistrată la nr. 13229/CSM din 21 septembrie

2005, să se constate nelegalitatea dispoziției din Hotărârea nr. 339 din 8

septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, privind data

de susținere a probei scrise la concursul de promovare și să se reprogrameze

proba scrisă, la acest concurs, într-o altă zi a săptămânii, cu excepția zilei

de sâmbătă, zi recunoscută ca zi de închinare, repaus și sărbătoare religioasă

pentru cetățenii români membri ai Bisericii Creștine Adventiste de Ziua a

Șaptea.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii,

prin Hotărârea nr. 437 din 4 octombrie 2005, a respins cererea formulată de

V.M., privind nelegalitatea dispoziției din Hotărârea nr. 339/2005 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, referitoare la data de susținere a

probei scrise, precum și cererea de reprogramare într-o altă zi, cu excepția

zilei de sâmbătă a probei scrise.

Pentru a se pronunța în acest sens,

numeroasele considerente ale Hotărârii nr. 437 din 4 octombrie 2005 ale

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, vizează atât aspecte

organizatorice, cât și aspecte ce țin de punerea în balanță a interesului

public și a celui particular, din perspectiva profesiei de magistrat și a

dispozițiilor legale referitoare la discriminare.

În esență, s-a reținut că din moment

ce activitatea de judecată este o activitate de interes public, care implică

respectarea dispozițiilor procedurale privind desfășurarea ședințelor de

judecată, a drepturilor justițiabililor, precum și a programului cu publicul,

prin prisma Legii nr. 303/2004, a Legii nr. 304/2004 și a regulamentelor

aferente, toate celelalte activități legate de cariera magistratului și

drepturile acestuia sunt în strictă legătură și se raportează la respectarea

acestor dispoziții.

S-a mai reținut că opțiunea pentru a

se susține proba scrisă sâmbăta, reprezintă varianta optimă pentru a se asigura

buna desfășurare a concursului, participarea tuturor magistraților cu vocație

la promovare, fără a fi afectată activitatea de judecată la instanțe și

parchete, iar la momentul la care s-a inițiat procedura de organizare a

concursului Consiliul Superior al Magistraturii, nu avea informații privind

convingerile religioase ale magistraților și mai mult, contrar celor susținute

de contestatoare, din evidențele Consiliului Superior al Magistraturii nu

rezultă că s-ar mai fi înregistrat astfel de cereri.

În plus, se mai arată că,

analizându-se celelalte posibilități, s-a apreciat, pe de o parte, că dacă s-ar

fi optat pentru o zi lucrătoare, s-ar fi afectat activitatea de judecată, prin

încălcarea art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și a Regulamentelor de

ordine interioară (cu referire atât la participanții la concurs, cât și la

magistrații care nu participă la concurs), precum și programul membrilor

comisiilor de organizare și examinare. Pe de altă parte, s-au arătat și

numeroasele dezavantaje ale unei posibile opțiuni de a se stabili ziua de

examen, duminica.

Printr-un alt considerent s-a arătat că prin

stabilirea zilei de sâmbătă pentru susținerea probei scrise la acest concurs,

nu sunt create privilegii sau dezavantaje unei anumite persoane sau anumitor

categorii de persoane, ci se încearcă asigurarea condițiilor pentru

participarea tuturor persoanelor interesate la concurs, în condițiile în care

este vorba despre un concurs național, fără a fi afectată activitatea

instanțelor de judecată și a parchetelor, deci se dorește armonizarea

interesului public cu cel personal, reprezentat de dorința magistraților și de

dreptul acestora de a promova, de a evolua în profesie, motiv pentru care dispoziția

criticată nu este discriminatorie, în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000,

modificată și completată.

S-au invocat și motivele pentru care

la momentul adoptării hotărârii nu poate fi modificată data organizării

concursului, cu privire la care s-a efectuat publicitatea în condițiile legii,

nemaifiind posibilă o reprogramare a probei scrise. Cum V.M. a fost singura

participantă care a solicitat reprogramarea probei scrise, s-a apreciat că nu

există posibilitatea de a reprograma proba pentru o singură persoană,

nemaiasigurându-se, astfel, secretizarea lucrării.

În plus, s-a reținut și faptul că în

cuprinsul cererii sale, V.M. ar fi recunoscut că religia sa îi permite în

anumite situații, denumite de forță majoră, să desfășoare în ziua de sâmbătă,

„lucrări care nu au legătură cu închinarea”, fiind, deci, posibilă participarea

sa la concurs.

