ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1088/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Hotărârea nr. 339 din 8 septembrie 2005 adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, s-a aprobat organizarea concursului de promovare a judecătorilor și procurorilor în perioada 12 - 21 noiembrie 2005, potrivit Regulamentului aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 323/2005 și conform calendarului propus, aprobându-se, totodată, atât tematica și bibliografia concursului propuse de Institutul Național al Magistraturii, cât și numărul posturilor vacante. Data stabilită pentru susținerea probei scrise, potrivit calendarului aprobat, a fost 12 noiembrie 2005, într-o zi de sâmbătă.

V.M., judecător la Tribunalul Vâlcea, a solicitat, prin cererea înregistrată la nr. 13229/CSM din 21 septembrie 2005, să se constate nelegalitatea dispoziției din Hotărârea nr. 339 din 8 septembrie 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, privind data de susținere a probei scrise la concursul de promovare și să se reprogrameze proba scrisă, la acest concurs, într-o altă zi a săptămânii, cu excepția zilei de sâmbătă, zi recunoscută ca zi de închinare, repaus și sărbătoare religioasă pentru cetățenii români membri ai Bisericii Creștine Adventiste de Ziua a Șaptea. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 437 din 4 octombrie 2005, a respins cererea formulată de V.M., privind nelegalitatea dispoziției din Hotărârea nr. 339/2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, referitoare la data de susținere a probei scrise, precum și cererea de reprogramare într-o altă zi, cu excepția zilei de sâmbătă a probei scrise.

Pentru a se pronunța în acest sens, numeroasele considerente ale Hotărârii nr. 437 din 4 octombrie 2005 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, vizează atât aspecte organizatorice, cât și aspecte ce țin de punerea în balanță a interesului public și a celui particular, din perspectiva profesiei de magistrat și a dispozițiilor legale referitoare la discriminare. În esență, s-a reținut că din moment ce activitatea de judecată este o activitate de interes public, care implică respectarea dispozițiilor procedurale privind desfășurarea ședințelor de judecată, a drepturilor justițiabililor, precum și a programului cu publicul, prin prisma Legii nr. 303/2004, a Legii nr. 304/2004 și a regulamentelor aferente, toate celelalte activități legate de cariera magistratului și drepturile acestuia sunt în strictă legătură și se raportează la respectarea acestor dispoziții.

S-a mai reținut că opțiunea pentru a se susține proba scrisă sâmbăta, reprezintă varianta optimă pentru a se asigura buna desfășurare a concursului, participarea tuturor magistraților cu vocație la promovare, fără a fi afectată activitatea de judecată la instanțe și parchete, iar la momentul la care s-a inițiat procedura de organizare a concursului Consiliul Superior al Magistraturii, nu avea informații privind convingerile religioase ale magistraților și mai mult, contrar celor susținute de contestatoare, din evidențele Consiliului Superior al Magistraturii nu rezultă că s-ar mai fi înregistrat astfel de cereri.

În plus, se mai arată că, analizându-se celelalte posibilități, s-a apreciat, pe de o parte, că dacă s-ar fi optat pentru o zi lucrătoare, s-ar fi afectat activitatea de judecată, prin încălcarea art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și a Regulamentelor de ordine interioară (cu referire atât la participanții la concurs, cât și la magistrații care nu participă la concurs), precum și programul membrilor comisiilor de organizare și examinare. Pe de altă parte, s-au arătat și numeroasele dezavantaje ale unei posibile opțiuni de a se stabili ziua de examen, duminica.

