ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3038/2007

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 190 din 27 iulie 2006

pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R.

în dosarul nr. 158/2006 a fost respinsă acțiunea reconvențională formulată de

pârâta-reclamantă SC S. SA

Comuna Brazi

împotriva reclamantei-pârâte C.N.C.

F. C.F.R. SA București motivat în

esență de faptul că modificarea tarifului de utilizare a infrastructurii

feroviare operează potrivit art. 969

C.

civ., de la data încheierii actului adițional la contract și nu de la data

ordinului

nr. 901 din 21 iunie 2002 al M.L.P.T.L., act administrativ ce nu se substituie

voinței comercianților.

Împotriva sentinței precitate a formulat

acțiune în anulare pârâta - reclamantă solicitând anularea sentinței arbitrale nr.

190/2006 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R. și

pe fond să se admită în tot cererea reconvențională, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința comercială

nr. 286 din 5 decembrie 2006, Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială, a respins, ca nefondată,

acțiunea în anulare.

Pentru a pronunța această soluție instanța a

avut în vedere următoarele:

Curtea de apel a apreciat că dispozițiile

legale referitoare la legea părților, respectiv convențiile legal făcute (art. 969

și următoarele C. civ.) nu constituie încălcări ale unor dispoziții imperative

ale legii, iar toată construcția petentei derivând din încălcarea art. 969 C.

civ., nu a fost primită.

Curtea a considerat că,

dacă clauzele contractuale nu sunt clare,

părțile pot fie de comun acord, fie pe cale judecătorească

să lămurească

prevederile respective care

ar corespunde intenției comune a acestora. În

speță art. 30 este cuprins

în cap. 7 din contractul de acces și art. 37 în cap. 9 din același contract

(dispoziții finale).

Din interpretarea acestor clauze nu rezultă

că părțile au înțeles că art. 30 să deroge de la art. 37 sub aspectul

modificării și completării contractului prin convenții sau acte adiționale nici

cel puțin implicit.

Dimpotrivă prin art. 37, care este cuprins

spre finele contractului, referirea modificării acestuia prin convenții și acte

adiționale include întreg cuprinsul contractului, inclusiv art. 30.

Mai mult, art. 30 alin. (2) din contract

relevă că „acesta se va pune

de acord cu

eventualele prevederi cu caracter obligatoriu cuprinse în acte

normative

care pot apare” dar, nu relevă momentul de la care să se pună de acord, acord

care implică conform art. 37 act adițional sau convenție. Nu rezultă că

asemenea modificări sunt de drept de la data operării actului normativ fără

acordul părților.

Curtea de apel a apreciat că faptul că

Ordinul nr. 901/2002 este obligatoriu nu înseamnă că exonera părțile de

încheierea actului modificator a tarifului respectiv, iar critica

nevalabilității actului adițional nr. 3 din 05 mai 2003 pe motiv că nu este semnat

de ambele părți este nefondată întrucât acesta este semnat de părți și

ștampilat.

Cu aceste argumente Curtea de Apel a

confirmat soluția tribunalului arbitrai și a considerat că acțiunea în anulare

apare chiar inadmisibilă, iar pe interpretarea clauzelor contractuale

nefondată.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs

pârâta.

Recurenta a solicitat să se admită recursul

cu modificarea în totalitate sentinței comerciale nr. 286/2006 a Curții de Apel

București, secția a Vl-a comercială și, pe cale de consecință, anularea

Sentinței arbitrale nr. 190/2006 a Curții de Arbitraj Comercial Internațional

de pe

lângă C.C.I.R. și pe fond să fie

admisă

în integralitate cererea reconvențională dispunând obligarea

intimatei la plata sumei de 3.357.705,5276 RON, reprezentând suma achitată în

plus ca urmare a diminuării Tarifului de Utilizare a Infrastructurii

(1.501.130,8992 RON) și penalități

(1.856.574,6284 RON), cu cheltuieli

de judecată.

Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și a criticat încălcarea de către Curtea de apel a prevederilor

art. 969 C. civ., H.G. nr. 3/2001, O.U.G. nr. 12/1998 și Ordinul M.L.P.T.L. nr.

901/2002

Intimata a depus la

dosar întâmpinare și note de ședință prin care a

invocat: excepția insuficientei timbrări, excepția

tardivității depunerii recursului și excepția puterii de lucru judecat.

Cu privire la timbrajul recursului, Înalta

Curte reține că recurenta

s-a conformat

dispozițiilor legale privitoare la timbraj achitând suma de

18381,79 lei și un timbru judiciar de 5 lei,

neavând nici o relevanță dacă

suma a fost depusă de recurentă sau de

către o altă persoană pentru aceasta. Astfel, această critică a intimatei

urmează a fi respinsă.

