ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4648/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4648/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 10933 din

13 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a

fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta SC T.

SA împotriva pârâtei Compania Națională de Căi Ferate

C.F.R. SA.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:

Dreptul pârâtei

de a dispune oprirea accesului pe infrastructura

feroviară era prevăzut în art. 31 alin. (3) din

contractul încheiat de părți.

Reclamanta a contestat măsura interzicerii

accesului pe

infrastructura feroviară,

susținând că debitele datorate pârâtei au fost parțial achitate, iar debitul

datorat se încadrează în perioada garantată,

aspect care nu a fost

reținut de tribunal.

Contractul încheiat de părți definește

perioada garantată ca reprezentând o lună de trafic sau multiplul unei luni de

trafic a cărei prestație este acoperită de valoarea garanției.

Având în vedere

valoarea garanției, care conform contractului și

concluziilor expertului contabil este de 435.000 lei,

contravaloarea TUI lunar anticipat stabilit pentru anul 2008 de C.N. C.F.R. SA

de 145.775 lei, perioada garantată este de 2,98 luni. Tribunalul nu a reținut

punctul de vedere al reclamantei, susținut de concluziile expertului, în sensul

că valoarea de 2,98 trebuie rotunjită la 3, întrucât nu există nici un argument

de ordin juridic care să permită această rotunjire. Expertul arată că din

punctul său de vedere perioada

garantată

este de 3 luni, întrucât din punct de vedere aritmetic 2,98 se

rotunjește

la 3. Convenția părților trebuie însă interpretată din punct de vedere juridic

și nu din punct de vedere aritmetic. În condițiile în care, după cum recunoaște

și expertul, nu există nici o convenție a părților cu privire la modul de

rotunjire a fracțiilor rezultate din

calculul

perioadei garantate, trebuie avută în vedere, în mod evident, convenția

părților în sensul că perioada garantată reprezintă o lună de

trafic sau

multiplul unei luni de trafic (număr întreg) a cărei prestație este acoperită

de valoarea garanției, fără a se avea în vedere fracțiile. În aceste condiții,

tribunalul a apreciat că perioada garantată în prezenta cauză era de 2 luni,

iar debitul datorat de reclamantă nu acoperea perioada garantată.

În consecință, interzicerea accesului pe infrastructura feroviară a

fost justificată, pârâta nefiind în

culpă contractuală.

Reclamanta a solicitat pârâtei

încheierea unui nou contract

pentru accesul

pe infrastructura feroviară. Pârâta nu a fost de acord cu

încheierea

unui nou contract, justificat pe de o parte de faptul că

reclamanta înregistra datorii neachitate, iar

administratorul judiciar a

comunicat faptul că acestea nu puteau fi

achitate, iar pe de altă parte,

reclamanta

nu a prezentat documentele necesare pentru încheierea unui contract de acces.

Astfel, prin adresa nr. 1/1255/2009

pârâta a comunicat reclamantei, prin administrator judiciar S. SPRL, că se află

în imposibilitatea încheierii unui nou contract de acces cu reclamanta,

întrucât aceasta nu a prezentat toate documentele necesare pentru încheierea

contractului de acces prevăzute în Documentul de referință al Rețelei C.F.R., T.

are importante obligații financiare față de C.F.R., ce nu sunt achitate, motiv

pentru care circulația trenurilor T. este suspendată, în conformitate cu

prevederile art. 12 alin. (4) din H.G. nr. 581/1998, iar până la data

respectivă pârâta nu avea cunoștință de existența unui plan de reorganizare a T.

admis de instanța de judecată.

În lipsa unui contract al părților

prin care acestea să convină asupra obligației pârâtei de a permite reclamantei

accesul pe infrastructura feroviară publică a trenurilor aparținând societății

reclamante, tribunalul nu a dispus obligarea pârâtei în sensul solicitat de

reclamantă.

Conform contractului de acces pe

infrastructura feroviară nr. 1/8959/2006, acesta intra în vigoare la data de 10

decembrie 2006 și era valabil până la data de 08 decembrie 2007. Acest contract

a fost prelungit o singură dată prin actul adițional din 04 decembrie 2007 până

la data de 13 decembrie 2008. Contractul nu cuprinde nicio clauză prin care

pârâta să fie obligată la încheierea contractului.

