ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 646/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 27 mai 2005, reclamanta SC S. SA a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta C.F.R. SA să se dispună reducțiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4924/2001 încheiat între cele două societăți și anularea parțială a clauzei prevăzute la art. 30 din contract astfel cum a fost prelungit prin actul adițional nr. 2 din 19 decembrie 2002. Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 3590 din 13 septembrie 2005, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei. Apelul declarat de SC S. SA împotriva hotărârii instanței de fond a fost respins prin decizia comercială nr. 337 din 12 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

S-a reținut în considerentele deciziei că nu se poate avea în vedere susținerea apelantei în sensul că Ordinul M.L.P.A.T. nr. 901/2002 se aplică imperativ, întrucât s-ar încălca principiul potrivit căruia „convențiile legal făcute au putere de lege „între părțile contractante”, prevăzut de art. 969 C. civ. Că modificarea clauzei contractuale referitoare la prețul contractului stabilită de părți ca fiind de 5,8 Euro/teren Km nu se putea efectua de drept prin intervenția acestui ordin, ci doar prin voința părților manifestată prin încheierea unui act adițional la contract, ceea ce s-a și întâmplat prin actul adițional nr. 3/2003, care a redus prețul de la 5,8 euro/teren Km la 3,6 euro/teren Km.

Faptul că în art. 30 din contract s-a prevăzut că nivelul tarifului de utilizare a infrastructurii pentru prestațiile din anexele 3 și 5 se va pune de acord cu eventualele prevederi cu caracter obligatoriu cuprinse în acte normative care pot apare, nu duce la concluzia că acestea modifică de drept nivelul tarifului. Numai părțile prin voința lor trebuie să încheie un act adițional în acest sens conform art. 37 din convenția părților. Instanța a reținut că dispozițiile art. 30 din contract nu conțin o clauză de impreviziune, deoarece aceasta a acceptat expres posibilitatea modificării tarifului ca urmare a apariției unor eventuale prevederi obligatorii care ar fi putut să dezavantajeze pe apelantă în sensul majorării tarifului și nu reducerii acestuia așa cum s-a întâmplat.

Cu privire la nulitatea absolută a actului adițional nr. 3/2003 invocată de reclamantă pentru lipsa semnăturii intimatei, instanța a stabilit că aceasta nu a formulat cerere în acest sens, iar pe de altă parte a executat cele convenite prin actul încheiat, fiindu-i profitabilă clauza privind reducerea tarifului de utilizare. Împotriva acestei decizii reclamanta SC S. SA a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a solicitat modificarea în tot și pe fond admiterea cererii de chemare în judecată și să se dispună reducțiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4924/2001 și anularea parțială a clauzei prevăzută la art. 30 din contract.

A susținut recurenta că din modul de redactare a clauzei cuprinsă în contract la art. 30, rezultă fără putință de tăgadă că voința comună a părților a fost în sensul actualizării periodice a valorii contractului de acces, fără intervenția părților, iar actualizările determinate de actele normative cu caracter obligatoriu să își producă efectele de drept, încă de la data adoptării lor. Că respectarea principiului „pacta sunt servanda”, impunea tocmai corelarea tarifului de acces cu prevederile Ordinului M.L.P.T.L. nr. 901/2002. Instanța de apel prin interpretarea dată prevederilor contractuale a înfrânt forța obligatorie a contractului și contrar celor stipulate la art. 30, a condiționat ajustarea tarifului de acces, de voința părților de a semna un act adițional modificator, iar nu de adoptarea unor acte normative.

Numai printr-o aplicare greșită a regulilor de interpretare a convențiilor și fără să observe că dispozițiile art. 37 din contract au valoarea unor norme generale de la care părțile au derogat în ceea ce privește tariful de acces prin norma specială cuprinsă în art. 30 din contract, instanța a stabilit că modificările la contract se puteau efectua numai prin acte adiționale. Chiar dacă în actul adițional numărul 3/2003 s-a prevăzut că modificarea tarifului de acces să se facă cu începere de la 1 mai 2003 și nu de la data adoptării Ordinului nr. 901/2002, respectiv 21 iunie 2002 acesta nu are valoare juridică întrucât nu cuprinde consimțământul părților, în sensul că nu este semnat de reprezentantul recurentei.