Ca principal considerent al

hotărârii adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii se reține că

„interesul public este mai presus de interesele personale ale indivizilor și în

condițiile în care ceilalți candidați consimt să participe la concurs într-o zi

nelucrătoare, pentru a nu afecta activitatea instanțelor de judecată, nu se

poate interpreta că este o situație de discriminare sau de dezavantaj pentru o

singură persoană; condițiile sunt aceleași pentru toți participanții, chiar

dacă acești participanți împărtășesc sau nu convingerile religioase ale

bisericii menționate”.

Împotriva acestor două hotărâri ale

Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a formulat recurs, V.M., în

termen legal, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată.

În dezvoltarea motivelor sale de

recurs, V.M. susține că cele două hotărâri sunt nelegale, fiind date cu

încălcarea flagrantă a dispozițiilor constituționale privind garantarea

drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, precum și a normelor

de drept intern și internațional, cu trimitere la:

- art. 53 din Constituția României,

prin care se statuează că exercițiul unor drepturi sau ale unor libertăți poate

fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune;

- art. 16 alin. (1) din Constituția

României, privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților

publice, fără privilegii și fără discriminări;

- art. 41 din Constituție, privind

munca și protecția socială a muncii [alin. (1) și (2) privind alegerea locului

de muncă și formarea profesională];

- art. 29 și 30 din Constituția

României;

- art. 2, 18, 19 și 26 din

Declarația Universală a Drepturilor Omului;

- art. 20 din Constituția României,

privind prioritatea interpretării și aplicării normelor constituționale în

concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu

celelalte tratate la care România este parte;

- art. 9 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului;

- art. 2 și 18 din Pactul

internațional cu privire la drepturile civile și politice;

- Protocolul facultativ la Pactul

Internațional cu privire la drepturile civile și politice;

- art. 16, 17 și 26 din Pactul

internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale;

- Convenția Organizației

Internaționale a Muncii, privind discriminarea în domeniul forței de muncă și

exercitării profesiei, ratificată de România, prin Decretul nr. 284/1973;

- Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 9 - 18, ratificată de

România, prin Legea nr. 30/1994;

- art. 6 lit. h) din Declarația

privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și discriminare din motive

de religie sau convingere;

- O.G. nr. 137/2000, privind

prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, aprobată prin

Legea nr. 48/2002.

- art. 246 C. pen. - Abuzul în

serviciu contra intereselor persoanelor;

- art. 247 C. pen. - Abuzul în

serviciu prin îngrădirea unor drepturi;

- Art. 35 din Legea nr. 303/2004,

privind Statutul judecătorilor și procurorilor, formarea profesională continuă,

precum și la decizia nr. 1934 din 7 iulie 1999, a Curții Supreme de Justiție,

pronunțată în dosarul nr. 1686 - secția de contencios administrativ;

Recurenta mai susține că, deși Plenul Consiliului

Superior al Magistraturii în mod eronat și nelegal a considerat cererea sa, ca

neavând un caracter discriminatoriu, totuși este de observat că nu a solicitat,

reprogramarea susținerii probei scrise din ziua de sâmbătă pentru toți

participanții la examenul de promovare, cum greșit s-a înțeles în opinia

recurentei, ci doar pentru cetățenii români membri ai Bisericii Adventiste de

Ziua a Șaptea, printre care se numără și ea.

Mai susține recurenta că, deși

Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției, iar

acesta, în activitatea sa, se supune numai legii, totuși, abuzul de drept și

excesul de autoritate manifestat de acesta, prin stabilirea zilei de sâmbătă,

ca zi de examen, trebuie sancționat, cu atât mai mult, cu cât acesta este atât

un act de discriminare, în sensul prevederilor O.G. nr. 137/2000, aprobată prin

Legea nr. 48/2002, cât și un act de natură a-i restrânge drepturile, în

principal dreptul la muncă și la promovare, cu încălcarea dispozițiilor art. 53

din Constituția României.

De altfel, arată recurenta, zilele

de sâmbătă și duminică sunt declarate zile nelucrătoare prin lege.

Recurenta critică și considerentul

din Hotărârea nr. 437/2005, referitor la posibilitatea de a desfășura în ziua

de sâmbătă, anumite activități, precizând că „excepțiile” legate de încălcarea

libertății de conștiință le stabilește conform convingerilor sale religioase,

iar nu prin restrângerea unor drepturi, fără de care nu este posibilă

realizarea democrației.

