ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4648/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 10933 din 13 iulie 2011 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Comercială a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta SC T. SA împotriva pârâtei Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Dreptul pârâtei de a dispune oprirea accesului pe infrastructura feroviară era prevăzut în art. 31 alin. (3) din contractul încheiat de părți. Reclamanta a contestat măsura interzicerii accesului pe infrastructura feroviară, susținând că debitele datorate pârâtei au fost parțial achitate, iar debitul datorat se încadrează în perioada garantată, aspect care nu a fost reținut de tribunal.

Contractul încheiat de părți definește perioada garantată ca reprezentând o lună de trafic sau multiplul unei luni de trafic a cărei prestație este acoperită de valoarea garanției. Având în vedere valoarea garanției, care conform contractului și concluziilor expertului contabil este de 435.000 lei, contravaloarea TUI lunar anticipat stabilit pentru anul 2008 de C.N. C.F.R. SA de 145.775 lei, perioada garantată este de 2,98 luni. Tribunalul nu a reținut punctul de vedere al reclamantei, susținut de concluziile expertului, în sensul că valoarea de 2,98 trebuie rotunjită la 3, întrucât nu există nici un argument de ordin juridic care să permită această rotunjire. Expertul arată că din punctul său de vedere perioada garantată este de 3 luni, întrucât din punct de vedere aritmetic 2,98 se rotunjește la 3. Convenția părților trebuie însă interpretată din punct de vedere juridic și nu din punct de vedere aritmetic.

În condițiile în care, după cum recunoaște și expertul, nu există nici o convenție a părților cu privire la modul de rotunjire a fracțiilor rezultate din calculul perioadei garantate, trebuie avută în vedere, în mod evident, convenția părților în sensul că perioada garantată reprezintă o lună de trafic sau multiplul unei luni de trafic (număr întreg) a cărei prestație este acoperită de valoarea garanției, fără a se avea în vedere fracțiile. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că perioada garantată în prezenta cauză era de 2 luni, iar debitul datorat de reclamantă nu acoperea perioada garantată. În consecință, interzicerea accesului pe infrastructura feroviară a fost justificată, pârâta nefiind în culpă contractuală.

Reclamanta a solicitat pârâtei încheierea unui nou contract pentru accesul pe infrastructura feroviară. Pârâta nu a fost de acord cu încheierea unui nou contract, justificat pe de o parte de faptul că reclamanta înregistra datorii neachitate, iar administratorul judiciar a comunicat faptul că acestea nu puteau fi achitate, iar pe de altă parte, reclamanta nu a prezentat documentele necesare pentru încheierea unui contract de acces. Astfel, prin adresa nr. 1/1255/2009 pârâta a comunicat reclamantei, prin administrator judiciar S. SPRL, că se află în imposibilitatea încheierii unui nou contract de acces cu reclamanta, întrucât aceasta nu a prezentat toate documentele necesare pentru încheierea contractului de acces prevăzute în Documentul de referință al Rețelei C.F.R., T. are importante obligații financiare față de C.F.R., ce nu sunt achitate, motiv pentru care circulația trenurilor T. este suspendată, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (4) din H.G.

nr. 581/1998, iar până la data respectivă pârâta nu avea cunoștință de existența unui plan de reorganizare a T. admis de instanța de judecată. În lipsa unui contract al părților prin care acestea să convină asupra obligației pârâtei de a permite reclamantei accesul pe infrastructura feroviară publică a trenurilor aparținând societății reclamante, tribunalul nu a dispus obligarea pârâtei în sensul solicitat de reclamantă. Conform contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 1/8959/2006, acesta intra în vigoare la data de 10 decembrie 2006 și era valabil până la data de 08 decembrie 2007. Acest contract a fost prelungit o singură dată prin actul adițional din 04 decembrie 2007 până la data de 13 decembrie 2008. Contractul nu cuprinde nicio clauză prin care pârâta să fie obligată la încheierea contractului.

Împrejurarea că pârâta are o poziție economică privilegiată nu justifică interpretarea dată de reclamantă, în sensul că orice persoană care pretinde drept de acces pe infrastructura feroviară și încheierea unui contract de acces poate obține aceasta. Contractul de acces poate fi încheiat în condițiile prevăzute de actele normative în vigoare, respectiv condițiile stabilite de pârâtă, care trebuie să își protejeze interesele, în condițiile în care aceasta însăși are datorii importante la furnizorii de electricitate.

