ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5359/2006

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 276 din 6 septembrie 2005, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. 1474/2005, în baza art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu art. 74, 76 C. pen., a fost condamnat inculpatul I.E., la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare. I-au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata prevăzută de art. 71 C. pen. S-a constatat recuperat în natură prejudiciul produs părții vătămate T.C. A fost obligat inculpatul la 150 RON cheltuieli judiciare statului. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, la 22 februarie 2005, partea vătămată s-a deplasat la Clubul C. din Târgu Jiu, având asupra sa un telefon mobil cu cameră foto, cumpărat de mama sa, partea vătămată B.S.

Observând împrejurarea că minorul a prezentat acest telefon prietenilor săi, martorii P.C., D.C. și B.C., inculpatul a hotărât să-și însușească acest bun, scop în care a solicitat părții vătămate să-i împrumute pentru a privi imaginile înregistrate. La refuzul părții vătămate de a-i da telefonul, inculpatul i l-a smuls din mână, a privit câteva minute imaginile înregistrate, opunându-se în același timp să-l restituie părții vătămate, prin injurii și amenințări, după care a plecat către ieșirea din club. În momentul în care partea vătămată a încercat să blocheze calea de acces pentru a împiedica ieșirea inculpatului cu bunul sustras și recuperarea telefonului, inculpatul a lovit cu pumnul în piept și l-a îndepărtat de la ușă, asigurându-și astfel ieșirea din acest local public, după care, a fugit printre garajele situate în apropiere.

Au fost sesizate organele de poliție, care au recuperat de la rudele inculpatului telefonul sustras și l-au restituit părții vătămate. Deși în cursul cercetării judecătorești, martorii P.C., D.C. și B.C., nu și-au menținut declarațiile date la organele de cercetare penală, precizând că telefonul a fost dat inculpatului de bună voie, fără ca acesta să exercite acte de amenințare sau lovire asupra părții vătămate, nici pentru a intra în posesia bunului, nici pentru a-și asigura păstrarea acestuia, instanța a apreciat aceste declarații ca nesincere, având în vedere coroborarea declarației părții vătămate și a mamei minorului, parte vătămată, cu ansamblul materialului probator administrat în cauză.

Din analiza acestui material probator, instanța a reținut că fapta săvârșită de inculpat, de a smulge telefonul din mâinile părții vătămate, la refuzul acestuia de a-i da de bună voie și de împingere a acestuia pentru a păstra bunul sustras și a se îndepărta de la locul faptei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie și nu ale infracțiunii de furt. La individualizarea pedepsei s-a avut în vedere gradul de pericol social concret al infracțiunii reținute în sarcina inculpatului, împrejurările în care a fost săvârșită, precum și circumstanțele personale ale inculpatului, în sensul că nu este cunoscut cu antecedente penale și este un element tânăr, având vârsta de 18 ani și 5 luni la data comiterii faptei.

În raport de aceste criterii, s-au reținut și dispozițiile art. 74, 76 C. pen., cu consecința coborârii pedepsei, sub minimul special prevăzut de textul de lege în baza căruia a fost condamnat. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, arătând că se impunea schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., în art. 208, 209 lit. e) și g) C. pen., condamnarea inculpatului în baza acestui text de lege, cu aplicarea art. 81 C. pen. S-a arătat că din întregul material probator administrat în cauză nu a rezultat că inculpatul ar fi exercitat vreo violență asupra părții vătămate, atât la intrarea în posesie a telefonului mobil, cât și la păstrarea acestuia și că acest telefon i-a fost dat de bună voie de către partea vătămată, fără a-l lovi sau amenința.

Apelantul inculpat a depus la dosar mai multe caracterizări emise de P.R., filiala Gorj și o scrisoare medicală. Apelul a fost admis pentru următoarele considerente: În mod corect, instanța de fond a reținut săvârșirea de către inculpat a infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74, 76 C. pen. și nu a infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208, 209 lit. e) și g) C. pen. Motivul de apel privind schimbarea încadrării juridice nu este fondat, întrucât din probatoriul administrat în cauză, a rezultat fără dubii violența exercitată de inculpat asupra părții vătămate, atât pentru a intra în posesia bunului, telefonul mobil, cât și pentru păstrarea acestuia.

Astfel, inculpatul i-a smuls din mână telefonul mobil și a împins partea vătămată pentru a păstra bunul sustras și a se îndepărta de la locul faptei, conform declarației părții vătămate, care deși la cercetarea judecătorească și-a nuanțat declarația dată la urmărirea penală, a arătat totuși că inculpatul a exercitat asupra sa forme de constrângere, însă mai atenuate; această declarație se coroborează cu declarațiile martorilor P.C., D.C. și B.C., precum și declarația reprezentantului legal al minorului, parte vătămată. Cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că în speță se poate da o eficiență mai mare circumstanțelor atenuante prevăzut de art. 74 C. pen., având în vedere circumstanțele săvârșirii faptei, respectiv împrejurarea că deși inculpatul a exercitat acte de violență asupra părții vătămate, acestea nu sunt de o gravitate deosebită și nu au produs consecințe foarte puternice asupra părții vătămate.