Împrejurarea că pârâta are o poziție

economică privilegiată nu justifică interpretarea dată de reclamantă, în sensul

că orice persoană care pretinde drept de acces pe infrastructura feroviară și

încheierea unui contract de acces poate obține aceasta. Contractul de acces

poate fi încheiat în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare,

respectiv condițiile stabilite de pârâtă, care trebuie să își protejeze

interesele, în condițiile în care aceasta însăși are datorii importante la

furnizorii de electricitate. Reclamanta a fost rău platnică pe parcursul

derulării contractului, înregistrând deseori întârzieri la plata, iar împotriva

acesteia a fost deschisă procedura falimentului, împrejurări de natură a

justifica temerea pârâtei că reclamanta nu va

:

putea să își

îndeplinească obligațiile de plată asumate prin contract, astfel încât

respingerea cererii reclamantei de a încheia un nou contract de acces pe

infrastructura feroviară nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, astfel cum a

susținut reclamanta.

Dispozițiile art. 38 coroborat cu art.

3. pct. 32. din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței nu sunt

aplicabile în cauză.

Potrivit art. 38,

orice furnizor de servicii - electricitate, gaze naturale,

apă, servicii

telefonice sau altele asemenea nu are dreptul, în perioada de observație și în

perioada de reorganizare, să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un

astfel de serviciu către debitor sau către

averea

debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator

captiv,

potrivit legii. Pârâta nu este un furnizor de servicii de electricitate, gaze

naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea, în sensul art. 38 din

Legea nr. 85/2006, pentru a i se aplica aceste dispoziții contractuale, astfel

încât acesteia nu îi revine

obligația de a

nu schimba, a nu refuza ori a nu întrerupe temporar un

astfel de

serviciu.

În ceea ce privește pretențiile

solicitate de reclamantă, tribunalul a reținut că, pentru a se dispune

obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate de reclamantă, aceasta din urmă

trebuia să facă dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale

în sarcina pârâtei, în prezenta cauză această dovadă nu a fost făcută. Astfel,

nu s-a dovedit în cauză existența unei fapte

ilicite a pârâtei constând în

nerespectarea

unei clauze contractuale, de natură să justifice obligarea

acesteia la repararea vreunui prejudiciu produs

reclamantei. După cum

s-a reținut

anterior, interzicerea accesului pe infrastructura feroviară a

fost

justificat, astfel încât nu se poate reține că această faptă a pârâtei

ar reprezenta o încălcare a obligațiilor

contractuale. De asemenea, în cauză nu s-a făcut dovada vreunei alte încălcări

din partea pârâtei a

obligațiilor asumate, de natură să atragă

răspunderea sa contractuală.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta, solicitând

admiterea apelului, modificarea în tot

a sentinței în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată.

Motivele

de apel invocate au fost, în esență, următoarele:

1) În ceea ce privește modul de calcul

al perioadei garantate, instanța a reținut că, deși din modul de calcul reiese

o perioadă garantată de 2,98 luni, aceasta nu trebuie rotunjită la 3 luni, ci

la 2 luni, interpretată din punct de vedere juridic și nu aritmetic.

Apelanta apreciază că, în măsura în

care instanța ar fi trebuit să dea o interpretare juridică perioadei garantate,

ar fi trebuit să facă aplicarea principiului de drept „in dubio pro reo", interpretând

contractul în favoarea celui care s-a obligat, adică în favoarea apelantei.

Sub un alt aspect, apelanta

învederează faptul că și situația în care perioada garantată ar fi de 2 luni,

la momentul interzicerii accesului - 01 septembrie 2008, niciuna dintre facturile

în discuție nu depășea această perioadă, mai mult, una dintre facturi (19

august 2008) nici măcar nu era ajunsă la scadență, neputând fi luată în

discuție la calculul perioadei ori a valorii garantate.

2) În ceea ce privește capătul de

cerere referitor la permiterea accesului pe infrastructura feroviară publică,

instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 38 din Legea nr. 85/2006,

respectiv art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile

ferate române și reorganizarea S.N.C.F.R.

Apelanta se consideră consumator

captiv astfel cum este definit de art. 3 pct. 32 din Legea nr. 85/2006.

În sprijinul susținerilor sale,

apelanta invocă și dispozițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006

potrivit cărora contractele în derulare se consideră menținute la data

deschiderii procedurii, orice clauze contractuale de desființare a contractelor

în derulare pentru motivul deschiderii procedurii fiind nule.

În ceea ce privește aspectul potrivit

căruia apelanta nu a prezentat documentele necesare încheierii unui nou

contract, se învederează faptul că a depus toate documentele prevăzute de lege,

respectiv licență de transport și certificat de siguranță emise de Autoritatea

Feroviară Română.

