ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8991/2006

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea notificată sub nr. 28/2001 de BEJ Ț.V., reclamanta H.C. (fostă D.) a cerut restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Tecuci, județul Galați, imobil preluat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, din patrimoniul părinților săi, D.E.Z. și D.G., ambii decedați. Prin dispoziția nr. 584 din 19 august 2003, Primarul Municipiului Tecuci a respins notificarea, motivat de faptul că petenta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui restituire o solicită. Prin cererea înregistrată la data de 11 decembrie 2003, reclamanta H.C. a cerut anularea dispoziției menționate și admiterea cererii cu consecința restituirii în natură a imobilului situat în Tecuci.

Reclamanta a susținut că prin actele de stare civilă a făcut dovada calității sale de moștenitoare a proprietarilor imobilului iar cu înscrisul eliberat de Direcția Județeană a Arhivelor Galați dovada că imobilul a fost naționalizat din patrimoniul autorilor săi, tatăl său D.E.Z. fiind evidențiat la poziția 8 din anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950, alături de fratele său D.H., din patrimoniul căruia a fost naționalizat imobilul de pe aceeași stradă de la nr. 223. Prin sentința civilă nr. 411 din 28 aprilie 2004, Tribunalul Galați a respins cererea ca nefondată.

În motivarea sentinței instanța a reținut că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 reclamanta avea obligația să depună în dovedirea pretențiilor sale acte translative sau declarative care să ateste existența dreptului de proprietate al autorului invocat cu privire la imobilul în litigiu, simpla menționare a acestuia în lista anexă la decretul de naționalizare nefiind o dovadă suficientă și de natură ateste un asemenea drept. Prin decizia civilă nr. 290/A din 21 februarie 2005, Curtea de Apel Galați a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentința tribunalului în sensul că a admis cererea, a anulat dispoziția contestată și a dispus restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în municipiul Tecuci.

În motivarea deciziei instanța a reținut că atâta timp cât reclamanta a dovedit că imobilul în litigiu a fost naționalizat din patrimoniul autorilor săi, astfel cum rezultă din mențiunile listei anexă la Decretul nr. 92/1950 aceasta este îndreptățită la restituirea imobilului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Tecuci invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului pârâta susține că numai printr-o interpretare greșită a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 instanța de apel a apreciat că în lipsa unor acte translative sau declarative de proprietate sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamantei doar mențiunile din lista anexă la Decretul nr. 92/1950.

Totodată, recurenta arată că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură reclamantei dat fiind că acesta a fost înstrăinat din patrimoniul său, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 17771 din 16 aprilie 2003 către cumpărătoarea S. SRL Tecuci. Analizând recursul Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Constatarea faptelor, astfel cum rezultă ele din actele și dovezile administrate, este atributul exclusiv al instanțelor de fond. Sub acest aspect hotărârea judecătorească trebuie însă să fie motivată cu suficientă claritate, prin trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva în fapt și în drept hotărârile constituind una din garanțiile dreptului la un proces echitabil.

Totodată, în cazul cererilor prin care se solicită retrocedarea în natură a unor imobile, identificarea nemișcătorului este o cerință esențială, prevăzută de altminteri și prin dispozițiile art. 22 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 iar operațiunea se impune cu atât mai mult în cazul în care există indicii cu privire la modificarea datelor de identificare ale acestuia intervenită între momentul deposedării de către stat, în speță în anul 1958, și momentul la care se solicită retrocedarea în natură a acestuia, anul 2001. Măsura se impunea în cauza dedusă judecății și față de împrejurarea că pârâta s-a apărat în sensul că nu mai deține imobilul în litigiu întrucât acesta ar fi făcut obiectul unei înstrăinări în favoarea unei alte persoane, mai înainte de declanșarea procedurii judiciare, situație în care persoana îndreptățită urma să își precizeze, în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, poziția sa procesuală față de eventualele acte de înstrăinare ale imobilului întocmite de entitatea deținătoare.

O asemenea omisiune săvârșită de instanțele de fond este esențială și impune reluarea judecății cauzei de la prima instanță. Așa fiind, reținând că împrejurările de fapt ale cauzei, pentru considerentele arătate, nu au fost pe deplin stabilite, în conformitate cu dispozițiile art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa hotărârile date de instanțele de fond și a trimite cauza pentru reluarea judecății la prima instanță. În rejudecare, instanțele vor proceda la identificarea imobilului care face obiectul cererii de restituire formulată de reclamanta H.C., imobil cu privire la care se afirmă că era situat la momentul naționalizării în „str. S. (...) nr. 151” și vor stabili dacă acesta se individualizează în prezent prin aceleași elemente de identificare și, respectiv, care este situația juridică actuală a bunului.

Față de mențiunile din anexa la decretul de naționalizare, mențiuni potrivit cărora din patrimoniul numiților „D.E. și H.I.” au fost naționalizate imobilele din „str. S. nr. 151 și nr. 223 cu 3 apartamente naționalizate” instanța va stabili care este compunerea imobilului preluat din patrimoniul autorului reclamantei și dacă acesta este distinct de cel situat la nr. 223, restituirea acestuia fiind solicitată într-un alt proces de numitul D.I. Dată fiind strânsa legătură existentă între cele două cereri de restituire a celor două imobile instanța urmează a analiza și utilitatea întrunirii celor două procese.

În analiza cererii dedusă judecății, instanțele de fond vor avea în vedere că potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în redactarea actuală, în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscut în actul normativ sau prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Cu alte cuvinte, în speța dedusă judecății, întinderea dreptului de proprietate al reclamantei ca, de altminteri, și al moștenitorului defunctului D.H.I., D.I., se prezumă a fi cea trecută la poziția 8 din anexa la Decretul nr. 92/1958.

Totodată, instanțele de fond vor avea în vedere că prin intrarea în vigoare la 14 februarie 2001 a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, pentru imobilele care cădeau în sfera sa de aplicare, cum este și cel în litigiu, opera o indisponibilizare legală până la finalizarea procedurilor legale instituite prin acest act normativ în favoarea foștilor proprietari deposedați de stat în mod abuziv sau a moștenitorilor acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Tecuci împotriva deciziei nr. 290/A din 21 februarie 2005 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Casează decizia și sentința nr. 411 din 28 aprilie 2004 a Tribunalului Galați, secția civilă, și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2006.