ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6111/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a IV a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 485 din 17 mai 2004, prin care a admis cererea formulată de C.E. și a obligat pe pârâta Primăria municipiului București, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra cererii reclamantului obiect al notificării nr. 1326 din 20 iulie 2001 urmând ca, în cazul neexecutării obligației, să plătească reclamantului daune cominatorii de 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii. Pârâta a declarat apel, prin care a invocat excepția de necompetență materială a tribunalului în primă instanță și, sub aspectul obligației de a se pronunța prin dispoziție motivată asupra cererii reclamantului obiect al notificării a susținut că prima instanță a încălcat prevederile art. 20 și art. 23 din Legea nr. 10/2003.

Apelul a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 14/A din 6 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Municipiul București a declarat recurs prin Primarul General, în care, invocând cazurile prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel: - a rezolvat greșit excepția de necompetență materială a Tribunalului București întrucât în cazul litigiilor având ca obiect obligația de a face, nu operează regulile speciale de competență reglementate prin Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile art. 1 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., care conferă judecătoriilor plenitudine de competență; - a încălcat prevederile art. 20 pct. 1, 2 și 3 coroborate cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora termenul de 60 zile prevăzut pentru soluționarea notificărilor are caracter de recomandare, depășirea lui neputând fi sancționată; - a greșit prin obligarea la plata daunelor cominatorii, întrucât asemenea sancțiune nu mai poate fi aplicată, fiind înlocuită cu instituția amenzii civile reglementată de art. 580 3 C. proc. civ. introdus prin O.U.G. nr. 185/2002. Pentru toate cele arătate, s-a cerut admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantului. Recursul nu este întemeiat.

Obligația instituită în sarcina recurentului derivă din nerespectarea de către acesta a prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. Asemenea obligație are, așadar, o natură specială esențial diferită de instituția obligației de a face reglementată de art. 1073 și urm. C. civ., iar neîndeplinirea ei prin tăcerea unității notificate dă dreptul notificatorului de a se adresa justiției în temeiul art. 21 din Constituție, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Deși Legea nr. 10/2001 nu prevede expres calea acțiunii aflată la îndemâna persoanei îndreptățită aflată în situația mai sus descrisă, și nici instanța competentă să o judece, atare acțiune este posibilă pentru cele deja arătate, iar competența soluționării ei aparține secției civile a tribunalului, din rațiuni de simetrie cu regulile procesuale prevăzute în această lege, care, prin art. 24 alin. (8), a dat în competența secției civile a tribunalului principala acțiune pusă la îndemâna persoanelor îndreptățite în scopul apărării drepturilor lor subiective civile patrimoniale dobândite ex/lege. Așadar instanța de apel a rezolvat pe deplin legal excepția de necompetență materială pusă în discuția sa.

Procedura soluționării notificării reglementată prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, așa cum s-a mai arătat, și are un caracter necontencios, dar obligatoriu, ceia ce dă dreptul la sesizarea instanței competente potrivit prevederilor art. 109 alin (2) C. proc. civ. În consecință, termenul de 60 zile stipulat pentru finalizarea procedurii este la rându-i obligatoriu, imputându-se susține cu temei că ar avea caracter de recomandare, astfel că și secundul motiv de recurs nu este fondat. În fine, așa cum rezultă din cercetarea motivelor apelului exercitat de actualul recurent, critica referitoare la daunele cominatorii nu a făcut obiectul apelului, fiind formulată pentru prima dată în recurs, adică omisso media , ceea ce este oprit de art. 294 alin. (1) aplicabil prin art. 316 C. proc.

civ., astfel încât acest caz de casare nu va fi cercetat. Urmare considerentelor expuse, recursul este nefondat și va fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr. 14 A din 6 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2006.