ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2453/2011
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2453/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)
Asupra
recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin
acțiunea în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a
V-a comercială, la data de 16 aprilie 2009, sub nr. 3596/2/2009, petenta SC S.I.
SA București a solicitat anularea sentinței arbitrale nr. 33 din 26 februarie
2009, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă
Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 266/2008.
La
data de 3 iunie 2009, intimata C.N.C.F. SA București a depus la dosar
întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de
Apel în soluționarea pricinii, excepția prematurității introducerii acțiunii în
anulare și excepția prescripției dreptului material la acțiune.
Prin
încheierea de ședință pronunțată la data de 15 octombrie 2009, Curtea de Apel
București, secția a V-a comercială, a apreciat că, în speță, nu operează
excepția necompetenței materiale, motiv pentru care a respins această excepție.
Prin
sentința comercială nr. 130, pronunțată la data de 29 octombrie 2009, în
dosarul nr. 3596/2/2009, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a
respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare formulată de petenta SC SI. SA
București împotriva sentinței arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009,
pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 266/2008, în contradictoriu cu
intimata C.N.C.F. SA București.
Împotriva
acestei sentințe a formulat recurs, în termen, pârâta SC S.I. SA București, la
data de 2 decembrie 2009, motivele de recurs fiind depuse, de asemenea, în
termen, la aceeași dată.
Prin
decizia nr. 1297 pronunțată la data de 20 aprilie 2010, în dosarul nr. 3596/2/2009,
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis recursul
declarat de pârâta SC S.I. SA București împotriva sentinței nr. 130 din 29
octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,
pe care a casat-o și a dispus trimiterea spre rejudecarea acțiunii în anularea
hotărârii arbitrale aceleiași instanțe, pentru a se cerceta motivele de
prescripție extinctivă și cele referitoare la condițiile esențiale pentru
realizarea convențiilor.
Cauza a fost
înregistrată la Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, la data de
10 august 2010, sub nr. 3596/2/2009, și ulterior, conform repartizării
aleatorii dispuse prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu de la 11
octombrie 2010, sub nr. 10134/2/2010, la data de 20 octombrie 2010.
Prin
sentința comercială nr. 146/2010 pronunțată la data de 14 decembrie 2010, în
dosarul nr. 10134/2/2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a
respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare formulată de petenta - pârâtă SC
S.I. SA București împotriva sentinței arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009,
pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de
Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 266/2008, în contradictoriu cu
intimata - reclamantă C.N.C.F. SA București.
În motivarea
acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele:
Referitor la
excepția prescripției dreptului la acțiune, curtea a reținut că tribunalul
arbitral a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor articolului 16 lit. b)
din Decretul nr. 167/1958; Tribunalul Arbitral a respins excepția prescripției
dreptului la acțiune, întrucât, în prezenta cauză, se solicită obligarea
pârâtei la plata sumei de 192.670,46 lei, reprezentând contravaloarea
penalităților contractuale calculate pentru plata cu întârziere la 30 mai 2007 a facturilor care au constituit obiectul acțiunii arbitrale, soluționate prin sentința nr. 229
din 7 noiembrie 2006.
În ceea ce
privește critica faptului că reclamanta - intimată nu a probat în nici un fel
de ce în dosarul arbitral anterior nu a pretins și penalități odată cu pretenția
prestației principale, curtea a apreciat că nu poate fi primită, întrucât
obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă tocmai obligarea la plata
penalităților calculate pentru plata cu întârziere la 30 mai 2007, deci după
data pronunțării sentinței arbitrale (7 noiembrie 2006).
În privința încălcării
principiului potrivit căruia nimeni nu poate obține un drept sau un avantaj
prin invocarea propriei sale culpe, s-a reținut că petenta nu a administrat
nici o probă și, mai mult decât atât, nu a precizat în ce constă culpa C.N.C.F.
SA pe care aceasta ar fi invocat-o și prin care a obținut un drept sau un
avantaj.
Critica în
sensul încălcării convenției arbitrale nu a fost primită, întrucât constituirea
tribunalului arbitral s-a făcut în conformitate cu regulile de procedură
arbitrală, iar părțile au convenit ca litigiul să fie soluționat de un tribunal
arbitral alcătuit din trei arbitri în termen de trei luni de la constituirea
tribunalului, conform dispozițiilor articolului 39 din contractul de acces pe
infrastructura feroviară nr. 1/654/2003.
De asemenea,
în ceea ce privește faptul că s-ar fi încălcat termenele și procedura de numire
a arbitrului înlocuitor, nici această critică nu a fost primită, întrucât, la
ședința din 18 februarie 2009 s-a prezentat arbitrul supleant desemnat din
oficiu pentru pârâtă, respectiv O.V. în locul arbitrului G.S.