În consecință, arată recurenta,

solicită admiterea recursului, constatarea nulității absolute a dispoziției

cuprinse în Hotărârea nr. 339 din 8 august 2005 a Plenului Consiliului Superior

al Magistraturii, cu privire la organizarea examenului de promovare în funcții

de execuție în ziua de sâmbătă, 12 noiembrie 2005, și având în vedere că

examenul a avut loc la data respectivă și nu a avut posibilitatea de a-l

susține, solicită anularea și invalidarea examenului, pe motiv de discriminare

religioasă, conform art. 13 din O.G. nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr.

48/2002, care prevede anularea actului ce a condus la situația discriminatorie.

Examinând cauza, în raport cu

criticile aduse hotărârilor atacate, cu probele administrate, precum și cu

dispozițiile constituționale și legale incidente pricinii, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, în sensul și limitele ce vor fi expuse în

continuare.

Conform art. 1 alin. (3) din

Constituția României, revizuită, România este stat de drept, democratic și

social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor,

libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea sunt valori supreme

garantate.

Este cunoscut că potrivit art. 16

din Constituția României, se instituie egalitatea în drepturi a cetățenilor,

fără privilegii și fără discriminări, iar prin art. 29 din legea fundamentală

se garantează libertatea conștiinței.

De asemenea, prin art. 53 alin. (2)

din Constituția României, revizuită, s-a statuat că restrângerea unor drepturi

sau al unor libertăți poate fi dispusă, numai dacă este necesară într-o

societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care

a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce

atingere existenței dreptului sau a libertății.

Principiul egalității între

cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminării sunt garantate, în temeiul

art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 (aprobată prin Legea nr. 48/2002,

modificată și completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată, la rândul său, prin

Legea nr. 27/2004), în special pentru exercitarea drepturilor prevăzute la lit.

a) - f), printre care la lit. d), drepturi civile, se regăsește la pct. VII,

dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie.

Mai mult, prin art. 2

alin. (1) din ordonanță se definește discriminarea, ca fiind orice deosebire

excludere, restricție sau

preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie

socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică

necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, care

are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței

sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a

libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul

politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții

publice.

Conform art. 2 alin. (2)

din același act normativ, sunt discriminatorii și prevederile, criteriile sau

practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza

criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în

care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un

scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Având în vedere că în

temeiul art. 20 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile

constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, vor fi

interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor

Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, rezultă

că prevederile art. 16 alin. (1), precum și cele ale art. 29 din Constituție,

se corelează și se interpretează în raport cu prevederile cuprinse în

instrumentele juridice internaționale, în domeniul drepturilor omului.

Universalitatea

recunoașterii și apărării drepturilor omului impune în mod necesar aplicarea

lor egală pentru toți indivizii, iar principiul nediscriminării este înscris

practic, în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a

drepturilor omului.

Printr-o succintă

enumerare, pot fi reținute ca semnificative în cauză dispozițiile art. 2 parag.

1, art. 7 și art. 18 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948,

cele ale art. 2 și 18 din Pactul internațional al Organizației Națiunilor

Unite, privitor la drepturile civile și politice, ale art. 6 lit. h) din

Declarația privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și discriminare

din motive de religie sau de convingere, dar mai ales cele ale art. 9 și 14 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (cu

denumirea simplificată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Astfel, art. 9 parag. 1

din convenție prevede că „Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire,

de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba

religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau

convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular,

prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

Conform parag. 2 al art.

9, libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul

altor restrângeri, decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri

necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția

ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și

libertăților altora”.

De asemenea, prin art.

14 din convenție, intitulat „Interzicerea discriminării”, se prevede că

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție,

trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex,

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau orice altă situație”.

Totodată, semnificativ

este și faptul că la 26 iunie 2000, Consiliul de Miniștri al Consiliului

Europei a adoptat Protocolul nr. 12 la Convenție, privitor la interdicția

generală a oricărei forme de discriminare, deschis, spre semnare, la Roma, la 4

noiembrie 2000, protocol ce urmează a fi ratificat și de România.

Din toate textele

actelor normative arătate în cele ce preced, rezultă că dreptul la

nediscriminare nu are o existență de sine independentă, deoarece nu poate fi

invocat decât cu privire la drepturile și libertățile reglementate.