Reclamanta a fost rău platnică pe parcursul derulării contractului, înregistrând deseori întârzieri la plata, iar împotriva acesteia a fost deschisă procedura falimentului, împrejurări de natură a justifica temerea pârâtei că reclamanta nu va : putea să își îndeplinească obligațiile de plată asumate prin contract, astfel încât respingerea cererii reclamantei de a încheia un nou contract de acces pe infrastructura feroviară nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, astfel cum a susținut reclamanta. Dispozițiile art. 38 coroborat cu art. 3. pct. 32. din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței nu sunt aplicabile în cauză.

Potrivit art. 38, orice furnizor de servicii - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea nu are dreptul, în perioada de observație și în perioada de reorganizare, să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv, potrivit legii. Pârâta nu este un furnizor de servicii de electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea, în sensul art. 38 din Legea nr. 85/2006, pentru a i se aplica aceste dispoziții contractuale, astfel încât acesteia nu îi revine obligația de a nu schimba, a nu refuza ori a nu întrerupe temporar un astfel de serviciu.

În ceea ce privește pretențiile solicitate de reclamantă, tribunalul a reținut că, pentru a se dispune obligarea pârâtei la plata sumelor solicitate de reclamantă, aceasta din urmă trebuia să facă dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei, în prezenta cauză această dovadă nu a fost făcută. Astfel, nu s-a dovedit în cauză existența unei fapte ilicite a pârâtei constând în nerespectarea unei clauze contractuale, de natură să justifice obligarea acesteia la repararea vreunui prejudiciu produs reclamantei. După cum s-a reținut anterior, interzicerea accesului pe infrastructura feroviară a fost justificat, astfel încât nu se poate reține că această faptă a pârâtei ar reprezenta o încălcare a obligațiilor contractuale.

De asemenea, în cauză nu s-a făcut dovada vreunei alte încălcări din partea pârâtei a obligațiilor asumate, de natură să atragă răspunderea sa contractuală. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizată. Motivele de apel invocate au fost, în esență, următoarele: 1) În ceea ce privește modul de calcul al perioadei garantate, instanța a reținut că, deși din modul de calcul reiese o perioadă garantată de 2,98 luni, aceasta nu trebuie rotunjită la 3 luni, ci la 2 luni, interpretată din punct de vedere juridic și nu aritmetic. Apelanta apreciază că, în măsura în care instanța ar fi trebuit să dea o interpretare juridică perioadei garantate, ar fi trebuit să facă aplicarea principiului de drept „in dubio pro reo", interpretând contractul în favoarea celui care s-a obligat, adică în favoarea apelantei.

Sub un alt aspect, apelanta învederează faptul că și situația în care perioada garantată ar fi de 2 luni, la momentul interzicerii accesului - 01 septembrie 2008, niciuna dintre facturile în discuție nu depășea această perioadă, mai mult, una dintre facturi (19 august 2008) nici măcar nu era ajunsă la scadență, neputând fi luată în discuție la calculul perioadei ori a valorii garantate. 2) În ceea ce privește capătul de cerere referitor la permiterea accesului pe infrastructura feroviară publică, instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 38 din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea S.N.C.F.R.

Apelanta se consideră consumator captiv astfel cum este definit de art. 3 pct. 32 din Legea nr. 85/2006. În sprijinul susținerilor sale, apelanta invocă și dispozițiile art. 86 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora contractele în derulare se consideră menținute la data deschiderii procedurii, orice clauze contractuale de desființare a contractelor în derulare pentru motivul deschiderii procedurii fiind nule. În ceea ce privește aspectul potrivit căruia apelanta nu a prezentat documentele necesare încheierii unui nou contract, se învederează faptul că a depus toate documentele prevăzute de lege, respectiv licență de transport și certificat de siguranță emise de Autoritatea Feroviară Română.