Se învederează faptul că apelanta nu

are datorii financiare față de intimată, astfel cum susține aceasta, nu

contestă faptul că are datorii față de bugetul de stat, însă apreciază că au

existat și alți operatori feroviari care au încheiat contracte de acces cu

intimata, deși aveau datorii mai mari decât apelanta la bugetul de stat.

3) Cu privire la pretențiile materiale

solicitate cu titlu de daune, apelanta a învederat că datorită nerespectării

culpabile de către intimată a dispozițiilor contractuale privind dispunerea

măsurii suspendării accesului pe infrastructura feroviară, apelanta a

înregistrat pagube importante din imposibilitatea de a-și îndeplini programul

de transport pentru a realiza venituri, în cauză fiind îndeplinite cumulativ

condițiile răspunderii civile contractuale.

Analizând actele dosarului, motivele

de apel, Curtea a constatat că apelul este fondat în limitele ce urmează a fi

arătate în continuare.

Apelanta reclamantă, prin cererea de

chemare în judecată depusă la Tribunalul Galați, a formulat două capete de

cerere principale: I -

obligarea

pârâtei să-i permită accesul pe infrastructura feroviară publică a trenurilor

ce-i aparțineau reclamantei, conform art. 38

coroborat

cu art. 3 pct. 32 din Legea nr. 85/2006; obligarea pârâtei să

înceteze

actele abuzive manifestate prin interziceri repetate ale accesului pe

infrastructura feroviară publică: II - obligarea pârâtei la plata sumei de

1.882.817,37 lei compusă din: 1.348.307,50 lei urmare

a nerespectării de către pârâtă a contractului de acces și 534.509,87

lei

ca urmare a refuzului pârâtei de a prelungi vechiul contract de

acces sau să încheie un nou contract de acces pe infrastructură începând cu

data de 13 decembrie 2008; cu cheltuieli de judecată.

La data de 15

iunie 2011 apelanta reclamantă își precizează cererea

în sensul micșorării câtimii

obiectului cererii, respectiv capătul II,

solicitând

obligarea pârâtei la plata sumei de 1.321.602 lei cu titlu de daune interese,

reprezentând 202.150 lei profit nerealizat ca urmare a întreruperii accesului

pe infrastructura publică feroviară în perioada

septembrie - decembrie

2008 și 1.119.452 lei profit nerealizat ca urmare a refuzului nejustificat de a

prelungi vechiul contract de acces

sau de a

încheia un nou contract de acces pentru anul 2009, calculat ca

medie a

profitului pe anii 2007 și 2008, cu cheltuieli de judecată.

În fața instanței de apel, prin

motivele de apel, apelanta își modifică obiectul cererii de chemare în

judecată, respectiv primul

capăt de cerere,

solicitând obligarea pârâtei de a-i permite accesul pe

infrastructura

feroviară publică, respectiv să încheie cu apelanta contract de acces.

Având în vedere

dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

potrivit cărora în apel nu se poate schimba

(.)

obiectul cererii de chemare în judecată

și nu se pot face alte cereri noi, Curtea a soluționai litigiul dintre părți în

limitele învestirii primei instanțe

Apelanta a

solicitat ca intimata pârâtă să fie obligată să-i permită

accesul pe infrastructura feroviară

publică a trenurilor ce-i aparțineau

în

virtutea aplicării dispozițiilor art. 38 coroborat cu dispozițiile art. 3 pct. 32

din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora orice furnizor de servicii -

electricitate,

gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea - nu are dreptul,

în perioada de observație și în perioada de reorganizare, să schimbe, să refuze

ori să întrerupă temporar un astfel

de

serviciu către debitor sau către averea debitorului, în cazul în care

acesta

are calitatea de consumator captiv.

Interpretând dispozițiile legii

insolvenței, Curtea a apreciat că apelantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile

legale invocate, aceasta

nefiind

un consumator captiv, iar intimata nu este un furnizor de servicii în

raporturile cu apelanta.

Prin norma impusă de art. 38 din Legea

nr. 85/2006, legiuitorul a dorit să protejeze interesele și averea debitorului

aflat în perioada de observație și în perioada de reorganizare și, prin aceasta

implicit interesele creditorilor, oferindu-i posibilitatea de a-și continua

activitatea, obligând furnizorii de servicii, fără de care activitatea nu se

poate desfășura, să nu întrerupă temporar aceste servicii, deși există

posibilitatea neachitării acestor servicii.

Pentru a fi consumator captiv este

necesar ca activitatea pe care debitorul o desfășoară să nu poată avea loc în

lipsa măcar a unuia dintre servicii, această activitate depinzând în mod

esențial de furnizarea unuia sau mai multora dintre servicii, fiind vorba de

servicii curente, periodice.

