ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 646/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

27 mai 2005, reclamanta SC S. SA a solicitat ca în contradictoriu cu pârâta C.F.R.

SA să se dispună reducțiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară nr.

1/4924/2001 încheiat între cele două societăți și anularea parțială a clauzei prevăzute

la art. 30 din contract astfel cum a fost prelungit prin actul adițional nr. 2

din 19 decembrie 2002.

Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 3590 din 13 septembrie 2005, a

respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Apelul declarat de SC S. SA împotriva

hotărârii instanței de fond a fost respins prin decizia comercială nr. 337 din 12

iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială.

S-a reținut în

considerentele deciziei că nu se poate avea în vedere  susținerea apelantei în

sensul că Ordinul M.L.P.A.T. nr. 901/2002 se aplică imperativ, întrucât s-ar

încălca principiul potrivit căruia „convențiile legal făcute au putere de lege

„între părțile contractante”, prevăzut de art. 969 C. civ.

Că modificarea clauzei contractuale

referitoare la prețul contractului stabilită de părți ca fiind de 5,8

Euro/teren Km nu se putea efectua de drept prin intervenția acestui ordin, ci

doar prin voința părților manifestată prin încheierea unui act adițional la

contract, ceea ce s-a și întâmplat prin actul adițional nr. 3/2003, care a

redus prețul de la 5,8 euro/teren Km la 3,6 euro/teren Km.

Faptul că în art. 30 din contract

s-a prevăzut că nivelul tarifului de utilizare a infrastructurii pentru

prestațiile din anexele 3 și 5 se va pune de acord cu eventualele prevederi cu

caracter obligatoriu cuprinse în acte normative care pot apare, nu duce la

concluzia că acestea modifică de drept nivelul tarifului.

Numai părțile prin voința

lor trebuie să încheie un act adițional în acest sens conform art. 37 din

convenția părților.

Instanța a reținut că

dispozițiile art. 30 din contract nu conțin o clauză de impreviziune, deoarece

aceasta a acceptat expres posibilitatea modificării tarifului ca urmare a

apariției unor eventuale prevederi obligatorii care ar fi putut să dezavantajeze

pe apelantă în sensul majorării tarifului și nu reducerii acestuia așa cum s-a întâmplat.

Cu privire la nulitatea

absolută a actului adițional nr. 3/2003 invocată de reclamantă pentru lipsa

semnăturii intimatei, instanța a stabilit că aceasta nu a formulat cerere în

acest sens, iar pe de altă parte a executat cele convenite prin actul încheiat,

fiindu-i profitabilă clauza privind reducerea tarifului de utilizare.

Împotriva acestei decizii

reclamanta SC S. SA a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și a solicitat modificarea în tot și pe fond admiterea cererii de chemare în

judecată și să se dispună reducțiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară

nr. 1/4924/2001 și anularea parțială a clauzei prevăzută la art. 30 din contract.

A susținut recurenta că din

modul de redactare a clauzei cuprinsă în contract la art. 30, rezultă fără putință

de tăgadă că voința comună a părților a fost în sensul actualizării periodice a

valorii contractului de acces, fără intervenția părților, iar actualizările

determinate de actele normative cu caracter obligatoriu să își producă efectele

de drept, încă de la data adoptării lor.

Că respectarea principiului

„pacta sunt servanda”, impunea tocmai corelarea tarifului de acces cu

prevederile Ordinului M.L.P.T.L. nr. 901/2002.

Instanța de apel prin

interpretarea dată prevederilor contractuale a înfrânt forța obligatorie a

contractului și contrar celor stipulate la art. 30, a condiționat ajustarea tarifului

de acces, de voința părților de a semna un act adițional modificator, iar nu de

adoptarea unor acte normative.

Numai printr-o aplicare

greșită a regulilor de interpretare a convențiilor și fără să observe că

dispozițiile art. 37 din contract au valoarea unor norme generale de la care

părțile au derogat în ceea ce privește tariful de acces prin norma specială

cuprinsă în art. 30 din contract, instanța a stabilit că modificările la

contract se puteau efectua numai prin acte adiționale.

Chiar dacă în actul

adițional numărul 3/2003 s-a prevăzut că modificarea tarifului de acces să se

facă cu începere de la 1 mai 2003 și nu de la data adoptării Ordinului nr. 901/2002,

respectiv 21 iunie 2002 acesta nu are valoare juridică întrucât nu cuprinde

consimțământul părților, în sensul că nu este semnat de reprezentantul

recurentei.

