ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 464/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 597/2005,

Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamanta SC G.I. SRL

București, în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională a Vămilor și

Agenția Națională de Administrare Fiscală și a anulat procesul-verbal de

control nr. 62116/C4 din 20 octombrie 2004, întocmit de inspectorii din cadrul

Direcției de Supraveghere Vamală - Serviciul Control Vamal Ulterior și decizia

nr. 380 din 29 noiembrie 2004, emisă de Ministerul Finanțelor - Agenția

Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că reclamantul nu a încălcat dispozițiile art. 40

din Legea nr. 141/1997 și nu datorează suma stabilită de organele vamale, cu

titlu de taxe vamale și nici sumele reprezentând majorări de întârziere.

Împotriva acestei hotărâri

judecătorești au formulat recurs, Autoritatea Națională a Vămilor și Ministerul

Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Agenția Națională de Administrare

Fiscală a criticat sentința, ca nelegală și netemeinică, întrucât a fost

pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea

fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a Legii nr. 141/1997.

De asemenea, s-a considerat că

actele depuse ca probatorii, au fost eronat interpretate în raport cu Codul

vamal al României și cu Legea nr. 141/1997, art. 3 și 65.

În recursul formulat, Autoritatea

Națională Vamală critică și ea hotărârea judecătorească, în raport cu

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind ca și cealaltă recurentă,

că s-au interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 141/1997 și ale art. 65 și 75

C. vam., cât și probele administrate în cauză.

Recursurile sunt nefondate și vor fi

respinse.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

în raport cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., reține în fapt

următoarele:

Ca urmare a unui control efectuat de

organele vamale, s-a stabilit în sarcina intimatei-reclamante. obligația de a

plăti suma totală de 757.606.024 lei. În procesul-verbal de control s-a reținut

că, urmare a verificărilor efectuate, autoritățile vamale din Italia, printr-o

adresă înregistrată la Autoritatea Națională a Vămilor, au precizat că pentru

certificatul de circulație a mărfurilor, astfel cum sunt identificate de

organele competente, nu se confirmă originea preferențială a bunurilor, astfel

încât nu se poate acorda tratament tarifar preferențial.

Desigur, s-a atacat acest

procesul-verbal, și prin decizia nr. 380/2004, Ministerul Finanțelor Publice -

Agenția Națională de Administrare Fiscală a respins contestația.

Instanța de fond având în vedere

materialul probator administrat, a reținut corect faptul că dacă nu s-a putut

identifica exportatorul, nu înseamnă automat că reclamanta-intimată a încălcat

prevederile art. 40 din Legea nr. 141/1991 privind Codul vamal, prin aceea că

ar fi furnizat autorității vamale, informații eronate privind dovezile de

origine preferențială și tratamentul tarifar favorabil al bunurilor declarate

pentru import definitiv în România.

De altfel, fără posibilitate de

tăgadă rezultă că intimata s-a adresat la 30 octombrie 2004, societății

exportatoare, solicitându-i să facă dovada Vămii Centrale din Roma, că marfa

este de origine preferențială.

Această societate a remis vămii

italiene, facturile de origine preferențială, organul vamal italian comunicând

la 4 ianuarie 2005, Agenției Vămilor din Roma, că exportatorul la care se

refereau certificatele, a prezentat întreaga documentație, pentru a face dovada

originii preferențiale a mărfurilor.

De altfel, Agenția din Roma a comunicat Autorității

Naționale a Vămilor din Roma, printr-un fax urgent înregistrat sub nr.

5461/2005, că trebuie corectat ce s-a specificat inițial, confirmând

corectitudinea certificatelor, fax aflat la dosarul cauzei și care confirmă că

primul fax al Vămii Italiene a fost eronat.

Atât adresele vămii italiene care

confirmă autenticitatea mărfii, cât și faxul de care am făcut mai sus vorbire,

duc la concluzia că în mod corect, instanța de fond a apreciat că

intimata-reclamantă nu a încălcat cu nimic dispozițiile art. 40 din Legea nr.

14//1997, motiv pentru care s-a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație

și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, fapt pentru

care se vor respinge recursurile declarate de Autoritatea Națională a Vămilor

și de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare

Fiscală, ca nefondate, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Autoritatea Națională a Vămilor și de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 597 din 1

aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 februarie 2006.