ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6111/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București, secția a IV a

civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 485 din 17 mai 2004, prin care a admis

cererea formulată de C.E. și a obligat pe pârâta Primăria municipiului

București, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, să se pronunțe prin

dispoziție motivată asupra cererii reclamantului obiect al notificării nr. 1326

din 20 iulie 2001 urmând ca, în cazul neexecutării obligației, să plătească

reclamantului daune cominatorii de 500.000 lei pentru fiecare zi de întârziere

începând cu data rămânerii definitive a hotărârii.

Pârâta a declarat apel, prin care a

invocat excepția de necompetență materială a tribunalului în primă instanță și,

sub aspectul obligației de a se pronunța prin dispoziție motivată asupra cererii

reclamantului obiect al notificării a susținut că prima instanță a încălcat

prevederile art. 20 și art. 23 din Legea nr. 10/2003.

Apelul a fost respins ca nefondat

prin decizia civilă nr. 14/A din 6 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie.

Municipiul București a declarat

recurs prin Primarul General, în care, invocând cazurile prevăzute de art. 304

pct. 9 și 10 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel:

- a rezolvat greșit excepția de

necompetență materială a Tribunalului București întrucât în cazul litigiilor

având ca obiect obligația de a face, nu operează regulile speciale de

competență reglementate prin Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile art. 1 alin.

(1) pct. 1 C. proc. civ., care conferă judecătoriilor plenitudine de

competență;

- a încălcat prevederile art. 20

pct. 1, 2 și 3 coroborate cu art. 23 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora

termenul de 60 zile prevăzut pentru soluționarea notificărilor are caracter de

recomandare, depășirea lui neputând fi sancționată;

- a greșit prin obligarea la plata daunelor

cominatorii, întrucât asemenea sancțiune nu mai poate fi aplicată, fiind

înlocuită cu instituția amenzii civile reglementată de art. 580

3

C.

proc. civ. introdus prin O.U.G. nr. 185/2002.

Pentru toate cele arătate, s-a cerut admiterea

recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și, pe fond, respingerea

acțiunii reclamantului.

Recursul nu este întemeiat.

Obligația

instituită în sarcina recurentului derivă din nerespectarea de către acesta a

prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în termen

de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se

pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de

restituire în natură.

Asemenea obligație are, așadar, o natură

specială esențial diferită de instituția obligației de a face reglementată de

art. 1073 și urm. C. civ., iar neîndeplinirea ei prin tăcerea unității

notificate dă dreptul notificatorului de a se adresa justiției în temeiul art.

21 din Constituție, art. 6 și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

Deși Legea nr. 10/2001 nu prevede expres calea

acțiunii aflată la îndemâna persoanei îndreptățită aflată în situația mai sus

descrisă, și nici instanța competentă să o judece, atare acțiune este posibilă

pentru cele deja arătate, iar competența soluționării ei aparține secției

civile a tribunalului, din rațiuni de simetrie cu regulile procesuale prevăzute

în această lege, care, prin art. 24 alin. (8), a dat în competența secției

civile a tribunalului principala acțiune pusă la îndemâna persoanelor

îndreptățite în scopul apărării drepturilor lor subiective civile patrimoniale

dobândite ex/lege.

Așadar instanța de apel a rezolvat pe deplin

legal excepția de necompetență materială pusă în discuția sa.

Procedura soluționării notificării reglementată

prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept

subiectiv civil, așa cum s-a mai arătat, și are un caracter necontencios, dar

obligatoriu, ceia ce dă dreptul la sesizarea instanței competente potrivit

prevederilor art. 109 alin (2) C. proc. civ.

În consecință, termenul de 60 zile stipulat

pentru finalizarea procedurii este la rându-i obligatoriu, imputându-se susține

cu temei că ar avea caracter de recomandare, astfel că și secundul motiv de

recurs nu este fondat.

În fine, așa cum rezultă din cercetarea motivelor

apelului exercitat de actualul recurent, critica referitoare la daunele

cominatorii nu a făcut obiectul apelului, fiind formulată pentru prima dată în

recurs, adică

omisso media

, ceea ce este oprit de art. 294 alin. (1)

aplicabil prin art. 316 C. proc. civ., astfel încât acest caz de casare nu va

fi cercetat.

Urmare considerentelor expuse, recursul este

nefondat și va fi respins în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de Municipiul București prin Primarul general împotriva deciziei nr.

14 A din 6 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2006.