Se învederează faptul că apelanta nu are datorii financiare față de intimată, astfel cum susține aceasta, nu contestă faptul că are datorii față de bugetul de stat, însă apreciază că au existat și alți operatori feroviari care au încheiat contracte de acces cu intimata, deși aveau datorii mai mari decât apelanta la bugetul de stat. 3) Cu privire la pretențiile materiale solicitate cu titlu de daune, apelanta a învederat că datorită nerespectării culpabile de către intimată a dispozițiilor contractuale privind dispunerea măsurii suspendării accesului pe infrastructura feroviară, apelanta a înregistrat pagube importante din imposibilitatea de a-și îndeplini programul de transport pentru a realiza venituri, în cauză fiind îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile contractuale.

Analizând actele dosarului, motivele de apel, Curtea a constatat că apelul este fondat în limitele ce urmează a fi arătate în continuare. Apelanta reclamantă, prin cererea de chemare în judecată depusă la Tribunalul Galați, a formulat două capete de cerere principale: I - obligarea pârâtei să-i permită accesul pe infrastructura feroviară publică a trenurilor ce-i aparțineau reclamantei, conform art. 38 coroborat cu art. 3 pct. 32 din Legea nr. 85/2006; obligarea pârâtei să înceteze actele abuzive manifestate prin interziceri repetate ale accesului pe infrastructura feroviară publică: II - obligarea pârâtei la plata sumei de 1.882.817,37 lei compusă din: 1.348.307,50 lei urmare a nerespectării de către pârâtă a contractului de acces și 534.509,87 lei ca urmare a refuzului pârâtei de a prelungi vechiul contract de acces sau să încheie un nou contract de acces pe infrastructură începând cu data de 13 decembrie 2008; cu cheltuieli de judecată.

La data de 15 iunie 2011 apelanta reclamantă își precizează cererea în sensul micșorării câtimii obiectului cererii, respectiv capătul II, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.321.602 lei cu titlu de daune interese, reprezentând 202.150 lei profit nerealizat ca urmare a întreruperii accesului pe infrastructura publică feroviară în perioada septembrie - decembrie 2008 și 1.119.452 lei profit nerealizat ca urmare a refuzului nejustificat de a prelungi vechiul contract de acces sau de a încheia un nou contract de acces pentru anul 2009, calculat ca medie a profitului pe anii 2007 și 2008, cu cheltuieli de judecată. În fața instanței de apel, prin motivele de apel, apelanta își modifică obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv primul capăt de cerere, solicitând obligarea pârâtei de a-i permite accesul pe infrastructura feroviară publică, respectiv să încheie cu apelanta contract de acces.

Având în vedere dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora în apel nu se poate schimba (.) obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot face alte cereri noi, Curtea a soluționai litigiul dintre părți în limitele învestirii primei instanțe Apelanta a solicitat ca intimata pârâtă să fie obligată să-i permită accesul pe infrastructura feroviară publică a trenurilor ce-i aparțineau în virtutea aplicării dispozițiilor art. 38 coroborat cu dispozițiile art. 3 pct. 32 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora orice furnizor de servicii - electricitate, gaze naturale, apă, servicii telefonice sau altele asemenea - nu are dreptul, în perioada de observație și în perioada de reorganizare, să schimbe, să refuze ori să întrerupă temporar un astfel de serviciu către debitor sau către averea debitorului, în cazul în care acesta are calitatea de consumator captiv.

Interpretând dispozițiile legii insolvenței, Curtea a apreciat că apelantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile legale invocate, aceasta nefiind un consumator captiv, iar intimata nu este un furnizor de servicii în raporturile cu apelanta. Prin norma impusă de art. 38 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul a dorit să protejeze interesele și averea debitorului aflat în perioada de observație și în perioada de reorganizare și, prin aceasta implicit interesele creditorilor, oferindu-i posibilitatea de a-și continua activitatea, obligând furnizorii de servicii, fără de care activitatea nu se poate desfășura, să nu întrerupă temporar aceste servicii, deși există posibilitatea neachitării acestor servicii.

