ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3038/2007

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința arbitrală nr. 190 din 27 iulie 2006 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. în dosarul nr. 158/2006 a fost respinsă acțiunea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă SC S. SA Comuna Brazi împotriva reclamantei-pârâte C.N.C. F. C.F.R. SA București motivat în esență de faptul că modificarea tarifului de utilizare a infrastructurii feroviare operează potrivit art. 969 C. civ., de la data încheierii actului adițional la contract și nu de la data ordinului nr. 901 din 21 iunie 2002 al M.L.P.T.L., act administrativ ce nu se substituie voinței comercianților.

Împotriva sentinței precitate a formulat acțiune în anulare pârâta - reclamantă solicitând anularea sentinței arbitrale nr. 190/2006 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. și pe fond să se admită în tot cererea reconvențională, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința comercială nr. 286 din 5 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondată, acțiunea în anulare. Pentru a pronunța această soluție instanța a avut în vedere următoarele: Curtea de apel a apreciat că dispozițiile legale referitoare la legea părților, respectiv convențiile legal făcute (art. 969 și următoarele C. civ.) nu constituie încălcări ale unor dispoziții imperative ale legii, iar toată construcția petentei derivând din încălcarea art. 969 C. civ., nu a fost primită.

Curtea a considerat că, dacă clauzele contractuale nu sunt clare, părțile pot fie de comun acord, fie pe cale judecătorească să lămurească prevederile respective care ar corespunde intenției comune a acestora. În speță art. 30 este cuprins în cap. 7 din contractul de acces și art. 37 în cap. 9 din același contract (dispoziții finale). Din interpretarea acestor clauze nu rezultă că părțile au înțeles că art. 30 să deroge de la art. 37 sub aspectul modificării și completării contractului prin convenții sau acte adiționale nici cel puțin implicit.

Dimpotrivă prin art. 37, care este cuprins spre finele contractului, referirea modificării acestuia prin convenții și acte adiționale include întreg cuprinsul contractului, inclusiv art. 30. Mai mult, art. 30 alin. (2) din contract relevă că „acesta se va pune de acord cu eventualele prevederi cu caracter obligatoriu cuprinse în acte normative care pot apare” dar, nu relevă momentul de la care să se pună de acord, acord care implică conform art. 37 act adițional sau convenție. Nu rezultă că asemenea modificări sunt de drept de la data operării actului normativ fără acordul părților. Curtea de apel a apreciat că faptul că Ordinul nr. 901/2002 este obligatoriu nu înseamnă că exonera părțile de încheierea actului modificator a tarifului respectiv, iar critica nevalabilității actului adițional nr. 3 din 05 mai 2003 pe motiv că nu este semnat de ambele părți este nefondată întrucât acesta este semnat de părți și ștampilat.

Cu aceste argumente Curtea de Apel a confirmat soluția tribunalului arbitrai și a considerat că acțiunea în anulare apare chiar inadmisibilă, iar pe interpretarea clauzelor contractuale nefondată. Împotriva acestei soluții a declarat recurs pârâta. Recurenta a solicitat să se admită recursul cu modificarea în totalitate sentinței comerciale nr. 286/2006 a Curții de Apel București, secția a Vl-a comercială și, pe cale de consecință, anularea Sentinței arbitrale nr. 190/2006 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. și pe fond să fie admisă în integralitate cererea reconvențională dispunând obligarea intimatei la plata sumei de 3.357.705,5276 RON, reprezentând suma achitată în plus ca urmare a diminuării Tarifului de Utilizare a Infrastructurii (1.501.130,8992 RON) și penalități (1.856.574,6284 RON), cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a criticat încălcarea de către Curtea de apel a prevederilor art. 969 C. civ., H.G. nr. 3/2001, O.U.G. nr. 12/1998 și Ordinul M.L.P.T.L. nr. 901/2002 Intimata a depus la dosar întâmpinare și note de ședință prin care a invocat: excepția insuficientei timbrări, excepția tardivității depunerii recursului și excepția puterii de lucru judecat. Cu privire la timbrajul recursului, Înalta Curte reține că recurenta s-a conformat dispozițiilor legale privitoare la timbraj achitând suma de 18381,79 lei și un timbru judiciar de 5 lei, neavând nici o relevanță dacă suma a fost depusă de recurentă sau de către o altă persoană pentru aceasta.