În cauză, se constată că

dispozițiile constituționale și legale invocate de recurentă se regăsesc în

bună parte și în considerentele hotărârilor atacate.

Diferența dintre motivele

arătate în cererile recurentei și considerentele hotărârilor atacate rezidă,

însă, în modul de receptare a diferenței de tratament.

Aceasta, întrucât,

astfel cum s-a arătat în cele ce preced, nu orice diferență de tratament

semnifică în mod automat o discriminare și o încălcare a dispozițiilor

constituționale și legale, precum și ale art. 14 din convenție, ci doar

distincțiile între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se

bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv să existe un scop

legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a decis că o distincție de tratament privitoare la un drept

prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să urmărească

numai un scop legitim, apreciindu-se că dispozițiile art. 14 sunt încălcate și

atunci când rezultă cu claritate că nu există un raport rezonabil de

proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (Affaire

lingvistique belge c/Belgique, Mc Michael c/Royaume-Uni, Larkos c/Chypre).

În cauză, Înalta Curte

constată că recurenta a invocat precedentul potrivit căruia la cererea comisiei

de examinare pentru promovarea în funcții de conducere, a modificat calendarul

de examen, așa cum s-a dispus în ședința Plenului Consiliului Superior al

Magistraturii din 19 octombrie 2005, iar intimatul nu a negat situația arătată

de aceasta.

Înalta Curte apreciază

că nici argumentul privind lipsa de secretizare a lucrării recurentei (în

situația în care ar fi fost reprogramată proba scrisă, doar cu privire la

aceasta) nu poate fi primită, în raport cu faptul că examenul se susține pe

specializări și posibilitatea ca la o specializare să fie înscris un singur

participant nu este exclusă.

De altfel, împrejurarea

că recurenta a fost singura persoană în situația de a cere reprogramarea probei

scrise, nu este de natură a aprecia că măsurile adoptate au fost justificate

obiectiv și rezonabil, că au fost proporționale cu scopul urmărit. Aceasta,

întrucât singularitatea are caracter întâmplător, iar concursurile la nivel

național trebuie să asigure posibilitatea tuturor cetățenilor, fără nici un fel

de discriminare, de a participa la ele.

Legitimitatea

pretențiilor recurentei își găsește, astfel, suport, nu numai în dreptul

pozitiv intern, ci și în reglementările internaționale de referință arătate mai

sus.

În cauză, deși refuzul

de a crea posibilitatea recurentei, de a susține proba scrisă în altă zi, decât

cea planificată inițial, este discriminatorie și de natură a conferi un

caracter nelegal dispoziției respective, totuși, având în vedere că actele

atacate au fost puse în aplicare și efectele lor juridice s-au consumat prin

susținerea probei de către ceilalți participanți la data programată, Înalta

Curte reține că se impune măsura de constatare a nelegalității parțiale a

acestora, iar nu soluția cerută de recurentă, respectiv de anulare a actelor

respective în totalitatea lor.

Avându-se în vedere și

dispozițiile Hotărârii nr. 350 din 19 decembrie 2005, a C.N.C.D., prin care s-a

hotărât că faptele prezentate de V.M., constituie tratament diferențiat din

perspectiva principiului egalității și al nediscriminării și s-a recomandat

Consiliului Superior al Magistraturii, organizarea examenelor cu respectarea

principiului nediscriminării în promovarea profesională din prisma dreptului la

libertatea de gândire, conștiință și religie, Înalta Curte va admite recursul

declarat de recurenta V.M.

În consecință, Înalta

Curte va dispune desființarea în parte a hotărârilor atacate și pe fond,

admiterea cererii acesteia, astfel cum a fost precizată, respectiv anularea

efectelor hotărârilor atacate, numai cu privire la recurenta V.M.

Desigur, modalitatea de

punere în executare a acestei decizii urmează a fi stabilită de Consiliul Superior

al Magistraturii, cu respectarea principiului nediscriminării și a

recomandărilor C.N.C.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de V.M.

împotriva Hotărârilor nr. 437 din 4 octombrie 2005 și nr. 339 din 8 septembrie

2005 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Casează sentința atacată și în fond,

admite acțiunea reclamantei V.M., așa cum a fost precizată, în sensul că

anulează Hotărârea nr. 339/2005, numai în partea referitoare la aceasta și în

totalitate, Hotărârea nr. 437/2005, adoptate de Plenul Consiliului Superior al

Magistraturii.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 martie 2006.