ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 915/2010

Circumstanțele cauzei. Reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA a solicitat instanței să pronunțe o sentință prin care să o oblige pe pârâta S.N.T.C. C.F.R. Călători SA la plata sumei de 28.381.432 lei dobândă calculată pentru plata cu întârziere a facturilor emise în perioada aprilie - decembrie 2005. În motivarea acțiunii a susținut că s-au derulat raporturile juridice dintre părți până la data de 31 martie 2005 conform contractului nr. 1/3406/2004 și că după această dată dovada raporturilor comerciale rezultă din facturile achitate de pârâtă, pentru plata cu întârziere a sumelor cuprinse în facturi fiind în drept să solicite dobânda conform art. 3 din Ordonanța nr. 9/2000. Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 7260 din 12 iunie 2008, a respins acțiunea reclamantei ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că pentru anul 2005, pârâta a beneficiat de scutire la plata tarifului de utilizare a infrastructurii datorat reclamantei în limita obligațiilor către bugetul general consolidat al statului, în conformitate cu art. 18 alin. (4) din Legea nr. 511/2004. A mai reținut instanța de fond că reclamanta avea obligația, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1149/2005, să stabilească lunar sumele ce se scuteau la plată. Cu toate acestea pentru primele 9 luni ale anului pârâta a fost informată despre sumele rămase la plată după scutire la data de 15 noiembrie 2005 iar pentru următoarele luni ale anului 2005, la data de 8 februarie 2006 . Apreciind că întârzierea plății facturilor nu se datorează culpei S.N.T.C.

C.F.R. M., acțiunea C.N. a fost respinsă. Decizia Curții de Apel. Sentința Tribunalului București a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția comercială, care prin decizia nr. 29 din 23 ianuarie 2009, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA București. În argumentarea apelului Compania a susținut că raporturile juridice s-au derulat după expirarea contractului, că pârâtei i-a fost admis accesul la infrastructura feroviară iar pentru încasarea contravalorii TUI s-au emis facturi care au fost achitate cu întârziere. A mai susținut apelanta că scutirile la plată acordate pârâtei nu constituie o cauză exoneratoare de răspunderea pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de plată, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 43 C. com.

și art. 3 din O.G. nr. 9/2000. Criticile evocate de apelantă au fost respinse de Curtea de Apel, care prin decizia nr. 29/2009 a reținut că scadența plății menționată pe factură nu produce efecte juridice în condițiile în care scadența obligației de plată a tarifului de utilizare a infrastructurii, ce revenea intimatei pe anul 2005, era prelungită până la îndeplinirea obligației legale stabilită în sarcina apelantei privind încunoștiințarea intimatei cu privire la cuantumul sumei rămase de achitat. În fine, Curtea a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 18 alin. (4) din Legea nr. 511/2004 și a art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1149/2005 și a înlăturat susținerile în legătură cu obligația de plată a contravalorii TUI în 10 zile calendaristice de la data emiterii facturii, motivat de faptul că scadența înscrisă pe facturi a fost contestată de intimată așa cum rezultă din înscrisul de la fila 197 din dosarul de apel.

Recursul. Motivele de recurs. Împotriva deciziei nr. 29 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA, prin care a invocat nelegalitatea soluției pronunțată de Curtea de Apel București, secția comercială, din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304 punctele 8 și 9 C. proc. civ. 1. - În dezvoltarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății întrucât a înțeles că facturile fiscale pentru care s-a solicitat dobânda legală au fost achitate prin scutire de la plata tarifului de utilizare a infrastructurii, în limitele obligațiilor recurentei reclamante către bugetul statului.

A mai susținut că facturile care s-au achitat prin compensare au făcut obiectul cauzei care s-a judecat la Curtea de Arbitraj. - În mod greșit a înțeles instanța că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 511/2004 facturilor fiscale emise în baza acordului de voință exprimat de cele două părți pentru utilizarea infrastructurii feroviare publice. - Forța probantă a facturii potrivit art. 46 C. com., este dată de acceptarea ei la plată. Odată acceptată, factura face dovada existenței convenției. În consecință societatea recurentă este îndreptățită conform art. 43 C. com., să solicite penalități de întârziere sub forma dobânzii care a fost calculată în conformitate cu art. 3 și 4 din Legea nr. 469/2002 și art. 3 din O.G.

nr. 9/2000. 2. - Prin cel de-al doilea motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 511/2004. Potrivit recurentei această lege nu se aplică facturilor pentru care s-a calculat dobândă întrucât respectivele facturi fiscale s-au achitat prin alte forme de plată. A arătat recurenta, că Legea nr. 511/2004 a fost publicată în noiembrie 2004, și că H.G. nr. 1149/2005 prin care se stabilea plafonul până la care se scuteau obligațiile către bugetul consolidat al statului a fost publicată la data de 7 octombrie 2005. După stabilirea plafoanelor s-au comunicat obligațiile bugetare pe primele 9 luni ale anului la data de 15 noiembrie 2005, astfel că din perspectiva acestor precizări, în opinia sa, dobânda este datorată indiferent de forma în care s-a făcut plata.

Pentru aceste motive, recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului, modificarea hotărârilor anterior pronunțate și, în fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Intimata prin întâmpinare, cu privire la primul motiv de recurs a susținut că între părțile contractante nu au existat raporturi juridice stabilite sub forma înscrisului unic prin care să se menționeze o clauză penală, că acordul de voință pentru plata facturilor nu s-a stabilit, în ce privește scadența, în afara condițiilor Legii nr. 511/2004 privind scutirile la plată și că exigibilitatea facturilor se socotește în funcție de comunicările obligațiilor către bugetul de stat, în raport de care se stabilea suma rămasă de plată, datorată de intimată.

