ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 915/2010

Circumstanțele

cauzei.

Reclamanta C.N.C.F. C.F.R.

SA a solicitat instanței să pronunțe o sentință prin care să o oblige pe pârâta

S.N.T.C. C.F.R. Călători SA la plata sumei de 28.381.432 lei dobândă calculată

pentru plata cu întârziere a facturilor emise în perioada aprilie - decembrie

dintre părți până la data de 31 martie 2005 conform contractului nr. 1/3406/2004

și că după această dată dovada raporturilor comerciale rezultă din facturile achitate

de pârâtă, pentru plata cu întârziere a sumelor cuprinse în facturi fiind în

drept să solicite dobânda conform art. 3 din Ordonanța nr. 9/2000.

Tribunalul București,

secția comercială, prin sentința nr. 7260 din 12 iunie 2008, a respins acțiunea

reclamantei ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, Tribunalul a reținut că pentru anul 2005, pârâta a beneficiat de

scutire la plata tarifului de utilizare a infrastructurii datorat reclamantei

în limita obligațiilor către bugetul general consolidat al statului, în

conformitate cu art. 18 alin. (4) din Legea nr. 511/2004.

A mai reținut

instanța de fond că reclamanta avea obligația, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G.

nr. 1149/2005, să stabilească lunar sumele ce se scuteau la plată. Cu toate

acestea pentru primele 9 luni ale anului pârâta a fost informată despre sumele

rămase la plată după scutire la data de 15 noiembrie 2005 iar pentru

următoarele luni ale anului 2005, la data de 8 februarie 2006 .

Apreciind că

întârzierea plății facturilor nu se datorează culpei S.N.T.C. C.F.R. M.,

acțiunea C.N. a fost respinsă.

Decizia Curții de

Apel.

Sentința Tribunalului

București a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția comercială,

care prin decizia nr. 29 din 23 ianuarie 2009, a respins, ca nefundat, apelul

declarat de reclamanta C.N.C.F. C.F.R. SA București.

În argumentarea

apelului Compania a susținut că raporturile juridice s-au derulat după

expirarea contractului, că pârâtei i-a fost admis accesul la infrastructura

feroviară iar pentru încasarea contravalorii TUI s-au emis facturi care au fost

achitate cu întârziere. A mai susținut apelanta că scutirile la plată acordate

pârâtei nu constituie o cauză exoneratoare de răspunderea pentru neexecutarea

culpabilă a obligațiilor de plată, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 43

C. com. și art. 3 din O.G. nr. 9/2000.

Criticile evocate de

apelantă au fost respinse de Curtea de Apel, care prin decizia nr. 29/2009 a

reținut că scadența plății menționată pe factură nu produce efecte juridice în

condițiile în care scadența obligației de plată a tarifului de utilizare a infrastructurii,

ce revenea intimatei pe anul 2005, era prelungită până la îndeplinirea obligației

legale stabilită în sarcina apelantei privind încunoștiințarea intimatei cu

privire la cuantumul sumei rămase de achitat.

În fine, Curtea a

reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 18 alin. (4) din Legea nr.

511/2004 și a art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 1149/2005 și a înlăturat susținerile

în legătură cu obligația de plată a contravalorii TUI în 10 zile calendaristice

de la data emiterii facturii, motivat de faptul că scadența înscrisă pe facturi

a fost contestată de intimată așa cum rezultă din înscrisul de la fila 197 din

dosarul de apel.

Recursul. Motivele de

recurs.

Împotriva deciziei nr.

29 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, reclamanta C.N.C.F.

C.F.R. SA, prin care a invocat nelegalitatea soluției pronunțată de Curtea de

Apel București, secția comercială, din perspectiva motivelor prevăzute de art. 304

punctele 8 și 9 C. proc. civ.

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății întrucât a înțeles că

facturile fiscale pentru care s-a solicitat dobânda legală au fost achitate prin

scutire de la  plata tarifului de utilizare a infrastructurii, în limitele

obligațiilor recurentei reclamante către bugetul statului. A mai susținut că

facturile care s-au achitat prin compensare au făcut obiectul cauzei care s-a judecat

la Curtea de Arbitraj.