Astfel, această critică a intimatei urmează a fi respinsă. Verificând declararea în termen a recursului se constată că decizia atacată a fost comunicată recurentei la 12 ianuarie 2007 și cum termenul de 15 zile se împlinea într-o zi nelucrătoare (sâmbătă 29 ianuarie 2007) termenul s-a prelungit conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ., până la 29 ianuarie 2007, dată la care recurenta a depus la poștă recursul, conform ștampilei de pe plicul aflat la prezentul dosar. Așadar, nici această critică a intimatei nu va fi primită. Cât privește excepția autorității de lucru judecat aceasta urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 1201 C. civ.,” este lucru judecat atunci când o a doua cerere în judecata are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

Cu alte cuvinte, pentru a fi în prezenta autoritarii de lucru judecat trebuie să existe o tripla identitate, între părți (eadem conditio personarum), cauza (eadem causa petendi) și obiect (eadem res), lipsa oricăruia dintre aceste elemente făcând ca puterea lucrului judecat să nu opereze. În plus, puterea lucrului judecat presupune întotdeauna că litigiul a fost soluționat în fond. În cauza de față, contrar celor susținute de intimată, nu poate subzista autoritatea de lucru judecat față de nici una din hotărârile judecătorești invocate, din moment ce acestea au fost date fie în cauze ce aveau un cu totul alt obiect față de prezenta cauză, fie în cauze în care instanțele investite s-au pronunțat fără a ajunge la o dezbatere pe fond a litigiului (soluționând litigiul în baza unor argumente de procedură).

Curtea găsește nefondat motivul de recurs invocat de recurenta și prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Dimpotrivă, s-a reținut corect că dispozițiile legale referitoare la art. 969 nu constituie încălcări ale unor dispoziții imperative. Criticile recurentei vizau și modul în care tribunalul arbitrai și instanța au calificat și interpretat norma juridică cuprinsă în actul administrativ normativ, Ordinul M.L.P.T.L. nr. 901/2002. În opinia recurentei ordinul menționat reprezintă o norma obligatorie de care părțile ar fi trebuit să țină cont (de la data intrării lui în vigoare) la stabilirea nivelului tarifului de acces pe infrastructura (TUI).

Înalta Curte reține că actul administrativ amintit, și care nu a fost publicat, nu poate avea valoarea unui act normativ cu caracter obligatoriu. Conform art. ll alin. (3) raportat la art. 10 alin. (l) din Legea nr. 24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, se prevede că „actele normative intra în vigoare la data publicării în M. Of. al României Partea I dacă în cuprinsul lor nu este prevăzuta o data ulterioara”. Câtă vreme legiuitorul a condiționat intrarea în vigoare (aplicarea) actului normativ de publicarea acestuia în M. Of., rezultă că lipsa publicării atrage lipsirea actului normativ de forța sa obligatorie. Deci acest act administrativ normativ nu are forța unei legi care sa atragă modificarea forței obligatorii a contractului, independent de voința părților.

Chiar și în ipoteza în care s-ar considera valabil ordinul menționat, norma conținută este una dispozitivă și nu imperativa, cum afirma recurenta, deoarece acest act administrativ de voința unilaterala nu se poate substitui voinței părților care, în aplicarea principiului libertății contractuale consfințit prin dispozițiile art. 969 C. civ., pot da convenției forma și conținutul care să le reprezinte cel mai bine interesele comerciale. Chiar daca C.N.C.F. C.F.R. SA este o societate cu capital de stat aflata sub autoritatea M.T., ea funcționează ca societate comercială, în baza Legii nr. 31/1990, pe principiile economiei de piață. Prin contract, părțile, de comun acord, au stabilit atât tariful de 5.8 Euro/tren km.(art. 30 din contractul inițial), cât și tariful de 3.6 Euro/tren km - (prin actul adițional nr. 3/2003).

Rezultă că, în mod corect a calificat tribunalul arbitrai actul adițional nr. 3 ca act confirmativ, fata de împrejurarea că recurenta SC S. SA a avut cunoștință de existenta Ordinului M.L.P.T.L. nr. 901/2002 la data încheierii actului adițional, acceptând aplicarea noului tarif (prevăzut in ordin) cu data de 01 mai 2003. Pentru aceste considerente, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA COMUNA BRAZI împotriva sentinței comerciale nr. 286 din 5 decembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a VI a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția autorității de lucru judecat invocată de intimata reclamantă. Respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA COMUNA BRAZI împotriva sentinței comerciale nr. 286 din 5 decembrie 2006 Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 10 octombrie 2007.