S-a susținut că în ceea ce

privește caracterul obligatoriu al Ordinului menționat aceasta rezultă din dispozițiile

H.G. nr. 3/2001 privind organizarea și funcționarea Ministerului Lucrărilor

Publice, Transporturilor și Locuinței, în vigoare la data emiterii, care

stabilesc expres că intimata își desfășoară activitatea sub autoritatea acestui

minister.

Prin întâmpinare, intimata C.F.R.

SA cu sediul în București a solicitat respingerea recursului, întrucât  modificarea

clauzei contractuale privind prețul contractului stabilită de către părți ca

fiind de 5,8 Euro /tren/Km., nu se putea efectua de drept prin apariția Ordinului

M.L.P.T.L. nr. 901/2002, ci doar prin voința părților concretizată prin

încheierea unui act adițional la contract. Că actul adițional nr. 3/2003 are

valoare juridică, întrucât nu s-a solicitat prin acțiune nulitatea de drept a

acestuia.

Recursul nu este fondat.

La data de 21 decembrie 2001

între părți s-a încheiat contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/4924,

având ca obiect utilizarea, accesul și circulația pe infrastructura publică de

către reclamanta Sefer, iar aceasta s-a obligat să plătească tariful de

utilizare conform art. 1 din contract.

La art. 30 din contract s-a

stabilit nivelul tarifului de utilizare a infrastructurii la 5,8 Euro/tren/km

și s-a menționat că acesta se va pune de acord cu eventualele prevederi cu

caracter obligatoriu cuprinse în acte normative care pot apărea.

Prin acțiunea ce formează

obiectul litigiului dedus judecății recurenta reclamantă a solicitat

reducțiunea contractului de acces pe infrastructura feroviară încheiat între

cele două societăți și anularea parțială a clauzei prevăzute la art. 30 din

contract, astfel cum a fost prelungit prin actul adițional nr. 2 din 19

decembrie 2002.

Referitor la primul capăt de

cerere prin care s-a solicitat reducțiunea contractului de acces pe

infrastructura feroviară nr. 1/4924, aceasta  este specifică altor instituții

și nu contractelor cu titlu oneros a căror forță obligatorie nu poate fi

limitată decât în condițiile legii sau pentru cauze autorizate de lege.

În speță, părțile la

încheierea contractului au stabilit valoarea prestațiilor cât și modalitatea de

a menține echilibrul acestora prin încheierea actelor adiționale, cum de altfel

au și procedat.

Prin urmare susținerea recurentei

că actualizarea periodică a valorii contractului de acces se face „fără

intervenția părților” este în afara celor ce au convenit părțile în mod clar și

explicit prin clauza stipulată la art. 30 din contract.

Cu privire la actul

adițional nr. 2/2002 acesta a prelungit numai durata de valabilitate a

contractului nr. 1/4924/2001 până la data de 13 decembrie 2003.

Prin actul adițional nr. 3

din 5 mai 2003 încheiat între părți cu privire la același contract, deși

recurenta reclamantă a cunoscut existența Ordinului M.L.P.T.L. nr. 901/2002, a

acceptat și consfințit ca prețul contractului să fie redus de la 5,8

Euro/tren/km la 3,6 Euro/tren/km, numai cu începere de la 1 mai 2003, data

încheierii actului și nu de la data apariției Ordinului.

Susținerea recurentei că

actul adițional nr. 3/2003 nu are valoare juridică întrucât nu a fost semnat de

reprezentantul acesteia este o simplă apărare care nu poate fi reținută cât

timp nu s-a solicitat nulitatea de drept a acestuia decât la instanța de apel,

ceea ce în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ., este inadmisibil.

Pentru considerentele

reținute interpretarea dată clauzei prevăzute la art. 30 din contract este în

acord cu voința părților la momentul încheierii contractului, așa încât dispozițiile

art. 969 C. civ., invocate de recurentă au fost corect aplicate.

Argumentarea recurentei în

sprijinul încălcării acestor dispoziții ar însemna o intervenție a instanței în

convenția părților, ceea ce nu este permis, deoarece echivalează cu o

substituire a voinței părților.

Critica recurentei astfel

cum a fost susțintă vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, în

măsura în care s-a constatat că instanța de apel prin interpretarea făcută a

respectat convenția, care este legea părților.

Așa fiind, urmează ca

potrivit dispozițiilor art. 312 (pct. 1) C. proc. civ., să se respingă, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC S. SA BRAZI împotriva deciziei civile nr. 337 din 12 iunie 2006

a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2007.