ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2453/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, la data de 16 aprilie 2009, sub nr. 3596/2/2009, petenta SC S.I. SA București a solicitat anularea sentinței arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 266/2008. La data de 3 iunie 2009, intimata C.N.C.F. SA București a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel în soluționarea pricinii, excepția prematurității introducerii acțiunii în anulare și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin încheierea de ședință pronunțată la data de 15 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a apreciat că, în speță, nu operează excepția necompetenței materiale, motiv pentru care a respins această excepție. Prin sentința comercială nr. 130, pronunțată la data de 29 octombrie 2009, în dosarul nr. 3596/2/2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare formulată de petenta SC SI. SA București împotriva sentinței arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 266/2008, în contradictoriu cu intimata C.N.C.F.

SA București. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs, în termen, pârâta SC S.I. SA București, la data de 2 decembrie 2009, motivele de recurs fiind depuse, de asemenea, în termen, la aceeași dată. Prin decizia nr. 1297 pronunțată la data de 20 aprilie 2010, în dosarul nr. 3596/2/2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de pârâta SC S.I. SA București împotriva sentinței nr. 130 din 29 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care a casat-o și a dispus trimiterea spre rejudecarea acțiunii în anularea hotărârii arbitrale aceleiași instanțe, pentru a se cerceta motivele de prescripție extinctivă și cele referitoare la condițiile esențiale pentru realizarea convențiilor.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, la data de 10 august 2010, sub nr. 3596/2/2009, și ulterior, conform repartizării aleatorii dispuse prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu de la 11 octombrie 2010, sub nr. 10134/2/2010, la data de 20 octombrie 2010. Prin sentința comercială nr. 146/2010 pronunțată la data de 14 decembrie 2010, în dosarul nr. 10134/2/2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare formulată de petenta - pârâtă SC S.I. SA București împotriva sentinței arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 266/2008, în contradictoriu cu intimata - reclamantă C.N.C.F.

SA București.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele: Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune, curtea a reținut că tribunalul arbitral a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor articolului 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958; Tribunalul Arbitral a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, întrucât, în prezenta cauză, se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 192.670,46 lei, reprezentând contravaloarea penalităților contractuale calculate pentru plata cu întârziere la 30 mai 2007 a facturilor care au constituit obiectul acțiunii arbitrale, soluționate prin sentința nr. 229 din 7 noiembrie 2006. În ceea ce privește critica faptului că reclamanta - intimată nu a probat în nici un fel de ce în dosarul arbitral anterior nu a pretins și penalități odată cu pretenția prestației principale, curtea a apreciat că nu poate fi primită, întrucât obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă tocmai obligarea la plata penalităților calculate pentru plata cu întârziere la 30 mai 2007, deci după data pronunțării sentinței arbitrale (7 noiembrie 2006). În privința încălcării principiului potrivit căruia nimeni nu poate obține un drept sau un avantaj prin invocarea propriei sale culpe, s-a reținut că petenta nu a administrat nici o probă și, mai mult decât atât, nu a precizat în ce constă culpa C.N.C.F.

SA pe care aceasta ar fi invocat-o și prin care a obținut un drept sau un avantaj. Critica în sensul încălcării convenției arbitrale nu a fost primită, întrucât constituirea tribunalului arbitral s-a făcut în conformitate cu regulile de procedură arbitrală, iar părțile au convenit ca litigiul să fie soluționat de un tribunal arbitral alcătuit din trei arbitri în termen de trei luni de la constituirea tribunalului, conform dispozițiilor articolului 39 din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/654/2003. De asemenea, în ceea ce privește faptul că s-ar fi încălcat termenele și procedura de numire a arbitrului înlocuitor, nici această critică nu a fost primită, întrucât, la ședința din 18 februarie 2009 s-a prezentat arbitrul supleant desemnat din oficiu pentru pârâtă, respectiv O.V.