Referitor
la excepția prematurității, curtea a apreciat că, în mod corect, tribunalul
arbitral a reținut că, în situația în care părțile prevăd în contract
efectuarea concilierii înainte de introducerea acțiunii iar litigiul este supus
arbitrajului, nu poate fi primită excepția prematurității pentru încălcarea
dispozițiilor art. 720
1
C. proc. civ.
Împotriva
acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta SC S.I. SA București,
solicitând admiterea recursului, casarea sentinței comerciale recurate și, pe
cale de consecință, anularea sentinței arbitrale nr. 33/2009, pronunțată de
Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și
Industrie a României.
În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct.
7, 8 și 9 art. 304 C. proc. civ., recurenta - pârâtă SC S.I. SA București a
invocat, în esență, următoarele motive:
Primul motiv de recurs critică sentința ca fiind nelegală,
deoarece în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) și (2) din Decretul nr.
167/1958, în obligațiile care urmează să se
executate
la cererea creditorului, dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv,
prescripția începe să curgă
de la data când a expirat termenul.
În consecință, pentru pretențiile (penalități)
calculate pentru tarifele suplimentare menționate în factura nr. 3555653 din 15
martie 2005, termenul de prescripție a început să curgă la data de 31 martie
2005 și a expirat la data de 31 martie 2008, conform
art. 101 alin. (3)
C. proc. civ.
Este nelegală susținerea instanței
de apel care a respins excepția prescripției dreptului la acțiune pe
considerentul că acestea reprezintă contravaloarea penalităților contractuale
calculate pentru plata cu
întârziere a
facturilor ce au constituit obiectul acțiunii arbitrale, soluționate prin
sentința nr. 229 din 7 noiembrie
2006, deoarece dispozițiile art. 16 b)
din Decretul nr. 167/1958 erau aplicabile dacă procesul anterior, în care a
fost pronunțată sentința nr. 229 din
7
noiembrie
2006, ar fi avut ca obiect însăși plata de penalități și nu
alte pretenții, cum este cazul în speță.
Pentru a obține penalitățile
pretinse, intimata - reclamantă avea obligația de a sesiza instanța de arbitraj
mai înainte de data de 31 martie 2008, or cererea de arbitrare a fost introdusă
la data de 28 august 2008.
Al doilea motiv de recurs se referă
la nelegalitatea sentinței întrucât „instanța de rejudecare nu a luat în
considerare indicațiile obligatorii date de instanța de casare prin decizia nr.
1297 din 20 aprilie 2010, cu privire la verificarea condițiilor de validitate a
convențiilor.
În raport cu prevederile art. 261 alin.
(5) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 304 alin. (7), (8), (9) C.
proc. civ., instanța de rejudecare nu a respectat indicația instanței de
casare, în sensul că nu a analizat și nu a
respins
cu motivarea necesară (în fapt și în drept) indicația Înaltei Curți de Casație
și Justiție.
Luând în considerare indicația
Înaltei Curți, apreciem că sentința comercială nr. 146 din 14 decembrie 2010,
pronunțată de instanța de rejudecare în dosarul nr. 10134/2/2010, este nelegală
cu referire la prevederile art. 948 pct. 2 și 3 C. proc. civ.”.
Recurenta precizează că data de 14
decembrie 2003 s-a încheiat între părți contractul de acces pe infrastructura
feroviară nr. 1/654/2003, cu valabilitate până la data de 11 decembrie 2004,
prelungit, prin acte adiționale, până la data de 14 februarie 2005 și că intimata
- reclamantă recunoaște că părțile s-au înțeles asupra aplicării tarifului
auxiliar pentru executarea serviciului comercial opțional constând în anularea
și reprogramarea traseelor suplimentare conform comenzilor urmate de executare,
depuse de SC S.I. SA la intimată, primite și executate de aceasta fără
obiecțiuni.
Deci, opiniază recurenta, părțile
s-au înțeles numai asupra condițiilor de realizare a serviciului opțional
(comanda urmată de executare), tarifului aplicabil și asupra modalității de
plată.
În consecință,recurenta consideră că Înalta Curte „va reține
că referirea intimatei - reclamante la aplicarea prevederilor art. 5.4.3 din
contract în sensul că „modalitatea de plată este prezentată în capitolul 7” nu întrunește condițiile de validitate impuse imperativ de art. 948 alin. (3) C. civ., respectiv
clauza penală să aibă un obiect determinat și, în nici un caz acest enunț nu
poate întruni cerințele „clauzei penale”.
Reclamanta – intimată C.N.C.F. SA a formulat întâmpinare
solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
În motivarea întâmpinării se susține, în esență, că primul
motiv de recurs este nefondat deoarece în contractul nr. 1/654/2003 s-a înserat
o clauză penală valabilă.
