ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8990/2006

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea

notificată sub nr. 27/21 de BEJ Ț.V.,  reclamantul D.I. a cerut restituirea în

natură a imobilului situat în municipiul Tecuci, județul Galați, preluat prin

naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul părinților săi,

D.H.I. și M., ambii decedați.

Prin dispoziția nr. 585 din 19

august 2003, Primarul Municipiului Tecuci a respins notificarea motivat de

faptul că solicitantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului a cărui restituire o solicită.

Prin cererea înregistrată la 11

decembrie 2003, reclamantul D.I. a cerut anularea dispoziției menționate și pe

fond admiterea cererii și restituirea în natură a imobilului situat în

Municipiul Tecuci.

Reclamantul a susținut că prin

actele de stare civilă a făcut dovada calității sale de moștenitor a

proprietarilor imobilului cu mențiunea că din patrimoniul tatălui său, D.H.I.

au fost naționalizate imobilele din str. S., pentru care el a formulat cerere

de retrocedare precum și cel de la nr. 151 pentru care a formulat cerere de restituire

H.C.

Prin sentința civilă nr. 557 din 16

iunie 2004, Tribunalul Galați a respins cerere ca nefondată.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că reclamantul nu a  prezentat o dovadă care să ateste că autorul său

ar fi fost proprietarul imobilelor situate în str. S.  nr. 151 și nr. 223 din

municipiul Tecuci imobile care, de altminteri, nu se identifică cu cel

solicitat de reclamant prin notificare.

Prin decizia civilă nr. 291/A din 22

februarie 2005, Curtea de Apel Galați a admis apelul declarat de reclamant și a

schimbat sentința tribunalului în sensul că a admis cererea dedusă judecății, a

anulat dispoziția contestată și a dispus restituirea în natură către reclamant

a imobilului situat în municipiul Tecuci.

În motivarea deciziei s-a reținut că

anexa la Decretul nr. 92/1958, act normativ în baza căruia s-a dispus

naționalizarea imobilelor situate în str. S. nr. 151 și 223 din patrimoniul

numiților D.E. și H.I., constituie un act doveditor al dreptului de proprietate

în sensul Legii nr. 10/2001, mențiunile acestuia, de altminteri, coroborându-se

cu mențiunile celorlalte înscrisuri emise de autoritățile locale precum și cu

cele cuprinse în actul de proprietate al imobilului învecinat.

Așa fiind, apreciind că reclamantul

a dovedit că autorul său era titularul dreptului de proprietate asupra

imobilului din str. S. nr. 223 (actualmente nr. 227), instanța de apel a dispus

ca acesta să fie restituit în natură reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta

Primăria Municipiului Tecuci invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâta

susține că reclamantul nu a respectat cerința prevăzută de art. 21 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 în sensul că nu a formulat notificare separată pentru

fiecare dintre  imobilele care solicită a-i fi restituite, că din înscrisurile

prin care se atestă naționalizarea imobilelor din strada S. nr. 151 și nr. 223

eliberate de Direcția Arhivelor Naționale a Județului Galați nu rezultă ce cotă

parte din aceste imobile era proprietatea autorului reclamantului și că

restituirea în natură nu era posibilă întrucât imobilul indicat în notificare a

fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 14698 din 11 aprilie

2003 către SC P.  SRL.

Analizând recursul Înalta Curte

constată că este fondat pentru următoarele considerente:

Constatarea faptelor, astfel cum

rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți este atributul

exclusiv al instanțelor de fond iar hotărârea judecătorească trebuie să fie

motivată cu privire la situația de fapt cu suficientă claritate, prin trimitere

la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva în fapt și în

drept hotărârea constituind una din garanțiile dreptului la un proces

echitabil.

Identificarea imobilului în cazul

cererilor prin care se solicită retrocedarea acestora este o cerință esențială,

prevăzută de altminteri și prin dispozițiile art. 22 alin. (2) din lege iar

operațiunea se impune cu atât mai mult în cazul în care există indicii cu

privire la modificarea datelor de identificare ale imobilelor între momentul

deposedării de către stat a imobilului, în speță în anul 1958, și momentul la

care se solicită retrocedarea în natură a acestuia, anul 2001.

Măsura se impunea în cauza dedusă

judecății și față de împrejurarea că pârâta s-a apărat în sensul că nu mai

deține imobilul în litigiu întrucât acesta ar fi făcut obiectul unei

înstrăinări în favoarea unei alte persoane, mai înainte de declanșarea

procedurii judiciare, situație în care persoana îndreptățită urma să își

precizeze, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, poziția sa procesuală

față de eventualele acte de înstrăinare ale imobilului întocmite de entitatea

deținătoare.

O asemenea omisiune săvârșită de

instanțele de fond este esențială și impune reluarea judecății cauzei de la

prima instanță.

Așa fiind, reținând că împrejurările

de fapt ale cauzei, pentru considerentele arătate, nu au fost pe deplin

stabilite, în conformitate cu dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte

urmează a admite recursul, a casa hotărârile date de instanțele de fond și a

trimite cauza pentru reluarea judecății la prima instanță.

În rejudecare, instanțele vor

proceda la identificarea imobilului care face obiectul cererii de restituire

formulată de reclamantul D.I. cu privire la care se afirmă că la momentul

naționalizării era situat în „str. S. (...) nr. 223”

vor stabili dacă acesta se

individualizează în prezent prin aceleași elemente de identificare și,

respectiv, care este situația juridică actuală a bunului.

Față de mențiunile din anexa la

Decretul de naționalizare din care rezultă că din patrimoniul numiților  „D.E.

și H.I.” au fost naționalizate imobilele din „str. S. nr. 151 și nr. 223 cu 3

apartamente naționalizate” instanța va stabili care este compunerea imobilului

a cărei retrocedare o solicită reclamantul (nr. 223) și dacă acesta este

distinct de cel situat la nr. 151 și care face obiectul unei alte cereri de

restituire formulată într-un alt proces de numita H.C.

Dată fiind strânsa legătură

existentă între cele două cereri de restituire a celor două imobile instanța

urmează a analiza utilitatea întrunirii celor două  procese.

În soluționarea cererii de

restituire în natură a imobilului, instanțele de fond vor avea în vedere că

potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în redactarea actuală, în absența unor

probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se

prezumă a fi cea recunoscut în actul normativ prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Cu alte cuvinte, în speța dedusă

judecății, întinderea dreptului de proprietate al reclamantului ca, de

altminteri, și cel al moștenitoarei defunctului D.E.Z., H.C., se prezumă a fi

cea trecută la poziția 8 din anexa la Decretul nr. 92/1958.

Totodată, instanțele vor avea în

vedere că prin intrarea în vigoare la 14 februarie 2001a dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, pentru imobilele care cădeau în sfera sa de aplicare a acestui act

normativ, cum este și cel în litigiu, opera o indisponibilizare legală până la

finalizarea procedurilor legale instituite prin acest act normativ în favoarea

foștilor proprietari deposedați de stat în mod abuziv sau a moștenitorilor

acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

Primăria municipiului Tecuci prin Primar împotriva deciziei nr. 291/A din 22

februarie 2005 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Casează decizia și sentința nr. 557

din 16 iunie 2004 a Tribunalului Galați, secția civilă, și trimite cauza spre

rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 noiembrie 2006.