ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 850/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 388 din 2

octombrie 2002, Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC V.I. SRL Zalău,

dispunând anularea procesului-verbal de control nr. 823/143 din 5 februarie

2002, încheiat de pârâta Agenția Națională de Drumuri și Poduri Cluj, precum a

deciziei nr. 154 din 25 februarie 2002, emisă de pârâtul Ministerul Lucrărilor

Publice, Transporturilor și Locuinței.

Pe cale de consecință, societatea

comercială a fost exonerată de obligația de plată a sumelor de 615.991.433 lei

cu titlu de debit la Fondul special al drumurilor și, respectiv, de 543.592.018

lei, majorări de întârziere.

De asemenea, a obligat pe pârâți să

plătească reclamantei, în solidar, suma de 31.880.000 lei cheltuieli de

judecată.

Prin decizia nr. 959 din 15

februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat în cauză de Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului.

Totodată, a modificat sentința

atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

În esență, instanța de control

judiciar a reținut că achiziționarea de combustibil fără cotă, conform

declarației pe propria răspundere dată de către intimata-reclamantă, pentru

consumul propriu, conduce la concluzia că acest combustibil era destinat numai

acesteia și în alte scopuri, decât alimentarea autovehiculelor care circulă pe

drumurile publice.

„Folosirea acestui combustibil în

scopul revânzării este contrară prevederilor legale, încalcă scopul menționat

în declarația pe proprie răspundere și dispozițiile legale care stabilesc cine

este îndreptățit să ia declarația pe proprie răspundere (numai producătorul și

importatorul)”.

La data de 30 mai 2005, SC V.I. SRL

Zalău a formulat contestație în anulare împotriva ultimei hotărâri

judecătorești, susținând că în mod nelegal instanța de recurs a citat în proces

Ministerul Finanțelor Publice, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală,

care nu justifică nici un interes în acest sens.

Pe de altă parte, dezlegarea dată în

această cauză este rezultatul unei greșeli materiale, care constă în

nesocotirea și aplicarea eronată a legii, prin interpretarea necorespunzătoare

a actului juridic dedus judecății. În sfârșit, chiar dacă controlul financiar a

vizat perioada 1 ianuarie 1997 - 31 octombrie 2001, din procesul-verbal de

control rezultă că operațiunile comerciale verificate s-au încheiat la 22 mai

2001, neintrând sub incidența dispozițiilor Legii nr. 264/2001, publicată după

câteva zile mai târziu.

Contestația în anulare nu este

întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. VII

alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002, începând cu anul 2003, veniturile fondurilor

speciale prevăzute la art. 1, urmează regimul juridic al creanțelor bugetului

de stat; controlul stabilirii, urmăririi și virării sumelor datorate se

exercită de Ministerul Finanțelor Publice și organele sale teritoriale, prin

organele de control proprii.

În aplicarea acestei noi

reglementări legale și a Protocolului nr. 4937/M.M din 10 decembrie 2003/nr.

15191 din 9 ianuarie 2004, la cererea recurentului Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului, Înalta Curte de Casație și Justiție a introdus în

cauză, Ministerul Finanțelor Publice, prin Agenția Națională de Administrare

Fiscală.

Reprezentantul legal al acestei

autorități publice a declarat, de altfel, la ultimul termen de judecată că își

însușește recursul declarat de pârâtul Ministerul Transporturilor,

Construcțiilor și Turismului, având același interes, ca și acesta, anume,

urmărirea realizării unei creanțe bugetare.

Cât privește motivul întemeiat pe

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., se apreciază că el este neîntemeiat,

deoarece nu s-a demonstrat câtuși de puțin existența vreunei greșeli materiale

care, în sensul textului legal, să justifice măsura retratării deciziei

atacate.

Așadar, chiar reținându-se

argumentul contestatoarei că instanța de recurs a aplicat greșit legea, o atare

împrejurare poate constitui, cel mult, o eroare de judecată care, însă, nu face

incidente dispozițiile procedurale menționate mai sus.

Ținând seama de considerentele

expuse în cele ce preced, urmează a se respinge contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anularea

formulată de SC V.I. SRL Zalău împotriva deciziei nr. 959 din 15 februarie 2005

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca neîntemeiată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 14 martie 2006.