Printr-un alt considerent s-a arătat că prin stabilirea zilei de sâmbătă pentru susținerea probei scrise la acest concurs, nu sunt create privilegii sau dezavantaje unei anumite persoane sau anumitor categorii de persoane, ci se încearcă asigurarea condițiilor pentru participarea tuturor persoanelor interesate la concurs, în condițiile în care este vorba despre un concurs național, fără a fi afectată activitatea instanțelor de judecată și a parchetelor, deci se dorește armonizarea interesului public cu cel personal, reprezentat de dorința magistraților și de dreptul acestora de a promova, de a evolua în profesie, motiv pentru care dispoziția criticată nu este discriminatorie, în sensul dispozițiilor O.G.

nr. 137/2000, modificată și completată. S-au invocat și motivele pentru care la momentul adoptării hotărârii nu poate fi modificată data organizării concursului, cu privire la care s-a efectuat publicitatea în condițiile legii, nemaifiind posibilă o reprogramare a probei scrise. Cum V.M. a fost singura participantă care a solicitat reprogramarea probei scrise, s-a apreciat că nu există posibilitatea de a reprograma proba pentru o singură persoană, nemaiasigurându-se, astfel, secretizarea lucrării. În plus, s-a reținut și faptul că în cuprinsul cererii sale, V.M. ar fi recunoscut că religia sa îi permite în anumite situații, denumite de forță majoră, să desfășoare în ziua de sâmbătă, „lucrări care nu au legătură cu închinarea”, fiind, deci, posibilă participarea sa la concurs.

Ca principal considerent al hotărârii adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii se reține că „interesul public este mai presus de interesele personale ale indivizilor și în condițiile în care ceilalți candidați consimt să participe la concurs într-o zi nelucrătoare, pentru a nu afecta activitatea instanțelor de judecată, nu se poate interpreta că este o situație de discriminare sau de dezavantaj pentru o singură persoană; condițiile sunt aceleași pentru toți participanții, chiar dacă acești participanți împărtășesc sau nu convingerile religioase ale bisericii menționate”. Împotriva acestor două hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a formulat recurs, V.M., în termen legal, în temeiul art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată.

În dezvoltarea motivelor sale de recurs, V.M.

susține că cele două hotărâri sunt nelegale, fiind date cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor constituționale privind garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, precum și a normelor de drept intern și internațional, cu trimitere la: - art. 53 din Constituția României, prin care se statuează că exercițiul unor drepturi sau ale unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune; - art. 16 alin. (1) din Constituția României, privind egalitatea cetățenilor în fața legii și autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări; - art. 41 din Constituție, privind munca și protecția socială a muncii [alin. (1) și (2) privind alegerea locului de muncă și formarea profesională]; - art. 29 și 30 din Constituția României; - art. 2, 18, 19 și 26 din Declarația Universală a Drepturilor Omului; - art. 20 din Constituția României, privind prioritatea interpretării și aplicării normelor constituționale în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte; - art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; - art. 2 și 18 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice; - Protocolul facultativ la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice; - art. 16, 17 și 26 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice,

sociale și culturale; - Convenția Organizației Internaționale a Muncii, privind discriminarea în domeniul forței de muncă și exercitării profesiei, ratificată de România, prin Decretul nr. 284/1973; - Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 9 - 18, ratificată de România, prin Legea nr. 30/1994; - art. 6 lit. h) din Declarația privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și discriminare din motive de religie sau convingere; - O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, aprobată prin Legea nr. 48/2002. - art. 246 C. pen. - Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor; - art. 247 C. pen.

- Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi; - Art. 35 din Legea nr. 303/2004, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, formarea profesională continuă, precum și la decizia nr. 1934 din 7 iulie 1999, a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în dosarul nr. 1686 - secția de contencios administrativ; Recurenta mai susține că, deși Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în mod eronat și nelegal a considerat cererea sa, ca neavând un caracter discriminatoriu, totuși este de observat că nu a solicitat, reprogramarea susținerii probei scrise din ziua de sâmbătă pentru toți participanții la examenul de promovare, cum greșit s-a înțeles în opinia recurentei, ci doar pentru cetățenii români membri ai Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, printre care se numără și ea.

Mai susține recurenta că, deși Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției, iar acesta, în activitatea sa, se supune numai legii, totuși, abuzul de drept și excesul de autoritate manifestat de acesta, prin stabilirea zilei de sâmbătă, ca zi de examen, trebuie sancționat, cu atât mai mult, cu cât acesta este atât un act de discriminare, în sensul prevederilor O.G. nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, cât și un act de natură a-i restrânge drepturile, în principal dreptul la muncă și la promovare, cu încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituția României. De altfel, arată recurenta, zilele de sâmbătă și duminică sunt declarate zile nelucrătoare prin lege.