- În mod greșit a

înțeles instanța că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 511/2004 facturilor

fiscale emise în baza acordului de voință exprimat de cele două părți pentru utilizarea

infrastructurii feroviare publice.

- Forța probantă a

facturii potrivit art. 46 C. com., este dată de acceptarea ei la plată. Odată

acceptată, factura face dovada existenței convenției. În consecință societatea

recurentă este îndreptățită conform art. 43 C. com., să solicite penalități de

întârziere sub forma dobânzii care a fost calculată în conformitate cu art. 3

și 4 din Legea nr. 469/2002 și art. 3 din O.G. nr. 9/2000.

doilea motiv, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susținut

că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 18 din Legea

nr. 511/2004. Potrivit recurentei această lege nu se aplică facturilor pentru

care s-a calculat dobândă întrucât respectivele facturi fiscale s-au achitat prin

alte forme de plată. A arătat recurenta, că Legea nr. 511/2004 a fost publicată

în noiembrie 2004, și că H.G. nr. 1149/2005 prin care se stabilea plafonul până

la care se scuteau obligațiile către bugetul consolidat al statului a fost publicată

la data de 7 octombrie 2005. După stabilirea plafoanelor s-au comunicat obligațiile

bugetare pe primele 9 luni ale anului la data de 15 noiembrie 2005, astfel că

din perspectiva acestor precizări, în opinia sa, dobânda este datorată

indiferent de forma în care s-a făcut plata.

Pentru aceste motive,

recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului,

modificarea hotărârilor anterior pronunțate și, în fond, admiterea acțiunii așa

cum a fost formulată.

Intimata prin

întâmpinare, cu privire la primul motiv de recurs a susținut că între părțile

contractante nu au existat raporturi juridice stabilite sub forma înscrisului

unic prin care să se menționeze o clauză penală, că acordul de voință pentru

plata facturilor nu s-a stabilit, în ce privește scadența, în afara condițiilor

Legii nr. 511/2004 privind scutirile la plată și că exigibilitatea facturilor

se socotește în funcție de comunicările obligațiilor către bugetul de stat, în

raport de care se stabilea suma rămasă de plată, datorată de intimată. A mai

arătat intimata că plățile prin compensare sau în altă modalitate nu înlătură aplicabilitatea

art. 18 din Legea nr. 511/2004 privind aprobarea listei operatorilor economici

aflați sub autoritatea Ministerului Transporturilor care beneficiază de

prevederile art. 18 din legea bugetului de stat.

Recursul este

nefondat.

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., poate fi invocat atunci

când instanța a interpretat greșit actul dedus judecății.

Față de enunțul tezei

I a motivului de nelegalitate, Înalta Curte observă că acesta vizează

încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Din argumentarea

acestui motiv de către recurentă, rezultă evident că nu a supus spre examinare

un diferend în legătură cu un act juridic ale cărui clauze nu sunt clare și

precise căruia instanța de fond și de apel să-i fi dat un alt înțeles.

Invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a fost un prilej pentru recurentă

pentru a repune în discuție probele care susțin raportul juridic stabilit între

părțile în proces și nicidecum conținutul actului juridic. Or, în această

situație, interpretarea dată facturilor și modului de efectuare a plăților

constituie chestiuni de fapt care nu pot fi criticate în recurs sub cuvânt că

se aplică punctul 8 al art. 304 C. proc. civ., ca motiv de nelegalitate. În

plus, factura ca înscris sub semnătură privată face dovada existenței

raportului juridic și a operațiunii care constituie obiectul ei fără să substituie

actul juridic așa încât aspectele legate de plată sau de modalitățile de plată

nu intră sub incidența acestui motiv de nelegalitate.

A mai susținut

recurenta că forța probantă a facturii este dată de acceptarea ei de către

destinatar. În adevăr, art. 46 C. com., prevede că obligațiile comerciale se

probează cu facturi acceptate, numai că în cauză, așa cum a motivat și instanța

de apel, mențiunile de pe facturi în legătură cu data plății au fost

contestate. În concret, intimata nu a acceptat scadența înscrisă pe facturi și

din acest punct de vedere acordul de voință în privința plății nu a fost

realizat pentru ca dispozițiile art. 969 C. civ., să fie invocate cu succes.

