ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6520/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 329 din 7 iunie 2006, Tribunalul Dolj a dispus condamnarea inculpatului Z.C.D., la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, faptă prevăzută de dispozițiile art. 211 alin. (1) și (2) lit. c) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. În baza dispozițiilor art. 61 C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiționate pentru restul de 936 zile rămase neexecutate din pedeapsa de 1615 zile închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 1404 din 27 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Craiova. În baza dispozițiilor art. 39 alin. (2) C. pen., s-a contopit restul de pedeapsă cu pedeapsa aplicată inculpatului prin sentința sus amintită, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 5 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen. S-a menținut starea de arest a inculpatului și a fost dedusă perioada reținerii și arestării preventive începând cu 23 ianuarie 2006. În motivarea soluției pronunțate, s-a reținut că la 23 ianuarie 2006, inculpatul a observat-o și, ulterior, a urmărit-o pe partea vătămată D.I.A. în scara blocului din Craiova, până la intervalul dintre etajele 1 și 2, a strâns-o de gât pe la spate și a obligat-o să-i dea telefonul mobil pe care partea vătămată îl avea asupra sa. După ce partea vătămată i-a înmânat telefonul mobil, a intrat în scara blocului martorul N.D. care a auzit strigătele de ajutor ale părții vătămate, a încercat să-l imobilizeze pe inculpat, dar nu a reușit pentru că acesta l-a lovit.

În acel moment a intrat în scara blocului și martorul P.D., care împreună cu martorul N.D. l-a împiedicat pe inculpat sa iasă din scara blocului și l-au imobilizat. Ulterior, a venit de la etajul 2 și partea vătămată, care l-a identificat pe inculpat, iar la controlul corporal efectuat de martorul N.D. asupra inculpatului a fost găsit în buzunarul jachetei sale și telefonul mobil sustras de la partea vătămată, ce a fost înapoiat acesteia. La fața locului au sosit organele de poliție, care l-au condus pe inculpat la sediul secției pentru cercetări. Vinovăția inculpatului a fost dovedită prin probele administrate, fiind înlăturată apărarea acestuia că a făcut o confuzie între partea vătămată și o persoană pe nume M., cu care a avut un conflict anterior și pe care dorea să se răzbune.

De asemenea, nu a putut fi reținută nici apărarea conform căreia inculpatul nu ar fi sustras telefonul mobil de la partea vătămată, întrucât acesta a fost găsit asupra sa la controlul corporal efectuat de martorul N.D. Soluția instanței de fond a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, secția minori și familie, prin decizia nr. 57 din 29 septembrie 2006, prin care s-a respins ca nefondat apelul inculpatului. Împotriva hotărârii a declarat recurs inculpatul, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 10, 17 și 21 C. proc. pen., și arătând că se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de lovire prevăzută de art. 180 C. pen., și că nu a sustras telefonul mobil al părții vătămate.

Se invocă, de asemenea, faptul că instanțele anterioare nu s-au pronunțat asupra administrării unor probe pe care inculpatul le-a solicitat și ca atare se impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Dolj. În subsidiar, se solicită reindividualizarea judiciară a pedepsei în sensul reducerii acesteia ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 74 și 76 C. pen. Examinând hotărârile în raport de criticile recurentului ca și din oficiu pentru cazurile regăsite în art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Curtea reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare: Așa cum rezultă din întreg materialul probator administrat în cauză și cum rețin fără echivoc instanțele anterioare, la data de 23 ianuarie 2006, inculpatul a observat partea vătămată intrând pe scara blocului în care locuia, a urmărit-o până la intervalul dintre etajele 1 și 2 și, când a ajuns-o, a strâns-o de gât pe la spate, după care a lovit-o de mai multe ori cu palmele peste față, solicitându-i să-i dea banii și telefonul mobil aflat asupra sa. Partea vătămată i-a dat telefonul, iar când inculpatul a auzit că intră cineva în bloc, a încercat să fugă pe scări, moment în care partea vătămată a țipat după ajutor.