Pentru a fi consumator captiv este necesar ca activitatea pe care debitorul o desfășoară să nu poată avea loc în lipsa măcar a unuia dintre servicii, această activitate depinzând în mod esențial de furnizarea unuia sau mai multora dintre servicii, fiind vorba de servicii curente, periodice. Apelanta nu se află în această situație, serviciul pretins a fi furnizat în continuare fiind chiar obiectul de activitate al societății, neputând fi vorba despre o condiționare a continuării activității, ci chiar de existența activității comerciale în sine. Apelanta se află în raporturi contractuale cu intimata, principalul obiect de activitate al acesteia neputând fi desfășurat decât în situația în care cele două părți intră în raporturi contractuale, intimata nefiind un furnizor de servicii în înțelesul art. 38 din Legea nr. 85/2006.

În consecință este neîntemeiată cererea apelantei de obligare a intimatei de a-i permite accesul pe infrastructura feroviară publică a trenurilor ce-i aparțin, neavând calitatea de consumator captiv, dispozițiile legii speciale nefiind aplicabile în cauză, cum de altfel în mod corect a reținut și prima instanță. Referitor la cererea privind obligarea pârâtei să înceteze actele abuzive manifestate prin întârzieri repetate ale accesului pe infrastructura feroviară publică, Curtea a apreciat de asemenea ca fiind neîntemeiată, având în vedere că nu se pot face aprecieri asupra unor fapte viitoare și nici cu privire la calificarea acestor fapte ca fiind abuzive atâta vreme cât nu s-au produs. Curtea poate face aprecieri cu privire la o eventuală activitate abuzivă a intimatei decât prin raportare la situația de fapt existentă până la momentul sesizării instanței.

În acest context, Curtea a apreciat că intimata a manifestat o activitate abuzivă față de apelantă atunci când a dispus suspendarea accesului acesteia în cursul anului 2008, motiv pentru care consideră că este întemeiată cererea apelantei privind acordarea de daune interese ca urmare a nerespectării contractului de acces încheiat de către părți, pentru următoarele considerente: Apelantei i-a fost interzis accesul pe infrastructura feroviară în perioadele: 01 - 04 septembrie 2008, 19 - 29 septembrie 2008 și 03 - 14 decembrie 2008, justificat, în opinia intimatei, de existența unor datorii restante cu scadență de plată depășită.

Urmărind în ordine cronologică desfășurarea faptelor, Curtea a reținut că la data de 26 august 2008 intimata emite către apelantă o notificare: (fila 15 - dosar Tribunalul Galați) prin care o înștiințează că are datorii în sumă de 436.811,87 lei reprezentând total TUI (taxă de utilizare infrastructură), din care 389.700,72 lei - TUI restant (cu scadență de plată depășită). Apelanta era notificată totodată că în cazul neachitării sumei datorate până la data de 31 august 2008, începând cu programul de circulație din data de 01 septembrie 2008 nu i se mai vor programa trenuri pe rețeaua C.F.R. La data de 28 august 2008 apelanta răspunde acestei notificări (fila 16) comunicând intimatei faptul că la data de 27 august 2008 a fost achitată factura din 04 iunie 2008 în valoare de 53.310 lei, învederând totodată faptul că celelalte facturi fie sunt acoperite de perioada garanției, fie nu sunt scadente.

La acel moment, în discuție era un număr de 4 facturi restante: 16 iunie 2008 în valoare de 125.907,95 lei, 03 iulie 2008 în valoare de 49.980 lei, 15 iulie 2008 în valoare de 97.192,77 lei și 06 august 2008 în valoare de 53.310 lei, valoarea totală a cestora fiind de 326.391 lei, astfel cum rezultă din centralizatorul debitelor și a penalităților de întârziere calculate de către intimată și depuse la dosar (filele 65-75 - dosar Tribunalul Galați). Potrivit art. 31.3. din contractul de acces pe infrastructura feroviară încheiat la data de 10 decembrie 2006 de către părți, dacă apelanta nu achita contravaloarea prestației facturate până la sfârșitul perioadei garantate, C.F.R. avea dreptul să suspende accesul pe infrastructura feroviară, începând cu ziua următoare expirării acestei perioade.

