ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3409/2006

Asupra recursului civil de față, deliberând constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 514 din 19 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Maramureș a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta S.I. precum și cererea de intervenție în interes propriu a numiților P.T. și P.R., ambele în contradictoriu cu pârâții SC R. SA, Baia Mare și Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Prefecturii Baia Mare. Instanța a reținut că prin acțiunea și cererea de intervenție, astfel cum au fost precizate, s-a solicitat ca pârâții să răspundă notificării nr. 467/N/2001. Or, a arătat instanța în motivare, obiectul notificării nu îl constituie restituirea în natură sau prin echivalent a unui imobil preluat în mod abuziv ci efectuarea și refacerea unor lucrări referitoare la un canal și la fertilizarea solului.

Apelul declarat de reclamantă și intervenienți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, cu o motivare similară celei a instanței de fond, prin decizia civilă nr. 179 din 30 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Cluj. Reclamanta a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu prezentul recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. și în care a arătat în esență că instanțele s-au aflat în confuzie cu privire la obiectul notificării, considerând în mod greșit că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile. Recursul este întemeiat în sensul considerațiilor ce succed. Atât în notificarea adresată pârâtei SC R. SA cât și ulterior în acțiune, reclamanta a solicitat, între altele, să i se restituie un teren, pe care l-a identificat și în legătură cu care a susținut că i-a fost preluat și ocupat pe nedrept în anii 1960-1961.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001. Este deci evident că, în aceste condiții, concluzia instanțelor în sensul că acțiunea și cererea de intervenție exced câmpul de aplicare a Legii nr. 10/2001 este greșită, soluția pronunțată nerezolvând fondul cauzei. Or, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind obligativitatea soluționării notificării în termenul imperativ de 60 de zile au fost încălcate, pârâta SC R. SA refuzând de aproape cinci ani să facă acest lucru. Așa fiind, Curtea va admite recursul și în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a și art. 314 C. proc. civ. va casa ambele hotărâri iar pe fond va obliga pârâta SC R. SA să soluționeze notificarea formulată de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de recurenta reclamantă S.I. Casează decizia civilă nr. 179 din 3 octombrie 2003 a Curții de Apel Cluj și sentința nr. 514 din 19 iunie 2003 a Tribunalului Maramureș. Obligă SC R. SA, să soluționeze notificarea formulată de S.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2006.