ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9051/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 3 iunie 2005 reclamanta C.M. a chemat

în judecată pe pârâta SC M. SA pentru a fi obligată să se

pronunțe asupra notificării din 18 iunie 2001 având ca obiect cererea

de restituire în natură a apartamentelor nr. 5 și nr. 6 situate la

parterul hotelului „Albatros” (fostul bloc „Edilitatea”) din stațiunea

Mamaia, precum și a cotei indivize de 2,6% aferentă acestora din

întreg terenul în suprafață de 989 mp pe care este construit hotelul.

Tribunalul Constanța,

secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 1672

din 14 octombrie 2005, prin care a admis acțiunea și a obligat pe

pârâtă să emită decizie sau dispoziție motivată ca

răspuns la notificarea nr. 92 din 15 iunie 2001 pe care i-a trimis-o

reclamanta.

Apelul declarat de către

pârâtă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 45/C din 22 martie 2006

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Pârâta SC M. SA a declarat recurs,

solicitând casarea hotărârilor de mai sus și, pe fond, respingerea

acțiunii introdusă împotriva sa de către reclamanta C.M., scop

în care a invocat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Dezvoltând recursul, pârâta a

susținut că hotărârile date în cauză sunt netemeinice

și nelegale pentru că instanțele nu au sesizat că nici cu

prilejul notificării și nici la dosarul cauzei reclamanta nu a depus

procesul verbal de predare-primire conform punctului VI din convenția de

construire ca act doveditor al dreptului de proprietate pretins și

schițe sau planuri de identificare a apartamentelor în structura

actuală a hotelului, neîndeplinindu-și astfel obligația

instituită în sarcina sa prin art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, pârâta a pretins că

nu avea obligația de a soluționa notificarea decât numai după

depunerea de către reclamantă a actelor doveditoare menționate.

Recursul nu este neîntemeiat.

Din cercetarea dosarelor cauzei

rezultă fără dubiu că, odată cu notificarea,

reclamanta a transmis pârâtei copii ale actelor de stare civilă privind

descendența sa din părinții A.C. și A.M., precum și

copia actului de vânzare transcris sub nr. 1605 din 31 iulie 1945 la grefa

Tribunalului Constanța însoțit de o schiță (filele 3-10

dosar de primă instanță), care atestă că

părinții săi au cumpărat la data de 3 martie 1943 de la

vânzătoarea „Edilitatea” S.A. apartamentele 5 și 6 de la parterul

imobilului „Edilitatea” și cota de 2,60% din terenul aferent în

suprafață de 989 mp, amplasamentul întregului imobil fiind descris

prin vecinătăți concret determinate, iar situarea în imobil a

apartamentelor cumpărate fiind delimitată precis în schița

anexată, semnată de părțile din contract.

Așadar, pretinsul proces verbal

de predare-primire nu are valoare de dovadă a dreptului de proprietate în

sensul susținut de pârâtă, ci numai de dovadă a predării-primirii

posesiei bunurilor obiect al contractului de vânzare-cumpărare, contract

care constituie în exclusivitate titlul de proprietate al autorilor

reclamantei.

Odată ce a depus actul

doveditor al dreptului de proprietate și cele atestând calitatea sa de moștenitoare

a foștilor proprietari, reclamanta și-a îndeplinit în întregime

obligația prevăzută în sarcina sa de art. 22 din Legea nr.

10/2001 în forma în vigoare la data notificării, neputând fi primită

cu temei cererea pârâtei privind completarea documentației cu acte

doveditoare care exced dispozițiilor legii aplicabile.

În consecință,

instanțele au statuat justificat în sensul că reclamanta și-a

îndeplinit obligațiile prevăzute în sarcina ei, iar pârâta nu s-a

conformat dispozițiilor imperative ale art. 23 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 în forma în vigoare la acea vreme, conform cu care „în termen de 60

zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data

depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare

este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură”.

Constatând, în consecință,

că instanțele au lămurit pe deplin situația de fapt și

au aplicat corect legea, iar susținerile din recurs nu demonstrează

invocata nelegalitate, instanța supremă va respinge recursul ca

nefondat în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta SC M. SA împotriva deciziei nr. 45/C din 22 martie 2006

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2006.