Perioada garantată reprezintă o lună de trafic sau multiplul unei luni de trafic a cărei contravaloare a prestației este acoperită de valoarea garanției (435.000 lei) - art. 31.3 alin. (2). Instanța de fond a apreciat corect faptul că perioada garantată este de 2 luni, nefiind posibilă nicio rotunjire astfel cum a făcut expertul contabil, dispozițiile contractului de acces făcând în mod clar referire la o lună de trafic sau multiplul unei luni de trafic, adică la un întreg al unei luni, nefăcându-se referire și la fracțiile lunii, adică la zile. În concluzie, conform notificării intimatei din data de 26 august 2008, la acea dată valoarea totală a debitelor apelantei era de 436.811,87 lei din care 389.703,7 lei debite restante cu scadența depășită și 47.111,17 lei debit.

Având în vedere că la data de 27 august 2008 apelanta achită suma de 58.310 lei reprezentând contravaloarea facturii din 04 iunie 2008 (achitare ce rezultă și din evidența intimatei), sumă ce va fi scăzută din valoarea debitelor cu scadență depășită (389.709,7 lei - 58.310 lei = 330.399.7 lei) rezultă un debit total de 377.510,87 lei (330.399,7 lei + 47.111,17 lei). Întrucât, la data notificării - 26 august 2008, factura din 06 august 2008 nu devenise scadentă, contravaloarea acesteia va fi scăzută din totalul debitului pretins a fi datorat de către apelantă, rezultând astfel suma de 319.200,87 lei, rezultând astfel că nu era depășită nici perioada garantată și nici valoarea garanției.

Măsura suspendării accesului apelantei a continuat în cursul anului 2008 (19 - 29 septembrie 2008 și + 3 octombrie 2008 - 14 decembrie 2008) deși debitele acesteia erau acoperite de valoarea garanției, nefiind depășită nici perioada garantată, astfel cum rezultă din chiar evidențele intimatei. Este evident că apelanta și-a suspendat activitatea din culpa intimatei, care a dat eficiență în mod abuziv clauzelor contractuale privind suspendarea accesului pe infrastructura feroviară, producând astfel pagube care constau în imposibilitatea pentru apelantă de a-și îndeplini activitatea. Potrivit art. 1084 C. civ. prejudiciul suferit de creditor datorită neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației trebuie să cuprindă pierderea efectiv suferită (damnum emergens) și câștigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucram cessans).

Valoarea prejudiciului suferit de către apelantă urmare a interzicerii accesului pe infrastructura feroviară în cursul anului 2008, a fost stabilită de către expertul contabil la suma de 202.150 lei reprezentând contravaloarea profitului nerealizat în perioadele respective. A fost apreciată neîntemeiată cererea apelantei privind obligarea intimatei ia plata de daune interese ca urmare a refuzului acesteia de a prelungi vechiul contract de acces sau de a încheia un nou contract. Astfel, intimata și-a justificat refuzul pe de-o parte datorită faptului că intimata nu a prezentat toate documentele prevăzute de lege pentru încheierea unui nou contract, printre care și dovada faptului că nu are datorii față de bugetul statului (datorii necontestate chiar de către apelantă), iar pe de altă parte, datorită incapacității de plată în care se află apelanta față de care s-a deschis procedura insolvenței.

În consecință, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 55 din 3 februarie 2012 a admis apelul formulat de apelanta SC T. SA prin administrator judiciar S. SPRL. A schimbat în tot sentința atacată în sensul că: A admis în parte acțiunea precizată. A obligat pârâta la plata sumei de 202.150 lei reprezentând profit nerealizat ca urmare a întreruperii accesului pe infrastructura publică feroviară în perioada septembrie - decembrie 2008. A respins celelalte cereri ca nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC T. SA, societate reprezentată prin administrator judiciar S. SPRL, cât și pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA București.

Cererea de recurs formulată de către reclamanta SC T. SA Galați, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar prin intermediul acesteia s-a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a deciziei recurate și pe fond admiterea capătului de cerere privitor la obligarea pârâtei la plata sumei de 1.119.452 lei cu titlu de daune interese, profit nerealizat ca urmare a refuzului nejustificat de a prelungi vechiul contract de acces și cel cu privire la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Recurenta-reclamantă în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. a susținut că în ceea ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.119.452 lei, motivarea instanței lipsește cu desăvârșire. În realitate instanța și-a însușit motivarea pârâtei și a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal Solicită ca instanța de recurs să aibă în vedere la pronunțarea soluției următoarea situație de fapt și de drept. Astfel, reclamanta a respectat condițiile impuse de legislația în vigoare atunci când a solicitat semnarea actului adițional ce prelungire a contractului de acces la infrastructură, iar singurele condiții care trebuiau îndeplinite erau deținerea licenței și a certificatului de siguranță emise de A.F.E.R., iar celelalte condiții suplimentare au fost impuse abuziv.

