ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5829/2007

Asupra recursurilor de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 31 august 2006,

reclamantul M.A.

a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca

cerând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat să soluționeze

notificarea înregistrată sub nr. 22895/3 din 29 martie 2005 în sensul restituirii în

natură a terenului intravilan în suprafață de 79 st.p. situat în Cluj Napoca înscris în Cartea funciară nr. 3023 Cluj sub nr. top 330.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că terenul mai sus menționat i-a fost preluat de stat fără un titlu valabil, sens în care a notificat, în termen

legal, pretenția sa de retrocedare în natură pârâtului, fără ca acesta să îi

comunice vreun răspuns în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1055 din 29 noiembrie 2006 Tribunalul Cluj, secția civilă,

a

admis în parte cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul să emită

o dispoziție de răspuns la notificarea transmisă de reclamant.

Prin aceeași sentință pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului

500 RON cheltuieli de judecată.

În motivarea hotărârii instanța a reținut că reclamantul a notificat

pârâtului, în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, solicitarea sa de

retrocedare a terenului în litigiu din data de 29 martie 2005, caz în care,

cum pârâtul nu i-a răspuns în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, sub acest aspect, se impune admite cererii dedusă judecății.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul și pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 7528/11/2006 Curtea de Apel Cluj, secția civilă,

de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie,

a respins apelurile ca

nefondate.

În motivarea deciziei, referitor la apelul reclamantului, instanța a reținut că în raport de cuprinsul cererii de chemare în judecată prima instanță s-a conformat dispoziției prevăzute de art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, cu mențiunea că hotărârea pronunțată nu este insuficientă

întrucât nerespectarea acesteia de către pârât este de natură să atragă

răspunderea administrativă, civilă sau penală a persoanei vinovate, în

condițiile prevăzute de art. 41 și art. 45

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

completată prin Legea nr. 247/2005.

Totodată, instanța de apel a reținut că prin admiterea în parte a acțiunii de către prima instanță nu a fost afectat fondul dreptului

reclamantului, anume acela de a beneficia în concret de măsurile reparatorii

prevăzute de legea de reparație, chestiune care, de altminteri, va putea fi

supusă controlului judecătoresc în procedura prevăzută de art. 24 din Legea

nr. 10/2001.

Referitor la apelul pârâtului instanța a reținut că prin nerespectarea

termenului legal impus pentru soluționarea notificării transmisă de

reclamant, acesta este în culpă procesuală și, ca atare, datorează cheltuieli

de judecată.

Totodată, instanța a reținut că nu corespunde realității susținerea pârâtului în sensul că la prima zi de înfățișare ar fi recunoscut pretențiile

reclamantului, caz în care nu datora cheltuieli de judecată, întrucât pe de o

parte simpla recunoaștere a existenței în sarcina sa a obligației de a

soluționa notificarea, obligație ce decurge din lege, nu echivalează cu o

recunoaștere voluntară a pretențiilor reclamantului iar pe de altă parte,

această recunoaștere s-a făcut după prima zi de înfățișare care, la judecata în primă instanță, a fost la primul termen de judecată, 18 octombrie 2006.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul și pârâtul.

În motivarea recursului reclamantul susține că instanțele de fond au

pronunțat hotărârile cu încălcarea dispozițiilor art. 261 C. proc. civ.

atâta timp cât prin considerente nu au explicitat motivele pentru care

acțiunea dedusă judecății a fost admisă doar în parte și nu în întregime.

Totodată, reclamantul susține că în mod greșit și insuficient instanțele

de fond au obligat pârâtul doar să răspundă la notificare, fără însă să-l

oblige să răspundă în sensul solicitat, anume în sensul restituirii în natură a

terenului, posibilitate care, în opinia sa este recunoscută instanțelor

judecătorești în procedura Legii nr. 10/2001, concluzie care se impune procedând și la interpretarea prin analogie a dispozițiilor prin care a fost

reglementată competența comisiilor prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Susține reclamantul și că hotărârile au fost date în fond cu încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 care prevăd în mod expres

că în situația imobilelor prevăzute în anexa nr. 2 lit. a) la lege foștilor proprietari li se restituie imobilul în întregime.

Pârâtul critică hotărârea sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor

de judecată avansate de reclamant la judecata în primă instanță.

Acesta susține că atâta timp cât a recunoscut la prima zi de înfățișare

pretențiile reclamantului, în raport de dispozițiile art. 275 C. proc. civ., în mod greșit instanța l-a obligat să suporte contravaloarea cheltuielilor mai sus arătate.

Analizând criticile formulate de reclamant, care se circumscriu motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente.

în drept, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, obiect

care trebuie formulat în mod clar și neechivoc.

Obligația instanței de a se pronunța asupra obiectului cererii, care nu

poate fi schimbat, nici depășit, constituie garanția aplicării principiului

disponibilității, principiu care guvernează procesul civil.

Or, prin cererea dedusă judecății reclamantul a formulat un obiect

neclar, anume a enunțat sub forma unui obiect unic două pretenții care însă

nu pot fi analizate de instanțele judecătorești în cadrul aceleiași proceduri ci

în cadrul unor proceduri legale distincte.

Astfel, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prealabil declanșării

procedurii judiciare, persoanele îndreptățite la restituire în natură sau, după

caz, la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în sensul art. 2 din lege, au obligația de a notifica persoana

juridică deținătoare a bunului și de a urma procedura administrativă

prevăzută de acest act normativ, procedură în cadrul căreia legiuitorul a

prevăzut anumite obligații în sarcina entității deținătoare printre care și aceea de a răspunde notificării în termen de 60 de zile.