A mai arătat intimata că plățile prin compensare sau în altă modalitate nu înlătură aplicabilitatea art. 18 din Legea nr. 511/2004 privind aprobarea listei operatorilor economici aflați sub autoritatea Ministerului Transporturilor care beneficiază de prevederile art. 18 din legea bugetului de stat. Recursul este nefondat. 1. - Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când instanța a interpretat greșit actul dedus judecății. Față de enunțul tezei I a motivului de nelegalitate, Înalta Curte observă că acesta vizează încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Din argumentarea acestui motiv de către recurentă, rezultă evident că nu a supus spre examinare un diferend în legătură cu un act juridic ale cărui clauze nu sunt clare și precise căruia instanța de fond și de apel să-i fi dat un alt înțeles. Invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost un prilej pentru recurentă pentru a repune în discuție probele care susțin raportul juridic stabilit între părțile în proces și nicidecum conținutul actului juridic. Or, în această situație, interpretarea dată facturilor și modului de efectuare a plăților constituie chestiuni de fapt care nu pot fi criticate în recurs sub cuvânt că se aplică punctul 8 al art. 304 C. proc. civ., ca motiv de nelegalitate.

În plus, factura ca înscris sub semnătură privată face dovada existenței raportului juridic și a operațiunii care constituie obiectul ei fără să substituie actul juridic așa încât aspectele legate de plată sau de modalitățile de plată nu intră sub incidența acestui motiv de nelegalitate. A mai susținut recurenta că forța probantă a facturii este dată de acceptarea ei de către destinatar. În adevăr, art. 46 C. com., prevede că obligațiile comerciale se probează cu facturi acceptate, numai că în cauză, așa cum a motivat și instanța de apel, mențiunile de pe facturi în legătură cu data plății au fost contestate. În concret, intimata nu a acceptat scadența înscrisă pe facturi și din acest punct de vedere acordul de voință în privința plății nu a fost realizat pentru ca dispozițiile art. 969 C. civ., să fie invocate cu succes.

În fine, modalitatea concretă de plată a facturilor la care s-a referit recurenta, prin eșalonare, ordine de plată, convenții etc., nu constituie argumente suficiente pentru aplicarea penalităților de întârziere sub forma dobânzii legale pentru prestația facturată din moment ce exigibilitatea era contestată. De observat este, și faptul că recurenta și-a motivat această critică invocând și alte temeiuri de drept decât cele invocate în instanțele anterioare, care nu vor fi luate în discuție (Legea nr. 469/2002 art. 3 și 4) întrucât legalitatea deciziei din apel se verifică în raport de temeiurile legale care au fost invocate și analizate în fond și apel. 2. Hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc.

civ. Potrivit recurentei prestațiile efectuate și plata acestora nu intră sub incidența art. 18 din Legea nr. 511/2004 întrucât facturile fiscale emise în perioada aprilie-decembrie 2005 au fost achitate prin alte modalități de plată (eșalonare, ordine de plată, convenții). Afirmă recurenta că facilitățile pentru plata tarifului de utilizare a infrastructurii se acordau conform plafoanelor stabilite prin H.G. nr. 1149/2005 că acestea urmau o anumită procedură de aprobare, de avizare și de control și că numai după aceste aprobări se putea comunica intimatei care sunt obligațiile bugetare și diferența ce urma să fie plătită. În acest context comunicările pentru primele 9 luni ale anului 2005 s-au făcut la data de 15 noiembrie 2005. Dar, adaugă recurenta, chiar și în aceste condiții plățile fiind făcute de către intimată (prin compensări, convenții) cu întârziere, penalitățile sub formă de dobândă comercială sunt datorate.

Critica este nefondată. În discuție în cauza de față este dobânda legală și nu o penalitate care presupune existența unei clauze penale agreată de ambele părți ca fiind parte a convenției legal încheiate. Art. 43 C. com., pe care l-a citat recurenta în susținerea primului motiv de recurs stabilește regula potrivit căreia „datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept”. Prin urmare, datoria comercială trebuie să fie lichidă și exigibilă pentru debitor și din acest punct de vedere instanțele anterioare au stabilit corect că obligația de plată a tarifului de utilizare a infrastructurii devenea certă și lichidă și implicit exigibilă la momentul în care recurenta aplica scutirea Tui în funcție de propriile obligații ce-i reveneau către bugetul de stat și o încunoștința pe intimată cu privire la suma rămasă de plată.

În aceste condiții, creanța vizând lunile aprilie-decembrie 2005 a devenit exigibilă după primirea adreselor din 15 noiembrie 2002 (pentru primele 9 luni ale anului) și respectiv la 8 februarie 2006 pentru restul lunilor. Revenind la condițiile cerute pentru ca dobânda comercială, să opereze în acest caz conform art. 43 C. com., Înalta Curte va reține că exigibilitatea datoriei nu era cea trecută în factură (și contestată de intimată), așa încât dobânda nu a curs. Concluzia se bazează și pe faptul că din nici un act al dosarului nu rezultă că părțile au convenit alte condiții de plată independente de scutirile la plată care intrau sub incidența Legii nr. 511/2004.

În aceeași ordine de idei pornind de la faptul că dobânzile sunt daune-interese moratorii care sunt menite să-l sancționeze pe debitor pentru încălcarea obligației și, totodată să repare prejudiciul suferit de creditor prin întârzierea în executarea obligației, bine s-a reținut de instanțele anterioare că sancțiunea nu se impune a fi aplicată. În consecință, față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.N. C.F. C.F.R. SA BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 29 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.