Apelanta nu se află în această

situație, serviciul pretins a fi furnizat în continuare fiind chiar obiectul de

activitate al societății, neputând fi vorba despre o condiționare a continuării

activității, ci chiar de existența activității comerciale în sine.

Apelanta se află în raporturi

contractuale cu intimata, principalul obiect de activitate al acesteia neputând

fi desfășurat decât în situația în care cele două părți intră în raporturi

contractuale, intimata nefiind un furnizor de servicii în înțelesul art. 38 din

Legea nr. 85/2006.

În consecință

este neîntemeiată cererea apelantei de obligare a intimatei de a-i permite

accesul pe infrastructura feroviară publică a trenurilor ce-i aparțin, neavând

calitatea de consumator captiv, dispozițiile legii speciale nefiind aplicabile

în cauză, cum de altfel în mod corect a reținut și prima instanță.

Referitor la cererea privind obligarea

pârâtei să înceteze actele abuzive manifestate prin întârzieri repetate ale

accesului pe infrastructura feroviară publică, Curtea a apreciat de asemenea ca

fiind neîntemeiată, având în vedere că nu se pot face aprecieri asupra unor

fapte viitoare și nici cu privire la calificarea acestor fapte ca fiind abuzive

atâta vreme cât nu s-au produs.

Curtea poate face aprecieri cu privire

la o eventuală activitate abuzivă a intimatei decât prin raportare la situația

de fapt existentă până la momentul sesizării instanței.

În acest context, Curtea a apreciat că

intimata a manifestat o activitate abuzivă față de apelantă atunci când a

dispus suspendarea accesului acesteia în cursul anului 2008, motiv pentru care

consideră

că este

întemeiată cererea apelantei privind acordarea de daune interese ca urmare a

nerespectării contractului de acces încheiat de către părți, pentru următoarele

considerente:

Apelantei i-a fost interzis accesul pe

infrastructura feroviară în perioadele: 01 - 04 septembrie 2008, 19 - 29

septembrie 2008 și 03 - 14 decembrie 2008, justificat, în opinia intimatei, de

existența unor datorii restante cu scadență de plată depășită.

Urmărind în ordine cronologică desfășurarea faptelor, Curtea a

reținut că la data de 26 august 2008 intimata

emite către apelantă o

notificare: (fila 15

- dosar Tribunalul Galați) prin care o înștiințează că are datorii în sumă de

436.811,87 lei reprezentând total TUI (taxă de

utilizare

infrastructură), din care 389.700,72 lei - TUI restant (cu

scadență de plată depășită). Apelanta era

notificată totodată că în cazul neachitării sumei datorate până la data de 31

august 2008, începând cu

programul de circulație din data de 01

septembrie 2008 nu i se mai vor programa trenuri pe rețeaua C.F.R.

La data de 28 august 2008 apelanta

răspunde acestei notificări (fila 16) comunicând intimatei faptul că la data de

27 august 2008 a fost achitată factura din 04 iunie 2008 în valoare de 53.310

lei, învederând totodată faptul că celelalte facturi fie sunt acoperite de perioada

garanției, fie nu sunt scadente.

La acel moment,

în discuție era un număr de 4 facturi restante:

16 iunie 2008 în valoare de 125.907,95 lei, 03 iulie 2008

în valoare de 49.980 lei, 15 iulie 2008 în valoare de 97.192,77 lei și 06

august 2008 în valoare de 53.310 lei, valoarea totală a cestora fiind de

326.391 lei, astfel cum rezultă din centralizatorul debitelor și a

penalităților de întârziere calculate de către intimată și depuse la dosar

(filele 65-75 - dosar Tribunalul Galați).

Potrivit art. 31.3. din contractul de

acces pe infrastructura feroviară încheiat la data de 10 decembrie 2006 de

către părți, dacă apelanta

nu achita

contravaloarea prestației facturate până la sfârșitul perioadei

garantate,

C.F.R. avea dreptul să suspende accesul pe infrastructura feroviară, începând

cu ziua următoare expirării acestei perioade.

Perioada garantată reprezintă o lună

de trafic sau multiplul unei luni de trafic a cărei contravaloare a prestației

este acoperită de valoarea garanției (435.000 lei) - art. 31.3 alin. (2).

Instanța de fond a apreciat corect

faptul că perioada garantată este de 2 luni, nefiind posibilă nicio rotunjire

astfel cum a făcut expertul contabil, dispozițiile contractului de acces făcând

în mod clar

referire la o

lună de trafic sau multiplul unei luni de trafic, adică la un întreg al unei

luni, nefăcându-se referire și la fracțiile lunii, adică la zile.