Cele sus menționate sunt în acord cu prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998 și cu cele ale art. 5 pct. 5.1 din contractul de acces. În concluzie, la data la care a solicitat semnarea actului adițional, reclamanta arată că nu înregistra datorii față de pârâtă în ceea ce privește taxa de utilizare a infrastructurii - TUI, iar suma menționată de aceasta se referă la alte prestații. De asemenea, reclamanta subliniază faptul că avea constituită o garanție considerabilă, materializată într-un contract de gaj fără deposedare, respectiv o locomotivă în valoare totală de 580.000 lei. Deci pârâta nu era niciodată în pericol de a rămâne cu debite neîncasate. Recurenta susține că toate aceste aspecte demonstrează conduita abuzivă a intimatei, care profitând de monopolul care îl deține cu privire la infrastructura feroviară, a pus reclamanta în imposibilitate de a își desfășura activitatea.

Astfel a fost în imposibilitate de a-și onora contractele încheiate cu partenerii de afaceri, nu a putut onora la termen datoriile către bugetul de stat și către alți furnizori, fiind pusă în imposibilitate de a-și plăti salariile angajaților. Astfel, în anul 2009 avea încheiate 8 contracte de transport care nu au putut fi onorate, situație în care a fost calculat un beneficiu nerealizat ca medie a profitului pe anii 2007 și 2008. Recurenta apreciază îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și anume existența unui prejudiciu patrimonial cert, existența unei fapte ilicite care constă în încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 12/1998 și respectiv art. 38 din Legea nr. 85/2006, existența unui raport de cauzalitate și existența vinovăției pârâtei.

Un alt aspect criticat de către recurentă se referă la interpretarea greșită a prevederilor art. 38 din Legea nr. 85/2006 care demonstrează conduita abuzivă a pârâtei. Textul evocat face referire la orice furnizor de servicii, fiind enumerate cu titlu generic câteva dintre acestea și la perioada în care furnizorul nu are dreptul să schimbe, să refuze ori să întrerupă un astfel de serviciu. Recurenta apreciază că îndeplinește condițiile pentru a fi un consumator captiv față de pârâtă, fiind administratorul întregii infrastructuri feroviare care a profitat de poziția sa. În ceea ce privește cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă a arătat că suma de 2000 de lei reprezintă onorariul de expert achitat la fond, pentru realizarea unui raport de expertiză relativ la capătul de cerere admis, iar instanța de apel trebuia să dispună obligarea pârâtei la plata acestuia.

Cererea de recurs formulată de pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA București a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în partea care privește obligarea pârâtei la plata sumei de 202.150 lei, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă și menținerii dispozițiilor sentinței de fond. În raport de motivul de nelegalitate reprezentat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia instanței de apel susținând că a raționamentul avut în vedere cu privire la data scadenței facturii din 6 august 2008 este greșit, urmare căreia s-a ajuns la o concluzie care vizează esența litigiului și anume că perioada garantată și valoarea garanției nu erau depășite.

Raționamentul corect este cel prezentat de către instanța de fond și rezidă în dispozițiile art. 31.4 din contract, care prevede că termenul de scadență al facturilor este de 15 zile de la emiterea acestora. Deci factura în discuție a devenit scadentă la data de 21 august 2008. în consecință suma aferentă acestei facturi trebuia menținută în totalul sumei datorate. În raport de al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea clauzelor contractuale. Astfel, raționamentul eronat al instanței de apel pornește de la premisa că nu era depășită perioada garantată și nici valoarea garanției, situație care a condus la schimbarea în parte a soluției, prin nesocotirea clauzelor contractuale și a voinței părților.

