ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 464/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 597/2005, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta SC G.I. SRL București, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală și a anulat procesul-verbal de control nr. 62116/C4 din 20 octombrie 2004, întocmit de inspectorii din cadrul Direcției de Supraveghere Vamală - Serviciul Control Vamal Ulterior și decizia nr. 380 din 29 noiembrie 2004, emisă de Ministerul Finanțelor - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul nu a încălcat dispozițiile art. 40 din Legea nr. 141/1997 și nu datorează suma stabilită de organele vamale, cu titlu de taxe vamale și nici sumele reprezentând majorări de întârziere.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat recurs, Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală. Agenția Națională de Administrare Fiscală a criticat sentința, ca nelegală și netemeinică, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a Legii nr. 141/1997. De asemenea, s-a considerat că actele depuse ca probatorii, au fost eronat interpretate în raport cu Codul vamal al României și cu Legea nr. 141/1997, art. 3 și 65. În recursul formulat, Autoritatea Națională Vamală critică și ea hotărârea judecătorească, în raport cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., apreciind ca și cealaltă recurentă, că s-au interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 141/1997 și ale art. 65 și 75 C. vam., cât și probele administrate în cauză. Recursurile sunt nefondate și vor fi respinse. Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., reține în fapt următoarele: Ca urmare a unui control efectuat de organele vamale, s-a stabilit în sarcina intimatei-reclamante. obligația de a plăti suma totală de 757.606.024 lei. În procesul-verbal de control s-a reținut că, urmare a verificărilor efectuate, autoritățile vamale din Italia, printr-o adresă înregistrată la Autoritatea Națională a Vămilor, au precizat că pentru certificatul de circulație a mărfurilor, astfel cum sunt identificate de organele competente, nu se confirmă originea preferențială a bunurilor, astfel încât nu se poate acorda tratament tarifar preferențial.

Desigur, s-a atacat acest procesul-verbal, și prin decizia nr. 380/2004, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală a respins contestația. Instanța de fond având în vedere materialul probator administrat, a reținut corect faptul că dacă nu s-a putut identifica exportatorul, nu înseamnă automat că reclamanta-intimată a încălcat prevederile art. 40 din Legea nr. 141/1991 privind Codul vamal, prin aceea că ar fi furnizat autorității vamale, informații eronate privind dovezile de origine preferențială și tratamentul tarifar favorabil al bunurilor declarate pentru import definitiv în România. De altfel, fără posibilitate de tăgadă rezultă că intimata s-a adresat la 30 octombrie 2004, societății exportatoare, solicitându-i să facă dovada Vămii Centrale din Roma, că marfa este de origine preferențială.

Această societate a remis vămii italiene, facturile de origine preferențială, organul vamal italian comunicând la 4 ianuarie 2005, Agenției Vămilor din Roma, că exportatorul la care se refereau certificatele, a prezentat întreaga documentație, pentru a face dovada originii preferențiale a mărfurilor. De altfel, Agenția din Roma a comunicat Autorității Naționale a Vămilor din Roma, printr-un fax urgent înregistrat sub nr. 5461/2005, că trebuie corectat ce s-a specificat inițial, confirmând corectitudinea certificatelor, fax aflat la dosarul cauzei și care confirmă că primul fax al Vămii Italiene a fost eronat. Atât adresele vămii italiene care confirmă autenticitatea mărfii, cât și faxul de care am făcut mai sus vorbire, duc la concluzia că în mod corect, instanța de fond a apreciat că intimata-reclamantă nu a încălcat cu nimic dispozițiile art. 40 din Legea nr. 14//1997, motiv pentru care s-a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, fapt pentru care se vor respinge recursurile declarate de Autoritatea Națională a Vămilor și de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca nefondate, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Autoritatea Națională a Vămilor și de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 597 din 1 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2006.