În concluzie, conform notificării

intimatei din data de 26 august 2008, la acea dată valoarea totală a debitelor

apelantei era de 436.811,87 lei din care 389.703,7 lei debite restante cu

scadența depășită și 47.111,17 lei debit.

Având în vedere că la data de 27

august 2008 apelanta achită suma de 58.310 lei reprezentând contravaloarea

facturii din 04 iunie 2008 (achitare ce rezultă și din evidența intimatei),

sumă ce va fi scăzută din valoarea debitelor cu scadență depășită (389.709,7

lei - 58.310 lei = 330.399.7 lei) rezultă un debit total de 377.510,87 lei

(330.399,7 lei + 47.111,17 lei). Întrucât, la data notificării - 26 august  2008,

factura din 06 august 2008 nu devenise scadentă, contravaloarea acesteia va fi

scăzută din totalul debitului pretins a fi datorat de către apelantă, rezultând

astfel suma de 319.200,87 lei, rezultând astfel că nu era depășită nici

perioada garantată și nici valoarea garanției.

Măsura suspendării accesului apelantei

a continuat în cursul anului 2008 (19 - 29 septembrie 2008 și + 3 octombrie 2008

- 14 decembrie 2008) deși debitele acesteia erau acoperite de valoarea

garanției, nefiind depășită nici perioada garantată, astfel cum rezultă din

chiar evidențele intimatei.

Este evident că apelanta și-a

suspendat activitatea din culpa intimatei, care a dat eficiență în mod abuziv

clauzelor contractuale privind suspendarea accesului pe infrastructura

feroviară, producând astfel pagube care constau în imposibilitatea pentru

apelantă de a-și îndeplini activitatea.

Potrivit art. 1084 C. civ. prejudiciul

suferit de creditor datorită neexecutării, executării cu întârziere sau

necorespunzătoare a obligației trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum

emergens) și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucram cessans).

Valoarea prejudiciului suferit de

către apelantă urmare a interzicerii accesului pe infrastructura feroviară în

cursul anului 2008, a fost stabilită de către expertul contabil la suma de

202.150 lei reprezentând contravaloarea profitului nerealizat în perioadele

respective.

A fost apreciată

neîntemeiată cererea apelantei privind obligarea

intimatei ia plata de daune interese

ca urmare a refuzului acesteia de a

prelungi

vechiul contract de acces sau de a încheia un nou contract.

Astfel, intimata și-a justificat

refuzul pe de-o parte datorită faptului că intimata nu a prezentat toate

documentele prevăzute de lege pentru încheierea unui nou contract, printre care

și dovada

faptului că nu are datorii față

de bugetul statului (datorii necontestate

chiar de către apelantă), iar

pe de altă parte, datorită incapacității de plată în care se află apelanta față

de care s-a deschis procedura insolvenței.

În consecință, Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă,

prin

decizia civilă nr. 55 din 3 februarie 2012 a admis apelul formulat

de

apelanta SC T. SA prin administrator judiciar S. SPRL.

A schimbat în tot sentința atacată în

sensul că:

A admis în parte acțiunea precizată.

A obligat pârâta

la plata sumei de 202.150 lei reprezentând profit

nerealizat ca

urmare a întreruperii accesului pe infrastructura publică

feroviară în perioada septembrie -

decembrie 2008.

A respins celelalte cereri ca

nefondate.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC T. SA, societate

reprezentată prin administrator judiciar

S.

SPRL, cât și pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA București.

Cererea de recurs formulată de către

reclamanta SC T. SA Galați, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar prin

intermediul

acesteia s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei

atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a

deciziei

recurate și pe fond admiterea capătului de cerere privitor la obligarea pârâtei

la plata sumei de 1.119.452 lei cu titlu de daune interese, profit nerealizat

ca urmare a refuzului nejustificat de a prelungi vechiul contract de acces și

cel cu privire la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă

în ceea ce privește motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a susținut că

în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei

de 1.119.452 lei, motivarea instanței lipsește cu desăvârșire. În

realitate instanța și-a însușit motivarea pârâtei

și a pronunțat o hotărâre

lipsită de temei legal

Solicită ca instanța de recurs să aibă

în vedere la pronunțarea soluției următoarea situație de fapt și de drept.

