ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1135/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

S.I. a cerut Primăriei municipiului Cluj Napoca, pe cale de notificare

formulată la 25 iulie 2005, să-i achite contravaloarea terenului în suprafață

de 135 mp ocupat de carosabil și trotuar sau să-i atribuie un alt teren cu aceeași

suprafață și valoare economică ori un teren mai mare pe un amplasament

construibil.

Notificatorul a susținut că terenul

este bun comun al său și al fostei sale soții T.A., fiind ocupat de către

Statul Român, care a amenajat un trotuar și un spațiu carosabil.

Comisia municipală Cluj Napoca

pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 a întocmit referatul nr. 337/2/452 din 26

octombrie 2005, prin care a propus respingerea cererii cu motivarea că

notificarea a fost formulată tardiv în raport cu prevederile Legii nr. 10/2001.

Primarul municipiului Cluj Napoca a

emis dispoziția nr. 3053 din 29 noiembrie 2005, prin care a respins cererea

obiect al notificării pe motiv de tardivitate și pentru că Legea nr. 247/2005

nu a repus în termenul de notificare.

La 4 ianuarie 2006 S.I. a chemat în

judecată Comisia municipală Cluj Napoca pentru aplicarea Legii nr. 10/2001,

Primarul municipiului Cluj Napoca și Consiliul Local al municipiului Cluj

Napoca solicitând anularea dispoziției de mai sus și obligarea pârâților să

emită o nouă dispoziție prin care să-i achite contravaloarea terenului în

suprafață de 255 mp sau să-i atribuie o suprafață echivalentă fizic și valoric

pe un alt amplasament construibil.

Tribunalul Cluj, secția civilă, a

pronunțat sentința civilă nr. 343 din 22 martie 2006, prin care a respins

acțiunea ca nefondată față de Primarul municipiului Cluj Napoca și ca

inadmisibilă pentru ceilalți pârâți calificați ca lipsiți de calitate

procesuală pasivă.

Apelul declarat de S.I. a fost

respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 258/A din 13 septembrie 2006 pronunțată

de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru

minori și familie.

S.I. a declarat recurs solicitând

casarea hotărârilor date în cauză și, pe fond, admiterea acțiunii sale.

Dezvoltând numai în fapt recursul, S.I.

a susținut pe de o parte că instanțele au reținut greșit că a notificat tardiv,

neobservând că s-a repatriat la 27 martie 2003 și a formulat notificarea numai

după ce, printr-un raport de expertiză, a luat cunoștință că terenul a fost

ocupat de Statul Român, iar pe de altă parte a invocat probe care atestă

temeinicia pretențiilor sale referitoare la fondul litigiului, imputând

instanțelor că nu a dat eficiență acestor dovezi.

Recursul nu este fondat.

Atât prin dispoziția de primar

supusă controlului judiciar din prezentul proces, cât și prin hotărârile date

în cauză s-a reținut că, potrivit reglementărilor art. 21 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 modificat succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 154/2001,

termenul de notificare s-a împlinit la 14 februarie 2002, iar Legea nr.

247/2005 nu a instituit un nou termen de notificare.

Asemenea statuări sunt pe deplin

legale, sancțiunea netrimiterii notificării în termenul arătat constând în

pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau prin

echivalent, fiind reglementată în acest sens prin art. 21 alin. (5) din Legea

nr. 10/2001.

Termenul analizat este astfel, prin

voința legii, unul de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere sau

suspendare, neoperând, în consecință, nici instituția repunerii în termen.

Este necontestat în cauza de față că

S.I. a notificat ulterior împlinirii termenului prescris de lege.

Nu poate fi primită cu temei

susținerea sa că a notificat în termen deoarece a cunoscut ulterior regimul

juridic al terenului, fiind în afara oricărui dubiu că, înainte de împlinirea

termenului de notificare, faptul preluării terenului de către stat prin

expropriere a fost înscris în cartea funciară încă din 11 februarie 1988.

Ca urmare, deși a locuit în

străinătate, S.I. cunoștea, putea sau trebuia să cunoască regimul juridic al

terenului, mai ales că, așa cum însuși afirmă în dezvoltarea recursului,

anterior anului 2003 a mai venit în România, chiar dacă foarte rar.

În concluzie, instanțele au

pronunțat hotărâri pe deplin legale, iar susținerile din recurs sunt fie

neîntemeiate pentru cele mai sus arătate, fie străine soluției dată cauzei

(cele referitoare la aspectele de fond).

Pe cale de consecință, recursul va

fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul Ș.I. împotriva deciziei nr. 258/A din 13 septembrie 2006

pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări

sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie

2007.