Martorul N.D., ajuns pe treptele de la parter, a auzit și a încercat să-l imobilizeze pe inculpat, dar nu a reușit deoarece a fost lovit de acesta. În acel moment, a intrat în bloc și martorul P.D., care l-a împiedicat pe inculpat să iasă din bloc și l-a imobilizat împreună cu martorul N.D. Asupra inculpatului s-a găsit telefonul părții vătămate. În mod justificat, instanțele anterioare au înlăturat susținerile inculpatului privind confundarea părții vătămate cu o altă persoană, inexistența infracțiunii de furt și existența circumstanței atenuante a provocării, întrucât probele administrate în cauză relevă indubitabil, că inculpatul a urmărit partea vătămată până la intrarea în bloc și apoi pe scara blocului, a strâns-o de gât și a lovit-o peste față, obligând-o să-i dea banii și telefonul avut asupra sa.

În tot acest interval de timp, inculpatul ar fi avut posibilitatea să se clarifice asupra identității persoanei pe care ar fi vrut să se răzbune. Și dacă ar fi existat o asemenea persoană, această împrejurare nu ar fi diminuat răspunderea penală a inculpatului pentru infracțiunea săvârșită. Mai mult, s-ar fi putut reține, dar ca circumstanță agravantă, săvârșirea infracțiunii din motive josnice, în condițiile art. 75 lit. d) C. pen., și nu circumstanța atenuantă legală prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., provocarea. Nu pot fi reținute susținerile privind necesitatea schimbării încadrării juridice în art. 180 C. pen., întrucât inculpatul s-a folosit de violențe pentru a deposeda partea vătămată de bun, și a utilizat apoi violențe pentru a-și asigura scăparea și a păstra bunul sustras.

În cauză au fost administrate toate probele necesare și utile soluționării cauzei, astfel că sunt neîntemeiate susținerile privind nepronunțarea asupra unor probe solicitate în apărare de inculpat, întrucât în ședința publică din 29 septembrie 2006, când au avut loc dezbaterile în fața instanței de apel, cererea a fost apreciată, ca neîntemeiată, iar probele lipsite de pertinență și concludență în fața evidenței oferite de materialul probator administrat până la acea dată. De altfel, în fața primei instanțe inculpatul a renunțat la audierea martorei U.M., iar martorii propuși în apel nu au fost solicitați și în fața primei instanțe. Depozițiile acestor martori nu ar fi putut duce la înlăturarea răspunderii penale a inculpatului, chiar și în condițiile în care acesta ar fi săvârșit fapta din dorința de răzbunare pe o anumită persoană.

Martorii direcți, care au și contribuit la prinderea inculpatului au relevat că asupra lui s-a găsit un telefon și că partea vătămată și-a recunoscut telefonul sustras prin violență de inculpat. În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, se constată o aplicare corectă a dispozițiilor art. 72 C. pen., iar cuantumul de pedeapsă și modalitatea de executare răspunde cerințelor de stabilire a unei pedepse apte să asigure resocializarea inculpatului și prevenirea săvârșirii de noi fapte penale. S-au avut în vedere pericolul social al faptei, valoarea prejudiciului, împrejurările în care a fost săvârșită infracțiunea, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, starea de recidivă postcondamnatorie, și s-a stabilit o pedeapsă orientată la minimum prevăzut de lege.

Poziția procesuală a inculpatului, care a încercat să diminueze răspunderea penală și starea de recidivă postcondamnatorie ce reflectă o perseverență infracțională, exclud reținerea unor circumstanțe atenuante în condițiile art. 74 C. pen., și posibilitatea reducerii pedepsei ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 80 C. pen. Pentru toate considerentele de mai sus, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat. În baza art. 385 17 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., se va computa din pedeapsa aplicată inculpatului durat reținerii și arestării preventive de la 23 ianuarie 2006 la zi. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Z.C.D. împotriva deciziei penale nr. 57 din 29 septembrie 2006 a Curții de Apel Craiova, secția pentru minori și familie. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și al arestării preventive de la 23 ianuarie 2006 la 7 noiembrie 2006. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 noiembrie 2006.