ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8991/2006

Asupra recursului de față,

constată următoarele:

Prin cererea notificată sub nr.

28/2001 de BEJ Ț.V., reclamanta H.C. (fostă D.) a cerut restituirea

în natură a imobilului situat în municipiul Tecuci, județul

Galați, imobil preluat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950,

din patrimoniul părinților săi, D.E.Z. și D.G., ambii

decedați.

Prin dispoziția nr. 584 din 19

august 2003, Primarul Municipiului Tecuci a respins notificarea, motivat de

faptul că petenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului a cărui restituire o solicită.

Prin cererea înregistrată la

data de 11 decembrie 2003, reclamanta H.C. a cerut anularea dispoziției

menționate și admiterea cererii cu consecința restituirii în

natură a imobilului situat în Tecuci.

Reclamanta a susținut că

prin actele de stare civilă a făcut dovada calității sale

de moștenitoare a proprietarilor imobilului iar cu înscrisul eliberat de

Direcția Județeană a Arhivelor Galați dovada că

imobilul a fost naționalizat din patrimoniul autorilor săi, tatăl

său D.E.Z. fiind evidențiat la poziția 8 din anexa la Decretul

de naționalizare nr. 92/1950, alături de fratele său D.H., din

patrimoniul căruia a fost naționalizat imobilul de pe aceeași

stradă de la nr. 223.

Prin sentința civilă nr.

411 din 28 aprilie 2004, Tribunalul Galați a respins cererea ca nefondată.

În motivarea sentinței

instanța a reținut că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001

reclamanta avea obligația să depună în dovedirea

pretențiilor sale acte translative sau declarative care să ateste

existența dreptului de proprietate al autorului invocat cu privire la

imobilul în litigiu, simpla menționare a acestuia în lista anexă la

decretul de naționalizare nefiind o dovadă suficientă și de

natură ateste un asemenea drept.

Prin decizia civilă nr. 290/A

din 21 februarie 2005, Curtea de Apel Galați a admis apelul declarat de

reclamantă și a schimbat sentința tribunalului în sensul că

a admis cererea, a anulat dispoziția contestată și a dispus

restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în

municipiul Tecuci.

În motivarea deciziei instanța

a reținut că atâta timp cât reclamanta a dovedit că imobilul în

litigiu a fost naționalizat din patrimoniul autorilor săi, astfel cum

rezultă din mențiunile listei anexă la Decretul nr. 92/1950

aceasta este îndreptățită la restituirea imobilului.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta Primăria Municipiului Tecuci invocând incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului pârâta

susține că numai printr-o interpretare greșită a

dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 instanța de apel a

apreciat că în lipsa unor acte translative sau declarative de proprietate

sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate al autorului

reclamantei doar mențiunile din lista anexă la Decretul nr. 92/1950.

Totodată, recurenta arată

că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură

reclamantei dat fiind că acesta a fost înstrăinat din patrimoniul

său, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 17771 din 16 aprilie

2003 către cumpărătoarea S. SRL Tecuci.

Analizând recursul Înalta Curte

constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Constatarea faptelor, astfel cum

rezultă ele din actele și dovezile administrate, este atributul

exclusiv al instanțelor de fond.

Sub acest aspect hotărârea

judecătorească trebuie însă să fie motivată cu

suficientă claritate, prin trimitere la probele de la dosar,

obligația judecătorilor de a-și motiva în fapt și în drept

hotărârile constituind una din garanțiile dreptului la un proces

echitabil.

Totodată, în cazul cererilor

prin care se solicită retrocedarea în natură a unor imobile,

identificarea nemișcătorului este o cerință

esențială, prevăzută de altminteri și prin

dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 iar operațiunea

se impune cu atât mai mult în cazul în care există indicii cu privire la

modificarea datelor de identificare ale acestuia intervenită între

momentul deposedării de către stat, în speță în anul 1958,

și momentul la care se solicită retrocedarea în natură a

acestuia, anul 2001.

Măsura se impunea în cauza

dedusă judecății și față de împrejurarea că

pârâta s-a apărat în sensul că nu mai deține imobilul în litigiu

întrucât acesta ar fi făcut obiectul unei înstrăinări în

favoarea unei alte persoane, mai înainte de declanșarea procedurii

judiciare, situație în care persoana îndreptățită urma

să își precizeze, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001,

poziția sa procesuală față de eventualele acte de

înstrăinare ale imobilului întocmite de entitatea deținătoare.

O asemenea omisiune

săvârșită de instanțele de fond este esențială

și impune reluarea judecății cauzei de la prima

instanță.

Așa fiind, reținând

că împrejurările de fapt ale cauzei, pentru considerentele

arătate, nu au fost pe deplin stabilite, în conformitate cu

dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite

recursul, a casa hotărârile date de instanțele de fond și a

trimite cauza pentru reluarea judecății la prima instanță.

În rejudecare, instanțele vor

proceda la identificarea imobilului care face obiectul cererii de restituire

formulată de reclamanta H.C., imobil cu privire la care se afirmă

că era situat la momentul naționalizării în „str. S. (...) nr.

151” și vor stabili dacă acesta se individualizează în prezent

prin aceleași elemente de identificare și, respectiv, care este

situația juridică actuală a bunului.

Față de mențiunile

din anexa la decretul de naționalizare, mențiuni potrivit cărora

din patrimoniul numiților „D.E. și H.I.” au fost naționalizate

imobilele din „str. S. nr. 151 și nr. 223 cu 3 apartamente naționalizate”

instanța va stabili care este compunerea imobilului preluat din

patrimoniul autorului reclamantei și dacă acesta este distinct de cel

situat la nr. 223, restituirea acestuia fiind solicitată într-un alt

proces de numitul D.I.

Dată fiind strânsa legătură

existentă între cele două cereri de restituire a celor două

imobile instanța urmează a analiza și utilitatea întrunirii

celor două procese.

În analiza cererii dedusă

judecății, instanțele de fond vor avea în vedere că

potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în redactarea actuală, în

absența unor probe contrare, existența și după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscut în

actul normativ sau prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau

s-a pus în executare măsura preluării abuzive.

Cu alte cuvinte, în speța

dedusă judecății, întinderea dreptului de proprietate al

reclamantei ca, de altminteri, și al moștenitorului defunctului

D.H.I., D.I., se prezumă a fi cea trecută la poziția 8 din anexa

la Decretul nr. 92/1958.

Totodată, instanțele de

fond vor avea în vedere că prin intrarea în vigoare la 14 februarie 2001 a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilele care cădeau în

sfera sa de aplicare, cum este și cel în litigiu, opera o indisponibilizare

legală până la finalizarea procedurilor legale instituite prin acest

act normativ în favoarea foștilor proprietari deposedați de stat în

mod abuziv sau a moștenitorilor acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta

Primăria municipiului Tecuci împotriva deciziei nr. 290/A din 21 februarie

2005 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Casează decizia și

sentința nr. 411 din 28 aprilie 2004 a Tribunalului Galați,

secția civilă, și trimite cauza spre rejudecare la același

tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2006.