Recursul reclamantei este nefondat. 1. Hotărârea este nelegală dacă nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii (motiv prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Analizând această critică argumentată pe încălcarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva nemotivării sau a contradicției dintre considerente și dispozitiv se constată că atât instanța de apel a răspuns în fapt și în drept la pretențiile formulate de reclamantă, iar argumentele reținute din probele examinate au condus logic la soluția din dispozitiv. În aceste condiții, susținerea recurentei că instanța de apel nu a prezentat motivele pentru care a fost respins capătul de cerere referitor la daunele interese solicitate în cuantum de 1.119.452 lei sunt lipsită de orice suport.

Faptul că instanțele anterioare nu și-au însușit argumentele aduse de recurentă în sprijinul acțiunii și a căii de atac a apelului nu duce la concluzia încălcării art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Din considerentele deciziei mai rezultă că instanța de apel a analizat capătul de cerere sus evocat, reținând inexistența faptei ilicite, refuzul de prelungire a unui nou contract sau de încheiere a unuia nou fiind justificat. Deși instanța de apel nu menționează expres cuantumul daunelor interese care reprezintă capătul de cerere care a fost respins, nu pot fi reținute argumentele recurentei în ceea ce privește lipsa considerentelor instanțe. De asemenea, criticile recurentei privind însușirea de către instanță a susținerilor prezentate de pârâtă este lipsită de fundament, în condițiile în care instanța de apel a examinat criticile aduse sentinței ca instanță de control judiciar, fundamentându-și soluția pe situația de fapt în condițiile devoluțiunii apelului.

2. Din punct de vedere al motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta, în esență a adus în discuție încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea S.N. C.F.R. și ale art. 38 din Legea nr. 85/2006. Trimiterea efectuată de către recurentă la prevederile art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 12/1998, care atestă îndeplinirea condițiilor cerute de lege la momentul solicitării semnării actului adițional nu este de natură a demonstra atitudinea abuzivă și nejustificată a pârâtei, care a refuzat încheierea unui nou contract de acces pe infrastructura feroviară publică. Astfel, dreptul pârâtei de a dispune oprirea accesului pe infrastructura feroviară era prevăzut de art. 31 alin. (3) din contractul încheiat între părți.

În consecință, pârâta a dat eficiență clauzelor contractuale, iar prelungirea sau încheierea unui contract de acces cu reclamanta, reprezintă o posibilitate lăsată la latitudinea părților, care trebuie să convină asupra obligației pârâtei de a permite accesul reclamantei pe infrastructura feroviară. Deși recurenta încearcă să demonstreze că la momentul solicitării semnării actului adițional de prelungire a contractului de acces - suspendat în conformitate cu art. 12 alin. (4) din H.G. nr. 581/1998 - a respectat condițiile impuse de legislația în vigoare, contextul în care s-a derulat contractul încheiat între părți și considerentele care au condus la suspendarea dreptului de acces demonstrează contrariul.

Este de menționat că toate condițiile prezentate de pârâtă, care au condus la imposibilitatea încheierii contractului de acces pe infrastructura feroviară au avut în vedere protejarea intereselor pârâtei, în condițiile în care societatea reclamantă se află în incapacitate de plată având datorii necontestate către bugetul de stat. În consecință, critica care se referă la existența unei garanții considerabile, care poate satisface îndestularea pârâtei, în eventualitatea recuperării unei creanțe este lipsită de fundament juridic în ipoteza analizată, care vizează analizarea temeiniciei refuzului pârâtei de a încheia sau prelungi contractul existent.

De asemenea, existența unei situații de monopol cu privire la infrastructura feroviară din partea societății pârâte, nu justifică cererea reclamantei privind acordarea de daune interese pentru refuzul de a încheia sau prelungi contractul existent, în considerarea argumentelor mai sus prezentate, care au justificat refuzul dat de pârâtă în sensul imposibilității încheierii unui contract de acces. Astfel, deși formal reclamanta încearcă să acrediteze ideea că întrunea la acel moment toate cerințele prevăzute de actele normative în vigoare, ignoră refuzul pârâtei de a încheia un nou contract de acces, rară a lua în considerare protejarea intereselor proprii, existând în ceea ce o privește pe reclamantă numeroase temeri că nu va putea să își îndeplinească obligațiile asumate prin contract.