în locul arbitrului G.S. Referitor la excepția prematurității, curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul arbitral a reținut că, în situația în care părțile prevăd în contract efectuarea concilierii înainte de introducerea acțiunii iar litigiul este supus arbitrajului, nu poate fi primită excepția prematurității pentru încălcarea dispozițiilor art. 720 1 C. proc. civ. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta SC S.I. SA București, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței comerciale recurate și, pe cale de consecință, anularea sentinței arbitrale nr. 33/2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 7, 8 și 9 art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC S.I. SA București a invocat, în esență, următoarele motive: Primul motiv de recurs critică sentința ca fiind nelegală, deoarece în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, în obligațiile care urmează să se executate la cererea creditorului, dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când a expirat termenul. În consecință, pentru pretențiile (penalități) calculate pentru tarifele suplimentare menționate în factura nr. 3555653 din 15 martie 2005, termenul de prescripție a început să curgă la data de 31 martie 2005 și a expirat la data de 31 martie 2008, conform art. 101 alin. (3) C. proc.

civ. Este nelegală susținerea instanței de apel care a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pe considerentul că acestea reprezintă contravaloarea penalităților contractuale calculate pentru plata cu întârziere a facturilor ce au constituit obiectul acțiunii arbitrale, soluționate prin sentința nr. 229 din 7 noiembrie 2006, deoarece dispozițiile art. 16 b) din Decretul nr. 167/1958 erau aplicabile dacă procesul anterior, în care a fost pronunțată sentința nr. 229 din 7 noiembrie 2006, ar fi avut ca obiect însăși plata de penalități și nu alte pretenții, cum este cazul în speță.

Pentru a obține penalitățile pretinse, intimata - reclamantă avea obligația de a sesiza instanța de arbitraj mai înainte de data de 31 martie 2008, or cererea de arbitrare a fost introdusă la data de 28 august 2008. Al doilea motiv de recurs se referă la nelegalitatea sentinței întrucât „instanța de rejudecare nu a luat în considerare indicațiile obligatorii date de instanța de casare prin decizia nr. 1297 din 20 aprilie 2010, cu privire la verificarea condițiilor de validitate a convențiilor. În raport cu prevederile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 304 alin. (7), (8), (9) C. proc. civ., instanța de rejudecare nu a respectat indicația instanței de casare, în sensul că nu a analizat și nu a respins cu motivarea necesară (în fapt și în drept) indicația Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Luând în considerare indicația Înaltei Curți, apreciem că sentința comercială nr. 146 din 14 decembrie 2010, pronunțată de instanța de rejudecare în dosarul nr. 10134/2/2010, este nelegală cu referire la prevederile art. 948 pct. 2 și 3 C. proc. civ.”. Recurenta precizează că data de 14 decembrie 2003 s-a încheiat între părți contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/654/2003, cu valabilitate până la data de 11 decembrie 2004, prelungit, prin acte adiționale, până la data de 14 februarie 2005 și că intimata - reclamantă recunoaște că părțile s-au înțeles asupra aplicării tarifului auxiliar pentru executarea serviciului comercial opțional constând în anularea și reprogramarea traseelor suplimentare conform comenzilor urmate de executare, depuse de SC S.I.

SA la intimată, primite și executate de aceasta fără obiecțiuni. Deci, opiniază recurenta, părțile s-au înțeles numai asupra condițiilor de realizare a serviciului opțional (comanda urmată de executare), tarifului aplicabil și asupra modalității de plată. În consecință,recurenta consideră că Înalta Curte „va reține că referirea intimatei - reclamante la aplicarea prevederilor art. 5.4.3 din contract în sensul că „modalitatea de plată este prezentată în capitolul 7” nu întrunește condițiile de validitate impuse imperativ de art. 948 alin. (3) C. civ., respectiv clauza penală să aibă un obiect determinat și, în nici un caz acest enunț nu poate întruni cerințele „clauzei penale”. Reclamanta – intimată C.N.C.F.

SA a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. În motivarea întâmpinării se susține, în esență, că primul motiv de recurs este nefondat deoarece în contractul nr. 1/654/2003 s-a înserat o clauză penală valabilă. Astfel, reclamanta precizează că temeiul de drept al acțiunii îl constituie clauza penală înserată la art. 31.6 lit. b) din contractul nr. 1/654/2003. La acest articol se prevede foarte clar: „pentru refuzul nejustificat sau pentru întârzierea în plată a sumelor datorate către C.F.R., S. va plăti o penalitate de 0,06 % pentru fiecare zi de întârziere”și că aceste aspecte au fost reținute de către Curtea de Apel București prin sentința comercială nr. 146/2010.