În fine, modalitatea

concretă de plată a facturilor la care s-a referit recurenta, prin eșalonare,

ordine de plată, convenții etc., nu constituie argumente suficiente pentru

aplicarea penalităților de întârziere sub forma dobânzii legale pentru

prestația facturată din moment ce exigibilitatea era contestată.

De observat este, și faptul

că recurenta și-a motivat această critică invocând și alte temeiuri de drept

decât cele invocate în instanțele anterioare, care nu vor fi luate în discuție

(Legea nr. 469/2002 art. 3 și 4) întrucât legalitatea deciziei din apel se

verifică în raport de temeiurile legale care au fost invocate și analizate în

fond și apel.

dată cu aplicarea greșită a legii motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin.

(9) C. proc. civ.

Potrivit recurentei

prestațiile efectuate și plata acestora nu intră sub incidența art. 18 din

Legea nr. 511/2004 întrucât facturile fiscale emise în perioada

aprilie-decembrie 2005 au fost achitate prin alte modalități de plată

(eșalonare, ordine de plată, convenții). Afirmă recurenta că facilitățile pentru

plata tarifului de utilizare a infrastructurii se acordau conform plafoanelor

stabilite prin H.G. nr. 1149/2005 că acestea urmau o anumită procedură de

aprobare, de avizare și de control și că numai după aceste aprobări se putea

comunica intimatei care sunt obligațiile bugetare și diferența ce urma să fie

plătită. În acest context comunicările pentru primele 9 luni ale anului 2005

s-au făcut la data de 15 noiembrie 2005. Dar, adaugă recurenta, chiar și în

aceste condiții plățile fiind făcute de către intimată (prin compensări,

convenții) cu întârziere, penalitățile sub formă de dobândă comercială sunt

datorate.

Critica este

nefondată. În discuție în cauza de față este dobânda legală și nu o penalitate care

presupune existența unei clauze penale agreată de ambele părți ca fiind parte a

convenției legal încheiate. Art. 43 C. com., pe care l-a citat recurenta în

susținerea primului motiv de recurs stabilește regula potrivit căreia „datoriile

comerciale lichide și plătibile în bani produc dobânda de drept”.

Prin urmare, datoria

comercială trebuie să fie lichidă și exigibilă pentru debitor și din acest

punct de vedere instanțele anterioare au stabilit corect că obligația de plată

a tarifului de utilizare a infrastructurii devenea certă și lichidă și implicit

exigibilă la momentul în care recurenta aplica scutirea Tui în funcție de

propriile obligații ce-i reveneau către bugetul de stat și o încunoștința pe

intimată cu privire la suma rămasă de plată. În aceste condiții, creanța vizând

lunile aprilie-decembrie 2005 a devenit exigibilă după primirea adreselor din

15 noiembrie 2002 (pentru primele 9 luni ale anului) și respectiv la 8

februarie 2006 pentru restul lunilor.

Revenind la

condițiile cerute pentru ca dobânda comercială,  să opereze în acest caz conform

art. 43 C. com., Înalta Curte va reține că exigibilitatea datoriei nu era cea

trecută în factură (și contestată de intimată), așa încât dobânda nu a curs.

Concluzia se bazează

și pe faptul că din nici un act al dosarului nu rezultă că părțile au convenit

alte condiții de plată independente de scutirile la plată care intrau sub

incidența Legii nr. 511/2004.

În aceeași ordine de

idei pornind de la faptul că dobânzile sunt daune-interese moratorii care sunt

menite să-l sancționeze pe debitor pentru încălcarea obligației și, totodată să

repare prejudiciul suferit de creditor prin întârzierea în executarea

obligației, bine s-a reținut de instanțele anterioare că sancțiunea nu se

impune a fi aplicată.

În consecință, față

de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.N. C.F. C.F.R. SA BUCUREȘTI

împotriva deciziei comerciale nr. 29 din 23 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 martie  2010.