S-a susținut că în ceea ce privește caracterul obligatoriu al Ordinului menționat aceasta rezultă din dispozițiile H.G. nr. 3/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, în vigoare la data emiterii, care stabilesc expres că intimata își desfășoară activitatea sub autoritatea acestui minister. Prin întâmpinare, intimata C.F.R. SA cu sediul în București a solicitat respingerea recursului, întrucât modificarea clauzei contractuale privind prețul contractului stabilită de către părți ca fiind de 5,8 Euro /tren/Km., nu se putea efectua de drept prin apariția Ordinului M.L.P.T.L. nr. 901/2002, ci doar prin voința părților concretizată prin încheierea unui act adițional la contract.

Că actul adițional nr. 3/2003 are valoare juridică, întrucât nu s-a solicitat prin acțiune nulitatea de drept a acestuia. Recursul nu este fondat. La data de 21 decembrie 2001 între părți s-a încheiat contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4924, având ca obiect utilizarea, accesul și circulația pe infrastructura publică de către reclamanta Sefer, iar aceasta s-a obligat să plătească tariful de utilizare conform art. 1 din contract. La art. 30 din contract s-a stabilit nivelul tarifului de utilizare a infrastructurii la 5,8 Euro/tren/km și s-a menționat că acesta se va pune de acord cu eventualele prevederi cu caracter obligatoriu cuprinse în acte normative care pot apărea.

Prin acțiunea ce formează obiectul litigiului dedus judecății recurenta reclamantă a solicitat reducțiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară încheiat între cele două societăți și anularea parțială a clauzei prevăzute la art. 30 din contract, astfel cum a fost prelungit prin actul adițional nr. 2 din 19 decembrie 2002. Referitor la primul capăt de cerere prin care s-a solicitat reducțiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4924, aceasta este specifică altor instituții și nu contractelor cu titlu oneros a căror forță obligatorie nu poate fi limitată decât în condițiile legii sau pentru cauze autorizate de lege. În speță, părțile la încheierea contractului au stabilit valoarea prestațiilor cât și modalitatea de a menține echilibrul acestora prin încheierea actelor adiționale, cum de altfel au și procedat.

Prin urmare susținerea recurentei că actualizarea periodică a valorii contractului de acces se face „fără intervenția părților” este în afara celor ce au convenit părțile în mod clar și explicit prin clauza stipulată la art. 30 din contract. Cu privire la actul adițional nr. 2/2002 acesta a prelungit numai durata de valabilitate a contractului nr. 1/4924/2001 până la data de 13 decembrie 2003. Prin actul adițional nr. 3 din 5 mai 2003 încheiat între părți cu privire la același contract, deși recurenta reclamantă a cunoscut existența Ordinului M.L.P.T.L. nr. 901/2002, a acceptat și consfințit ca prețul contractului să fie redus de la 5,8 Euro/tren/km la 3,6 Euro/tren/km, numai cu începere de la 1 mai 2003, data încheierii actului și nu de la data apariției Ordinului.

Susținerea recurentei că actul adițional nr. 3/2003 nu are valoare juridică întrucât nu a fost semnat de reprezentantul acesteia este o simplă apărare care nu poate fi reținută cât timp nu s-a solicitat nulitatea de drept a acestuia decât la instanța de apel, ceea ce în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., este inadmisibil. Pentru considerentele reținute interpretarea dată clauzei prevăzute la art. 30 din contract este în acord cu voința părților la momentul încheierii contractului, așa încât dispozițiile art. 969 C. civ., invocate de recurentă au fost corect aplicate. Argumentarea recurentei în sprijinul încălcării acestor dispoziții ar însemna o intervenție a instanței în convenția părților, ceea ce nu este permis, deoarece echivalează cu o substituire a voinței părților.

Critica recurentei astfel cum a fost susțintă vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, în măsura în care s-a constatat că instanța de apel prin interpretarea făcută a respectat convenția, care este legea părților. Așa fiind, urmează ca potrivit dispozițiilor art. 312 (pct. 1) C. proc. civ., să se respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC S. SA BRAZI împotriva deciziei civile nr. 337 din 12 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2007.