Referitor la prescripția extinctivă reclamanta susține că presupusa încălcare a prevederilor privind prescripția extinctivă așa cum susține recurenta nu sunt adevărate, în speță operând întreruperea termenului de prescripție, potrivit prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Așa cum s-a arătat și în cererea arbitrală în această speță s-a pronunțat în dosarul nr. 421/2/2007, Decizia nr. 36 din 16 ianuarie 2008 prin care în mod irevocabil pârâta S. a fost obligată să achite suma de 448.392,07 lei reprezentând debitul principal pentru prestațiile de trenuri suplimentare, la care s-au calculat penalitățile de întârziere care constituie obiectul prezentei cauze. În consecință, prin întreruperea termenului general de prescripție pentru debitul principal a fost întrerupt și termenul de prescripție pentru accesoriul, debitului reprezentat de penalitățile de întârziere, în virtutea principiului „accesorium sequitur principalem”.

Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs și susținerile din întâmpinare, constată următoarele: Referitor la prescripția dreptului de a cere penalități atât curtea de apel cât și tribunalul arbitral au reținut în mod legal că prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată cu condiția admiterii ei, în temeiul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

În speță, prin sentința arbitrală nr. 229 din 7 noiembrie 2006, a fost obligată pârâta la plata sumei de 416.947,7 RON reprezentând contravaloare facturilor fiscale nr. 3555653 din 15 martie 2005 și nr. 3555701 din 6 aprilie 2005 și în consecință, în mod legal, prin sentința arbitrală nr. 33 din 26 februarie 2009 tribunalul arbitral a admis acțiunea precizată a reclamantei și a obligat pe pârâtă la plata sumei de 30.283,94 lei penalități pentru neplata facturilor nr. 3555653 din 15 martie 2005 și nr. 3555701 din 6 aprilie 2005. O precizare importantă, care se impune, constă în faptul că inițial reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 192.670,64 lei contravaloare penalități pentru neplata la termen a facturilor precitate însă ca urmare a plății sumei de 162.386,52 lei la data de 22 octombrie 2008 reclamanta și-a restrâns pretențiile pentru diferență respectiv suma de 30.283,94 lei.

Astfel fiind, prin plata făcută pârâta a recunoscut că datorează penalități și s-a întrerupt cursul prescripției astfel încât susținerile din recurs sunt nefondat cu privire la prescripție. În ceea ce privește susținerile pârâtei referitoare la verificarea condițiilor de validitate a convențiilor trebuie precizat că în acțiunea în anulare a sentinței arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009 pârâta nu face vorbire de acest aspect și nu invocă dispozițiile art. 948 alin. (2) și (3) și art. 1066 C. civ. și în consecință în recurs nu are temei legal să invoce temeiuri de drept pe care nu și-a întemeiat acțiunea la fond.

De altfel, așa cum s-a precizat mai sus, prin achitarea sumei de 162.386,52 lei cu titlu de penalități, pârâta a recunoscut implicit că le datorează, dar nu în cuantumul solicitat de reclamantă (192.670,64 lei) și în consecință motivul de recurs privind verificarea condițiilor de validitate a unei convenții, parțial executate, este pro cauza și nefondat mai ales că la art. 31.6 lit. a) din contractul nr. 1/654/2003 se stipulează expres că pentru refuzul nejustificat sau întârzierea la plată se va plăti o penalitate de 0,06 % pentru fiecare zi de întârziere. Și critica sentinței pentru că „instanța de rejudecare nu a respectat indicația instanței de casare, în sensul că nu a analizat și nu a respins cu motivarea necesară (în fapt și în drept) indicația Înaltei Curți de Casație și Justiție” este nelegală întrucât,potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului și în consecință nu pot fi „ respinse cu motivarea necesară în fapt și în drept” cum susține recurenta. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și, în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC S.I. SA București împotriva sentinței comerciale nr. 146/2010 din 14 decembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2011.