Mai mult, inculpatul a avut o conduită bună înainte de săvârșirea infracțiunii, a depus stăruință pentru restituirea telefonului mobil către partea vătămată, iar la momentul săvârșirii infracțiunii depășise cu doar câteva luni minoritatea. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a formulat recurs inculpatul I.E. Prin motivele de recurs formulate în scris, inculpatul a criticat hotărârile pronunțate în cauză sub aspectul greșitei încadrări juridice dată faptei săvârșite și a modalității de executare a pedepsei aplicate. Astfel, inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracțiunea de tâlhărie în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., susținând că nu a exercitat violențe asupra părții vătămate, iar pedeapsa care îi va fi aplicată pentru această faptă să fie suspendată condiționat în temeiul art. 81 C. pen.

În drept, inculpatul și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 385 9 pct. 17 C. proc. pen., referitoare la greșita încadrare juridică dată faptei. Examinând hotărârile pronunțate în cauză sub aspectele invocate de inculpat, cât și prin prisma cazului de casare menționat, Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat, însă numai în ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei aplicate. Se apreciază că atât prima instanță, cât și instanța de apel, pe baza probelor administrate, au reținut corect că inculpatul I.E. a săvârșit infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., constând în aceea că, în data de 22 februarie 2005, acesta a smuls un telefon mobil din mâna părții vătămate T.C., după care la insistențele acesteia de a-l restitui, inculpatul a împins-o, după care a părăsit în fugă locul faptei.

Tâlhăria este o infracțiune complexă, unică, prin voința legiuitorului, în conținutul ei fiind întrunite infracțiuni distincte, cum sunt furtul (infracțiune scop) și amenințarea, faptele care aduc atingere integrității corporale sau sănătății persoanei (infracțiunea mijloc). Cu alte cuvinte, motivul săvârșirii faptei îl constituie faptul că făptuitorul, în principal, urmărește realizarea furtului, iar violența este doar un mijloc pentru înfăptuirea acestui scop. În cauză se constată că inculpatul, după ce a luat telefonul de la partea vătămată, împotriva voinței acesteia, a refuzat să-l restituie, proferând injurii și amenințări, iar în scopul păstrării acestui bun, a executat violențe împotriva părții vătămate, după cum a fost stabilit în cauză pe baza probelor administrate.

Inculpatul nu a recunoscut că ar fi exercitat violențe asupra părții vătămate în vederea păstrării bunului sustras. Apărarea inculpatului este făcută pro causa în vederea diminuării răspunderii penale. Declarațiile inculpatului sunt infirmate de declarațiile constante ale părții vătămate, care a arătat în sensul celor anterior menționate. Declarațiile din cursul cercetării judecătorești ale martorilor P.C., D.C. și B.C., prin care aceștia au revenit asupra declarațiilor date în faza urmăririi penale, susținând că telefonul a fost dat inculpatului de bună voie, fără ca acesta să execute acte de amenințare sau violențe asupra victimei, nici pentru a intra în posesia bunului și nici pentru a-l păstra, au fost înlăturate de prima instanță din ansamblul probator în raport de faptul că aceștia nu au oferit motive plauzibile asupra acestor atribuții.

Potrivit art. 63 alin. (2) C. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face în urma examinării tuturor probelor administrate. În speță, în condițiile în care nu se poate constata încălcarea de către organele de urmărire penală a vreunei dispoziții referitoare la administrarea probelor, și implicit, la asigurarea dreptului la apărare, nu există nici un temei pentru ca instanța să nu dea relevanță probelor administrate în cursul urmăririi penale. În consecință, Înalta Curte constată, mai presus de orice îndoială, că inculpatul I.E. a săvârșit infracțiunea de tâlhărie. Însă, chiar în condițiile în care inculpatul a negat exercitarea de violențe pentru sustragerea și păstrarea bunului sustras, Înalta Curte apreciază că reeducarea acestuia se poate realiza chiar fără executarea efectivă a pedepsei stabilită de prima instanță.

Astfel, în raport de persoana inculpatului care este tânăr, necunoscut cu antecedente penale și chiar de circumstanțele reale ale săvârșirii faptei, se apreciază că simpla aplicare a pedepsei închisorii poate conduce la realizarea dublului scop al acesteia, educativ și coercitiv, astfel cum este prevăzut de art. 52 C. pen. Totodată, aplicarea pedepsei constituie o garanție a faptului că inculpatul nu va mai săvârși alte fapte de natură penală. În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va casa în parte sentința penală și în temeiul art. 81 – art. 82 C. pen., va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate. În alegerea acestei modalități de individualizare a pedepsei, nu este lipsită de importanță nici împrejurarea că recurentul inculpat prezintă diagnosticul de TBC pulmonar, după cum rezultă din actele depuse la dosar.

Potrivit art. 359 C. proc. pen., se va atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., referitor la revocarea beneficiului suspendării condiționate. Se va aplica, pe cale de consecință, și dispozițiile art. 71 alin. (4) C. pen., referitoare la suspendarea pedepselor accesorii pe durata suspendării condiționate a pedepsei principale. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul I.E. împotriva deciziei penale nr. 6 din 14 februarie 2006 a Curții de Apel Craiova. Casează decizia penală sus-menționată numai cu privire la modalitatea de executare a pedepsei. În baza art. 81 și 82 C. pen., dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei de un an și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., pe durata termenului de încercare de 3 ani și 6 luni. În baza art. 359 C. proc. pen., atrage atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen., referitoare la revocarea suspendării condiționate. Face aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (4) C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 septembrie 2006.