Astfel,

reclamanta a respectat condițiile impuse de legislația în

vigoare atunci când a solicitat

semnarea actului adițional ce prelungire a contractului de acces la

infrastructură, iar singurele condiții care trebuiau îndeplinite erau deținerea

licenței și a certificatului de siguranță emise de A.F.E.R., iar celelalte

condiții suplimentare au fost impuse abuziv.

Cele sus menționate sunt în acord cu

prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998 și cu cele ale art. 5 pct.

5.1 din contractul de acces.

În concluzie, la

data la care a solicitat semnarea actului adițional,

reclamanta arată că nu înregistra

datorii față de pârâtă în ceea ce privește taxa de utilizare a infrastructurii

- TUI, iar suma menționată de aceasta se referă la alte prestații.

De asemenea, reclamanta subliniază

faptul că avea constituită o garanție considerabilă, materializată într-un

contract de gaj fără deposedare, respectiv o locomotivă în valoare totală de

580.000 lei. Deci pârâta nu era niciodată în pericol de a rămâne cu debite

neîncasate.

Recurenta susține

că toate aceste aspecte demonstrează conduita

abuzivă a intimatei, care profitând de monopolul care îl

deține cu

privire la infrastructura

feroviară, a pus reclamanta în imposibilitate de

a își desfășura

activitatea.

Astfel a fost în imposibilitate de

a-și onora contractele încheiate cu partenerii de afaceri, nu a putut onora la

termen datoriile către

bugetul de stat și

către alți furnizori, fiind pusă în imposibilitate de a-și

plăti

salariile angajaților. Astfel, în anul 2009 avea încheiate 8

contracte de transport care nu au putut fi

onorate, situație în care a fost

calculat un beneficiu nerealizat ca

medie a profitului pe anii 2007 și 2008.

Recurenta apreciază îndeplinite condițiile

răspunderii civile delictuale și anume existența unui prejudiciu patrimonial

cert, existența unei fapte ilicite care constă în încălcarea dispozițiilor

O.U.G. nr. 12/1998 și respectiv art. 38 din Legea nr. 85/2006, existența unui

raport de cauzalitate și existența vinovăției pârâtei.

Un alt aspect

criticat de către recurentă se referă la interpretarea greșită a prevederilor art.

38 din Legea nr. 85/2006 care demonstrează conduita abuzivă a pârâtei. Textul

evocat face referire la orice furnizor

de

servicii, fiind enumerate cu titlu generic câteva dintre acestea și la

perioada în care furnizorul nu are dreptul să

schimbe, să refuze ori să

întrerupă un astfel de serviciu.

Recurenta

apreciază că îndeplinește condițiile pentru a fi un

consumator captiv față de pârâtă,

fiind administratorul întregii infrastructuri feroviare care a profitat de

poziția sa.

În ceea ce privește cheltuielile de

judecată, recurenta-reclamantă

a arătat că

suma de 2000 de lei reprezintă onorariul de expert achitat la

fond,

pentru realizarea unui raport de expertiză relativ la capătul de cerere admis,

iar instanța de apel trebuia să dispună obligarea pârâtei la plata acestuia.

Cererea de recurs formulată de pârâta

Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA București a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea

recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în partea care privește

obligarea pârâtei la plata sumei de

202.150

lei, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă și

menținerii

dispozițiilor sentinței de fond.

În raport de

motivul de nelegalitate reprezentat de art. 304 pct. 8

C. proc. civ., recurenta a criticat

decizia instanței de apel

susținând că a

raționamentul avut în vedere cu privire la data scadenței

facturii din 6

august 2008 este greșit, urmare căreia s-a ajuns la o concluzie care vizează

esența litigiului și anume că perioada garantată și valoarea garanției nu erau

depășite.

Raționamentul corect este cel

prezentat de către instanța de fond

și

rezidă în dispozițiile art. 31.4 din contract, care prevede că termenul de

scadență al facturilor este de 15 zile de la emiterea acestora. Deci

factura

în discuție a devenit scadentă la data de 21 august 2008. în consecință suma

aferentă acestei facturi trebuia menținută în totalul sumei datorate.

În raport de al

doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., pârâta a susținut că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea clauzelor contractuale.

Astfel, raționamentul eronat al instanței de apel pornește de la

premisa că nu era depășită perioada

garantată și nici valoarea garanției, situație care a condus la schimbarea în

parte a soluției, prin nesocotirea clauzelor contractuale și a voinței

părților. Recursul reclamantei este nefondat.

1.