Astfel, reclamanta precizează că temeiul de drept al
acțiunii îl constituie clauza penală înserată la art. 31.6 lit. b) din
contractul nr. 1/654/2003. La acest articol se prevede foarte clar: „pentru
refuzul nejustificat sau pentru întârzierea în plată a sumelor datorate către C.F.R.,
S. va plăti o penalitate de 0,06 % pentru fiecare zi de întârziere”și
că aceste aspecte au fost reținute de către
Curtea de Apel București prin sentința
comercială
nr. 146/2010.
Referitor la
prescripția extinctivă reclamanta susține că presupusa încălcare a prevederilor
privind prescripția extinctivă așa cum susține
recurenta nu sunt adevărate, în speță operând
întreruperea termenului de prescripție, potrivit
prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Așa cum s-a arătat și
în cererea arbitrală în
această speță
s-a pronunțat în dosarul nr. 421/2/2007, Decizia nr. 36 din 16 ianuarie 2008
prin care în
mod irevocabil pârâta S. a fost obligată să achite suma de
448.392,07 lei reprezentând
debitul
principal pentru prestațiile de trenuri suplimentare, la care s-au calculat
penalitățile de întârziere
care
constituie obiectul prezentei cauze. În consecință, prin întreruperea
termenului general de
prescripție pentru debitul principal a fost
întrerupt și termenul de prescripție pentru accesoriul, debitului reprezentat
de penalitățile de întârziere, în virtutea principiului „accesorium sequitur
principalem”.
Înalta Curte, analizând actele și
lucrările dosarului, în raport de motivele de recurs și susținerile din
întâmpinare, constată următoarele:
Referitor la prescripția dreptului
de a cere penalități atât curtea de apel cât și tribunalul arbitral au reținut
în mod legal că prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de
chemare în judecată cu condiția admiterii ei, în temeiul art. 16 lit. b)
din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția
extinctivă.
În speță, prin
sentința arbitrală nr. 229 din 7 noiembrie 2006, a fost obligată pârâta la
plata sumei de 416.947,7 RON reprezentând contravaloare facturilor fiscale
nr. 3555653 din 15 martie 2005 și nr.
3555701 din 6 aprilie 2005 și în consecință, în mod legal, prin sentința
arbitrală nr. 33 din 26 februarie 2009 tribunalul
arbitral a admis acțiunea precizată a reclamantei și a obligat pe pârâtă la
plata sumei de 30.283,94 lei penalități pentru neplata facturilor
nr. 3555653
din 15 martie 2005 și nr. 3555701 din 6 aprilie 2005.
O precizare importantă, care se
impune, constă în faptul că inițial reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la
plata sumei de 192.670,64 lei contravaloare penalități
pentru neplata la termen a facturilor precitate însă ca urmare a plății
sumei de 162.386,52 lei la data de 22 octombrie 2008 reclamanta și-a restrâns
pretențiile pentru diferență respectiv suma de 30.283,94 lei.
Astfel fiind,
prin plata făcută pârâta a recunoscut că datorează penalități și s-a întrerupt
cursul prescripției astfel încât susținerile din recurs sunt nefondat cu
privire la prescripție.
În ceea ce
privește susținerile pârâtei referitoare la verificarea condițiilor de
validitate a convențiilor trebuie precizat că în acțiunea în anulare a
sentinței arbitrale nr. 33 din 26 februarie 2009 pârâta nu face vorbire de
acest aspect și nu invocă dispozițiile art. 948 alin. (2) și (3) și art. 1066 C.
civ. și în consecință în recurs nu are temei legal să invoce temeiuri de drept
pe care nu și-a întemeiat acțiunea la fond.
De altfel, așa
cum s-a precizat mai sus, prin achitarea sumei de 162.386,52 lei cu titlu de
penalități, pârâta a recunoscut implicit că le datorează, dar nu în cuantumul
solicitat de reclamantă (192.670,64 lei) și în consecință motivul de recurs
privind verificarea condițiilor de validitate a unei convenții, parțial
executate, este pro cauza și nefondat mai ales că la art. 31.6 lit. a) din
contractul nr. 1/654/2003 se stipulează expres că pentru refuzul nejustificat
sau întârzierea la plată se va plăti o penalitate de 0,06 % pentru fiecare zi
de întârziere.
Și critica
sentinței pentru că „instanța de rejudecare nu a respectat indicația instanței
de casare, în sensul că nu a analizat și nu a respins cu motivarea necesară (în
fapt și în drept) indicația Înaltei Curți de Casație și Justiție” este nelegală
întrucât,potrivit dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile
instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii
pentru judecătorii fondului și în consecință nu pot fi „ respinse cu motivarea
necesară în fapt și în drept” cum susține recurenta.
Având în
vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și,
în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi
respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
recursul declarat de pârâta SC S.I.
SA București împotriva sentinței comerciale nr. 146/2010 din 14 decembrie 2010,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi
22
iunie 2011.