Verificând declararea în termen a recursului

se constată că decizia atacată a fost comunicată recurentei la 12 ianuarie 2007

și cum termenul de 15 zile se împlinea într-o zi nelucrătoare (sâmbătă 29

ianuarie 2007) termenul s-a prelungit conform art. 101 alin. (5) C. proc. civ.,

până la 29 ianuarie 2007, dată la care recurenta a depus la poștă recursul,

conform ștampilei de pe plicul aflat la prezentul dosar. Așadar, nici această

critică a intimatei nu va fi primită.

Cât privește excepția autorității de lucru

judecat aceasta urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 1201 C. civ.,” este

lucru judecat atunci când o a doua cerere în judecata are același obiect, este

întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în

contra lor în aceeași calitate”.

Cu alte cuvinte, pentru a fi în prezenta

autoritarii de lucru judecat trebuie să existe o tripla identitate, între părți

(eadem conditio personarum), cauza (eadem causa petendi) și obiect (eadem res),

lipsa

oricăruia dintre aceste elemente

făcând ca puterea lucrului judecat să nu

opereze. În plus, puterea

lucrului judecat presupune întotdeauna că litigiul a fost soluționat în fond.

În cauza de față, contrar celor susținute de

intimată, nu poate subzista autoritatea de lucru judecat față de nici una din

hotărârile

judecătorești invocate, din

moment ce acestea au fost date fie în cauze ce

aveau un cu totul alt

obiect față de prezenta cauză, fie în cauze în care instanțele investite s-au

pronunțat fără a ajunge la o dezbatere pe fond a litigiului (soluționând

litigiul în baza unor argumente de procedură).

Curtea găsește nefondat motivul de recurs

invocat de recurenta și prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar recurs la

încălcarea unor texte de lege aplicabile spetei sau că a aplicat greșit

dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul

eronat. Dimpotrivă, s-a reținut corect că dispozițiile legale referitoare la art.

969 nu constituie încălcări ale unor dispoziții imperative.

Criticile recurentei vizau și modul în care

tribunalul arbitrai și instanța au calificat și interpretat norma juridică

cuprinsă în actul administrativ normativ, Ordinul M.L.P.T.L. nr. 901/2002.

În opinia recurentei ordinul menționat

reprezintă o norma obligatorie de care părțile ar fi trebuit să țină cont (de

la data intrării lui în vigoare) la stabilirea nivelului tarifului de acces pe

infrastructura (TUI).

Înalta Curte reține că actul administrativ

amintit, și care nu a fost publicat, nu poate avea valoarea unui act normativ

cu caracter obligatoriu. Conform art. ll alin. (3) raportat la art. 10 alin. (l)

din Legea nr. 24/2000, republicată, privind normele de tehnică legislativă

pentru elaborarea actelor normative, se prevede că „actele normative intra în

vigoare la data publicării în M. Of. al României Partea I dacă în cuprinsul lor

nu este prevăzuta o data ulterioara”.

Câtă vreme legiuitorul a condiționat intrarea

în vigoare

(aplicarea) actului normativ de

publicarea acestuia în M. Of.,

rezultă că lipsa publicării atrage

lipsirea actului normativ de forța sa obligatorie. Deci acest act administrativ

normativ nu are forța unei legi care sa atragă modificarea forței obligatorii a

contractului, independent de voința părților.

Chiar și în ipoteza în care s-ar considera

valabil ordinul menționat, norma conținută este una dispozitivă și nu

imperativa, cum afirma recurenta, deoarece acest act administrativ de voința

unilaterala nu se poate substitui voinței părților care, în aplicarea principiului

libertății contractuale consfințit prin

dispozițiile art. 969 C. civ., pot da convenției forma și conținutul care să le

reprezinte cel mai bine interesele

comerciale.

Chiar daca C.N.C.F. C.F.R. SA este o

societate cu capital de stat aflata sub autoritatea M.T., ea funcționează ca

societate comercială, în baza Legii nr. 31/1990, pe principiile economiei de

piață. Prin contract, părțile, de comun acord, au stabilit atât tariful de 5.8

Euro/tren km.(art. 30 din contractul inițial), cât și tariful de 3.6 Euro/tren

km - (prin actul adițional nr. 3/2003).

Rezultă că, în mod corect a calificat

tribunalul arbitrai actul adițional nr. 3 ca act confirmativ, fata de

împrejurarea că recurenta SC S. SA a avut cunoștință de existenta Ordinului M.L.P.T.L.

nr. 901/2002 la data încheierii actului adițional, acceptând aplicarea noului

tarif (prevăzut in ordin) cu data de 01 mai 2003.

Pentru aceste considerente, conform art. 312

C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta SC S. SA COMUNA BRAZI

împotriva sentinței comerciale nr. 286 din 5 decembrie 2006, Curtea de Apel

București, secția a VI a comercială, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția autorității de lucru

judecat invocată de intimata reclamantă.

Respinge recursul

declarat de pârâta SC S. SA COMUNA

BRAZI împotriva sentinței comerciale nr. 286 din 5 decembrie 2006 Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 10

octombrie 2007.