Recurenta critică și considerentul din Hotărârea nr. 437/2005, referitor la posibilitatea de a desfășura în ziua de sâmbătă, anumite activități, precizând că „excepțiile” legate de încălcarea libertății de conștiință le stabilește conform convingerilor sale religioase, iar nu prin restrângerea unor drepturi, fără de care nu este posibilă realizarea democrației. În consecință, arată recurenta, solicită admiterea recursului, constatarea nulității absolute a dispoziției cuprinse în Hotărârea nr. 339 din 8 august 2005 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu privire la organizarea examenului de promovare în funcții de execuție în ziua de sâmbătă, 12 noiembrie 2005, și având în vedere că examenul a avut loc la data respectivă și nu a avut posibilitatea de a-l susține, solicită anularea și invalidarea examenului, pe motiv de discriminare religioasă, conform art. 13 din O.G.

nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, care prevede anularea actului ce a condus la situația discriminatorie. Examinând cauza, în raport cu criticile aduse hotărârilor atacate, cu probele administrate, precum și cu dispozițiile constituționale și legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în sensul și limitele ce vor fi expuse în continuare. Conform art. 1 alin. (3) din Constituția României, revizuită, România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea sunt valori supreme garantate. Este cunoscut că potrivit art. 16 din Constituția României, se instituie egalitatea în drepturi a cetățenilor, fără privilegii și fără discriminări, iar prin art. 29 din legea fundamentală se garantează libertatea conștiinței.

De asemenea, prin art. 53 alin. (2) din Constituția României, revizuită, s-a statuat că restrângerea unor drepturi sau al unor libertăți poate fi dispusă, numai dacă este necesară într-o societate democratică, iar măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății. Principiul egalității între cetățeni, excluderea privilegiilor și discriminării sunt garantate, în temeiul art. 1 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 (aprobată prin Legea nr. 48/2002, modificată și completată prin O.G. nr. 77/2003, aprobată, la rândul său, prin Legea nr. 27/2004), în special pentru exercitarea drepturilor prevăzute la lit. a) - f), printre care la lit. d), drepturi civile, se regăsește la pct. VII, dreptul la libertatea de gândire, conștiință și religie.

Mai mult, prin art. 2 alin. (1) din ordonanță se definește discriminarea, ca fiind orice deosebire excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Conform art. 2 alin. (2) din același act normativ, sunt discriminatorii și prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre, care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare. Având în vedere că în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, rezultă că prevederile art. 16 alin. (1), precum și cele ale art. 29 din Constituție, se corelează și se interpretează în raport cu prevederile cuprinse în instrumentele juridice internaționale, în domeniul drepturilor omului.

Universalitatea recunoașterii și apărării drepturilor omului impune în mod necesar aplicarea lor egală pentru toți indivizii, iar principiul nediscriminării este înscris practic, în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului. Printr-o succintă enumerare, pot fi reținute ca semnificative în cauză dispozițiile art. 2 parag. 1, art. 7 și art. 18 din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, cele ale art. 2 și 18 din Pactul internațional al Organizației Națiunilor Unite, privitor la drepturile civile și politice, ale art. 6 lit. h) din Declarația privind eliminarea tuturor formelor de intoleranță și discriminare din motive de religie sau de convingere, dar mai ales cele ale art. 9 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale (cu denumirea simplificată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului).

Astfel, art. 9 parag. 1 din convenție prevede că „Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor. Conform parag. 2 al art. 9, libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri, decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru siguranța publică, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora”.

De asemenea, prin art. 14 din convenție, intitulat „Interzicerea discriminării”, se prevede că „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție, trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”. Totodată, semnificativ este și faptul că la 26 iunie 2000, Consiliul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat Protocolul nr. 12 la Convenție, privitor la interdicția generală a oricărei forme de discriminare, deschis, spre semnare, la Roma, la 4 noiembrie 2000, protocol ce urmează a fi ratificat și de România.