Hotărârea este

nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii

(motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Analizând această

critică argumentată pe încălcarea art. 261 pct. 5

C. proc. civ. din perspectiva

nemotivării sau a contradicției

dintre

considerente și dispozitiv se constată că atât instanța de apel a răspuns în

fapt și în drept la pretențiile formulate de reclamantă, iar

argumentele

reținute din probele examinate au condus logic la soluția din dispozitiv.

În aceste condiții, susținerea

recurentei că instanța de apel nu a

prezentat

motivele pentru care a fost respins capătul de cerere referitor

la

daunele interese solicitate în cuantum de 1.119.452 lei sunt lipsită de orice

suport. Faptul că instanțele anterioare nu și-au însușit

argumentele aduse de recurentă în sprijinul

acțiunii și a căii de atac a

apelului nu duce la concluzia încălcării art.

261 alin. (5) C. proc. civ.

Din considerentele deciziei mai

rezultă că instanța de apel a

analizat

capătul de cerere sus evocat, reținând inexistența faptei ilicite, refuzul de

prelungire a unui nou contract sau de încheiere a unuia nou

fiind

justificat. Deși instanța de apel nu menționează expres cuantumul daunelor

interese care reprezintă capătul de cerere care a fost respins, nu pot fi

reținute argumentele recurentei în ceea ce privește lipsa considerentelor

instanțe.

De asemenea, criticile recurentei

privind însușirea de către

instanță a

susținerilor prezentate de pârâtă este lipsită de fundament, în

condițiile

în care instanța de apel a examinat criticile aduse sentinței

ca instanță de control judiciar, fundamentându-și

soluția pe situația de

fapt în condițiile devoluțiunii apelului.

2.

Din punct de vedere al motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta, în esență a

adus în

discuție încălcarea dispozițiilor

O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul

pe căile ferate române și

reorganizarea S.N. C.F.R. și ale art. 38 din Legea nr. 85/2006.

Trimiterea efectuată de către

recurentă la prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998, care atestă

îndeplinirea condițiilor cerute de lege la momentul solicitării semnării

actului adițional nu este de

natură a

demonstra atitudinea abuzivă și nejustificată a pârâtei, care a

refuzat

încheierea unui nou contract de acces pe infrastructura feroviară publică.

Astfel, dreptul pârâtei de a dispune

oprirea accesului pe infrastructura feroviară era prevăzut de art. 31 alin. (3)

din contractul încheiat între părți.

În consecință,

pârâta a dat eficiență clauzelor contractuale, iar

prelungirea sau încheierea unui

contract de acces cu reclamanta, reprezintă o posibilitate lăsată la

latitudinea părților, care trebuie să convină asupra obligației pârâtei de a

permite accesul reclamantei pe infrastructura feroviară.

Deși recurenta încearcă să demonstreze

că la momentul solicitării semnării actului adițional de prelungire a

contractului de acces - suspendat în conformitate cu art. 12 alin. (4) din H.G.

nr. 581/1998 - a respectat condițiile impuse de legislația în vigoare,

contextul în care s-a derulat contractul încheiat între părți și considerentele

care au condus la suspendarea dreptului de acces demonstrează contrariul.

Este de menționat că toate condițiile

prezentate de pârâtă, care au condus la imposibilitatea încheierii contractului

de acces pe

infrastructura feroviară au

avut în vedere protejarea intereselor pârâtei,

în condițiile în care

societatea reclamantă se află în incapacitate de plată având datorii

necontestate către bugetul de stat.

În consecință,

critica care se referă la existența unei garanții

considerabile, care poate satisface

îndestularea pârâtei, în

eventualitatea

recuperării unei creanțe este lipsită de fundament juridic

în ipoteza

analizată, care vizează analizarea temeiniciei refuzului pârâtei de a încheia

sau prelungi contractul existent.

De asemenea, existența unei situații de monopol cu privire la

infrastructura feroviară din partea societății pârâte, nu justifică cererea

reclamantei privind acordarea de daune

interese pentru refuzul de a

încheia sau

prelungi contractul existent, în considerarea argumentelor mai sus prezentate,

care au justificat refuzul dat de pârâtă în sensul imposibilității încheierii

unui contract de acces. Astfel, deși formal

reclamanta încearcă să

acrediteze ideea că întrunea la acel moment

toate

cerințele prevăzute de actele normative în vigoare, ignoră refuzul

pârâtei de a încheia un nou contract de acces,

rară a lua în considerare

protejarea intereselor proprii, existând în

ceea ce o privește pe

reclamantă

numeroase temeri că nu va putea să își îndeplinească obligațiile asumate prin

contract.