În ceea ce privește interpretarea greșită a dispozițiilor art. 38 din Legea nr. 85/2006, raționamentul instanței de apel este corect și amplu argumentat, în esență noțiunea introdusă de art. 38 din Legea nr. 85/2006, de furnizor de servicii, referindu-se la servicii periodice și nu la existența activității comerciale în sine. Chiar dacă enumerarea făcută de art. 38 din Legea nr. 85/2006 nu ar fi limitativă, ea este fără îndoială generică. Or, în speța de față, serviciul pretins a fi furnizat este chiar obiectul de activitate al societății pârâte. Pe cale de consecință, societatea reclamantă nu îndeplinește condiția de consumator captiv, pentru a-i fi aplicabile dispozițiile legale sus evocate.

În consecință, condițiile cerute pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în ceea ce privește prejudiciul reprezentând beneficiul nerealizat, în cuantumul solicitat de către reclamantă nu sunt îndeplinite, în lipsa inexistenței faptei ilicite, astfel cum a fost demonstrată, prin raportare la dispozițiile pretins a fi încălcate, respectiv cele ale O.U.G. nr. 12/1998 și art. 38 din Legea nr. 85/2006.

Ultima critică a recurentei prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fața instanței de fond, respectiv onorariul de expert în sumă de 2000 lei, înalta Curte constată critica ca rămasă fără obiect, în condițiile în care prin decizia civilă nr. 200 din 27 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a VI-a Civilă, a fost admisă cererea de completare a dispozitivului deciziei recurate, formulată de către reclamantă, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, reprezentând onorariu de expert. Recursul pârâtei este nefondat. Prin motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., recurenta a înțeles să pună în discuție chestiunea legată de interpretarea contractului încheiat între părți, respectiv a clauzelor prevăzute la art. 31.3 și 31.4. Astfel, prin art. 31 din contractul de acces pe infrastructura feroviară este reglementată modalitatea de emitere si de plată a facturilor de către pârâtă și condițiile în care pârâta avea dreptul a de a dispune suspendarea dreptului de acces la infrastructura feroviară. Prin prisma acestui motiv se observă că recurenta interpretează eronat clauzele contractului, în sensul că perioada garantată și valoarea garanției nu erau depășite.

Deși recurenta este de acord cu cele statuate de către instanța de fond, în ceea ce privește perioada garantată care este de două luni, contestă cuantumul valorii totale a debitelor reclamantei cu scadența depășită, respectiv suma de 377.510,87 lei, prin raportare la data scadenței facturii nr. 6125 din 6 august 2008. Înalta Curte, va reține că prin acest motiv de recurs s-ar putea lua în discuție respectarea art. 969 C. civ., respectiv în ce măsură a respectat puterea de lege a contractului așa cum a fost conceput de părți, raportându-se la momentul executării obligațiilor. Criticile vizând acest motiv nu pot fi primite în recurs, deoarece examinarea și interpretarea contractului aparține instanței care judecă fondul, intervenția acesteia asupra contractului fiind necesară atunci când sunt clauze echivoce sau confuze care necesită clarificare.

Instanța de recurs nu poate fi implicată în interpretarea contractului, dacă înțelesul actului nu a fost schimbat. Scopul urmărit de părți a fost bine determinat de instanța de apel, pornind de la obiectul și clauzele contractului de acces, concluzia fiind în sensul că debitul datorat de reclamantă acoperea perioada garantată, astfel încât interzicerea accesului pe infrastructura feroviară în cursul anului 2008 nu a fost justificată, suma stabilită prin expertiză fiind de 202.150 lei. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a fost argumentat pe nesocotirea clauzelor contractuale, fiind reiterate considerentele prezentate la primul motiv de recurs. După cum s-a arătat mai sus, chestiunile legate de interpretarea contractelor pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., astfel cum a fost analizat. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează aplicarea greșită a legii de către instanțele anterioare rezultată din nesocotirea unor norme de drept substanțial, iar în speță o astfel de regulă nu a fost încălcată, pentru că în cauză se invocă stabilirea eronată a datei scadenței unei facturi. În consecință, față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., ambele recursuri vor fi respinse.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC T. SA prin administrator judiciar S. SPRL Galați și de pârâta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA împotriva deciziei civile nr. 55 din 3 februarie 2012 a Curții de Apel București - secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2012