Din toate textele actelor normative arătate în cele ce preced, rezultă că dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine independentă, deoarece nu poate fi invocat decât cu privire la drepturile și libertățile reglementate. În cauză, se constată că dispozițiile constituționale și legale invocate de recurentă se regăsesc în bună parte și în considerentele hotărârilor atacate. Diferența dintre motivele arătate în cererile recurentei și considerentele hotărârilor atacate rezidă, însă, în modul de receptare a diferenței de tratament.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, nu orice diferență de tratament semnifică în mod automat o discriminare și o încălcare a dispozițiilor constituționale și legale, precum și ale art. 14 din convenție, ci doar distincțiile între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă, respectiv să existe un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că o distincție de tratament privitoare la un drept prevăzut de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să urmărească numai un scop legitim, apreciindu-se că dispozițiile art. 14 sunt încălcate și atunci când rezultă cu claritate că nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (Affaire lingvistique belge c/Belgique, Mc Michael c/Royaume-Uni, Larkos c/Chypre).

În cauză, Înalta Curte constată că recurenta a invocat precedentul potrivit căruia la cererea comisiei de examinare pentru promovarea în funcții de conducere, a modificat calendarul de examen, așa cum s-a dispus în ședința Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 19 octombrie 2005, iar intimatul nu a negat situația arătată de aceasta. Înalta Curte apreciază că nici argumentul privind lipsa de secretizare a lucrării recurentei (în situația în care ar fi fost reprogramată proba scrisă, doar cu privire la aceasta) nu poate fi primită, în raport cu faptul că examenul se susține pe specializări și posibilitatea ca la o specializare să fie înscris un singur participant nu este exclusă. De altfel, împrejurarea că recurenta a fost singura persoană în situația de a cere reprogramarea probei scrise, nu este de natură a aprecia că măsurile adoptate au fost justificate obiectiv și rezonabil, că au fost proporționale cu scopul urmărit.

Aceasta, întrucât singularitatea are caracter întâmplător, iar concursurile la nivel național trebuie să asigure posibilitatea tuturor cetățenilor, fără nici un fel de discriminare, de a participa la ele. Legitimitatea pretențiilor recurentei își găsește, astfel, suport, nu numai în dreptul pozitiv intern, ci și în reglementările internaționale de referință arătate mai sus. În cauză, deși refuzul de a crea posibilitatea recurentei, de a susține proba scrisă în altă zi, decât cea planificată inițial, este discriminatorie și de natură a conferi un caracter nelegal dispoziției respective, totuși, având în vedere că actele atacate au fost puse în aplicare și efectele lor juridice s-au consumat prin susținerea probei de către ceilalți participanți la data programată, Înalta Curte reține că se impune măsura de constatare a nelegalității parțiale a acestora, iar nu soluția cerută de recurentă, respectiv de anulare a actelor respective în totalitatea lor.

Avându-se în vedere și dispozițiile Hotărârii nr. 350 din 19 decembrie 2005, a C.N.C.D., prin care s-a hotărât că faptele prezentate de V.M., constituie tratament diferențiat din perspectiva principiului egalității și al nediscriminării și s-a recomandat Consiliului Superior al Magistraturii, organizarea examenelor cu respectarea principiului nediscriminării în promovarea profesională din prisma dreptului la libertatea de gândire, conștiință și religie, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta V.M. În consecință, Înalta Curte va dispune desființarea în parte a hotărârilor atacate și pe fond, admiterea cererii acesteia, astfel cum a fost precizată, respectiv anularea efectelor hotărârilor atacate, numai cu privire la recurenta V.M.

Desigur, modalitatea de punere în executare a acestei decizii urmează a fi stabilită de Consiliul Superior al Magistraturii, cu respectarea principiului nediscriminării și a recomandărilor C.N.C.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de V.M. împotriva Hotărârilor nr. 437 din 4 octombrie 2005 și nr. 339 din 8 septembrie 2005 ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Casează sentința atacată și în fond, admite acțiunea reclamantei V.M., așa cum a fost precizată, în sensul că anulează Hotărârea nr. 339/2005, numai în partea referitoare la aceasta și în totalitate, Hotărârea nr. 437/2005, adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2006.