Procedura prealabilă administrativă prevăzută de actul normativ menționat este obligatorie însă nefinalizarea acesteia în termenele, condițiile și formele impuse de lege nu se constituie într-un impediment pentru partea interesată în declanșarea procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului pretins.

În situațiile în care unitățile deținătoare nu se conformează obligației

de a răspunde cererii care le este notificată în procedura Legii nr. 10/2001

persoana îndreptățită poate să se adreseze instanței de judecată în cadrul a

două proceduri distincte, anume: fie pentru a solicita obligarea unității notificate să își îndeplinească obligația prevăzută în sarcina sa prin

dispoziția art. 25 alin. (1) din lege, respectiv să răspundă notificării pe care

i-a transmis-o, fie pentru a-și valorifica, în mod direct, în procedura judiciară

dreptul pretins, renunțând să mai primească un răspuns de notificare de la

unitatea deținătoare.

În speță, din modul de formulare a cererii dedusă judecății rezultă că

reclamantul a înțeles să solicite obligarea pârâtului Primarul municipiului

Cluj-Napoca să îi soluționeze notificarea înregistrată sub nr.

22895/3 din 29 martie 2005, reclamantul adăugând însă și modalitatea în care ar

dori să-i fie soluționată cererea, anume în sensul restituirii în natură a imobilului.

În lipsa oricăror alte precizări cu privire la întinderea obiectului cererii,

în mod corect prima instanță s-a declarat investită cu soluționarea unei

acțiuni având ca obiect o obligație de a face, anume obligarea pârâtului de a

răspunde notificării pe reclamantul i-a transmis-o.

Împrejurarea că în cuprinsul aceleiași cereri reclamantul a arătat și

modalitatea în care ar dori ca entitatea deținătoare să-i soluționeze

notificarea nu era de natură să schimbe calificarea acțiunii dedusă judecății.

De altminteri, această solicitare nu putea face obiectul analizei

instanței de judecată investită cu judecarea unei acțiuni având ca obiect o

obligație de a face întrucât competența de a hotărî modalitatea de

soluționare a notificării revine, în mod logic, entității obligată prin hotărârea judecătorească la soluționarea notificării, entitate care, urmare a analizării

probatoriilor administrate, se va pronunța cu privire la fondul dreptului

pretins de reclamant și, pe cale de consecință, cu privire la posibilitatea de

retrocedare în natură a imobilului în litigiu.

Acesta este și considerentul pentru care prima instanță, văzând

formularea contradictorie a obiectului cererii dedusă judecății de reclamant,

a dispus admiterea în parte a acțiunii, adică a arătat că admite cererea doar

în ceea ce privește pretenția privind obligarea pârâtului să răspundă

notificării și nu primește și pretenția reclamantului de a se indica pârâtului și

soluția pe care ar trebui să o pronunțe, anume aceea de a dispune odată cu

soluționarea notificării restituirea în natură a bunului.

Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate care, în

parte le completează pe cele reținute de instanțele de fond, Înalta Curte

constată că recursul dedus judecății de reclamant se dovedește a fi nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a avut în vedere și faptul că, în

raport de limitele investirii primei instanțe, anume de a judeca o acțiune în

obligarea pârâtului să răspundă unei notificări, motivele de recurs formulate

de reclamant referitoare la întinderea competenței instanței judecătorești în

soluționarea cererilor de retrocedare a bunurilor care cad în sfera de

aplicație a Legii nr. 10/2001 și, respectiv, la omisiunea aplicării în speță a

dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, motive care, de altminteri, nici nu

se grefează pe conținutul hotărârii judecătorești recurate, exced cadrului procesual în care s-a desfășurat judecata în fața instanțelor de fond și, ca

atare, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Analizând criticile formulate de pârât, care se circumscriu motivului de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 275 C. proc. civ., pârâtul care a

recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi

obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în

întârziere înainte de chemarea în judecată.

Potrivit art. 134 C. proc. civ., este socotită prima zi de

înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.

În speță, prima zi de înfățișare a fost, astfel cum a reținut și instanța de apel, la data de 18 octombrie 2006 când părțile au fost legal citate și

puteau pune concluzii, aspect necontestat de către pârât prin recurs.

Împrejurarea că pentru termenul de judecată menționat pârâtul a formulat o cerere amânare a judecății solicitând depunerea de către

reclamant a dovezilor pe care își fundamentează pretențiile de retrocedare și comunicarea acestora, adică o cerere de probatorii, este de observat că

nu era de natură să conducă la prorogarea primei zile de înfățișare pentru

termenul de judecată din 29 noiembrie 2006, termen la care pârâtul a

depus întâmpinare prin care a recunoscut nu pretențiile reclamantului ci

primirea notificării nr. 22895/3/2005 și faptul de a nu fi răspuns acesteia în

termenul prescris de lege, deși această obligație era stipulată în sarcina sa

prin dispoziții legale imperative.

Ca atare, în mod just, instanțele de fond au constatat că în cauză nu

sunt incidente dispozițiile art. 275 C. proc. civ. și, pe cale de

consecință, au dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată avansate în primă instanță de reclamant, caz în care recursul se dovedește

a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul M.A.

și de pârâtul Primarul municipiului Cluj Napoca împotriva deciziei

nr. 34/A din 14 februarie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 19 septembrie 2007.