În ceea ce

privește interpretarea greșită a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 85/2006,

raționamentul instanței de apel este corect și amplu argumentat, în esență

noțiunea introdusă de art. 38 din Legea nr. 85/2006, de furnizor de servicii,

referindu-se la servicii periodice și nu la existența activității comerciale în

sine.

Chiar dacă enumerarea făcută de art. 38

din Legea nr. 85/2006 nu ar fi limitativă, ea este fără îndoială generică. Or,

în speța de față, serviciul pretins a fi furnizat este chiar obiectul de

activitate al societății pârâte.

Pe cale de consecință, societatea

reclamantă nu îndeplinește condiția de consumator captiv, pentru a-i fi aplicabile

dispozițiile legale sus evocate.

În consecință, condițiile cerute

pentru angajarea răspunderii

civile

delictuale, în ceea ce privește prejudiciul reprezentând beneficiul nerealizat,

în cuantumul solicitat de către reclamantă nu sunt îndeplinite, în lipsa

inexistenței faptei ilicite, astfel cum a fost demonstrată, prin raportare la

dispozițiile pretins a fi încălcate, respectiv cele ale O.U.G. nr. 12/1998 și art.

38 din Legea nr. 85/2006.

Ultima critică a recurentei prin care

a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în

fața instanței de fond, respectiv onorariul de expert în sumă de 2000 lei,

înalta Curte constată critica ca rămasă fără obiect, în condițiile în care prin

decizia civilă nr. 200 din 27 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București Secția a VI-a Civilă, a fost admisă cererea de completare a

dispozitivului deciziei recurate, formulată de către reclamantă, în sensul

obligării pârâtei la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată

la fond, reprezentând onorariu de expert.

Recursul pârâtei este nefondat.

Prin motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a înțeles să pună în discuție chestiunea

legată de interpretarea contractului încheiat între părți, respectiv a clauzelor

prevăzute la art. 31.3 și 31.4.

Astfel, prin art. 31 din contractul de

acces pe infrastructura feroviară este reglementată modalitatea de emitere si

de plată a facturilor de către pârâtă și condițiile în care pârâta avea dreptul

a de a dispune suspendarea dreptului de acces la infrastructura feroviară.

Prin prisma

acestui motiv se observă că recurenta interpretează

eronat clauzele contractului, în

sensul că perioada garantată și valoarea garanției nu erau depășite.

Deși recurenta

este de acord cu cele statuate de către instanța de

fond, în ceea ce privește perioada

garantată care este de două luni,

contestă

cuantumul valorii totale a debitelor reclamantei cu scadența

depășită,

respectiv suma de 377.510,87 lei, prin raportare la data scadenței facturii nr.

6125 din 6 august 2008.

Înalta Curte, va

reține că prin acest motiv de recurs s-ar putea lua

în discuție respectarea art. 969 C.

civ., respectiv în ce măsură a respectat puterea de lege a contractului așa cum

a fost conceput de părți, raportându-se la momentul executării obligațiilor.

Criticile

vizând acest motiv nu pot fi

primite în recurs, deoarece examinarea și

interpretarea contractului

aparține instanței care judecă fondul,

intervenția

acesteia asupra contractului fiind necesară atunci când sunt

clauze

echivoce sau confuze care necesită clarificare.

Instanța de recurs nu poate fi

implicată în interpretarea contractului, dacă înțelesul actului nu a fost

schimbat. Scopul urmărit de părți a fost bine determinat de instanța de apel,

pornind de la

obiectul și clauzele

contractului de acces, concluzia fiind în sensul că debitul datorat de

reclamantă acoperea perioada garantată, astfel încât interzicerea accesului pe

infrastructura feroviară în cursul anului 2008

nu a fost justificată,

suma stabilită prin expertiză fiind de 202.150 lei.

Motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost

argumentat

pe nesocotirea clauzelor contractuale, fiind reiterate considerentele

prezentate la primul motiv de recurs.

După cum s-a

arătat mai sus, chestiunile legate de interpretarea contractelor pot fi

încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a

fost analizat.

Motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează

aplicarea

greșită a legii de către instanțele anterioare rezultată din nesocotirea unor

norme de drept substanțial, iar în speță o astfel de regulă nu a fost

încălcată, pentru că în cauză se invocă stabilirea eronată a datei scadenței

unei facturi.

În consecință, față de cele ce preced,

conform art. 312 C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate recursurile declarate de reclamanta SC

T. SA prin administrator judiciar S. SPRL Galați și de

pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA împotriva deciziei civile nr.

55 din 3 februarie 2012 a Curții de Apel București - secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 noiembrie 2012