ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1670/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1670/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr. 4105 din 31

octombrie 2001, reclamanta

A.N.C.M. U.C.E.C.O.M. a chemat în judecată pe pârâta SC E.

SA, solicitând anularea deciziei nr. 1019 din 28 septembrie 2001 emisă de

pârâtă și restituirea în natură a imobilului constând în hotelul P., în temeiul

prevederilor Legii nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a adresat o notificare

pârâtei, înregistrată la aceasta sub nr. 1896 din 19 martie 2001, prin care a

solicitat restituirea în natură a hotelului P. din Eforie Nord.

Ca răspuns la notificare, în conformitate cu dispozițiile art. 23 și art.

24 din Legea nr. 10/2001, pârâta a emis decizia nr. 1019 din 28 septembrie 2001

prin care i-a respins cererea, motivat de faptul că reclamanta nu a depus acte

de proprietate cu privire la acest imobil, susținând că el este proprietatea

pârâtei și îndrumând-o pe reclamantă să se adreseze A.P.A.P.S., pentru măsuri

reparatorii în echivalent, conform art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Nemulțumită de acest răspuns, reclamanta a formulat acțiunea care face

obiectul acestui dosar, criticând decizia emisă de pârâtă pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a arătat că imobilul a cărui restituire o solicită a

fost construit din fonduri proprii, începând cu anul 1958. Obiectivul hotel P.

a fost conceput, proiectat și construit ca o unitate funcțională, compusă din

două corpuri de clădire, unul cu destinație de cazare, celălalt cu destinație

de cantină. În acest sens s-au depus: cererea reclamantei pentru finanțarea

construirii unei case de odihnă pentru salariații săi (aceasta fiind denumirea

și destinația inițială), cerere adresată Băncii de Investiții, contractele

anuale încheiate cu unitățile de execuție și proiectul construcției.

La data de 12 ianuarie 1960, Consiliul de Miniștri și Consiliul Central

al Sindicatelor au emis Hotărârea nr. 9/1960, prin care imobilul, casă de

odihnă a fost trecut în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular

Regional Constanța.

Recepția lucrărilor a fost stabilită la data de 11 iunie 1960, ocazie cu

care s-a încheiat un proces verbal, stabilindu-se ca dată a predării imobilului

către noul administrator ziua de 18 iunie 1960.

La 19 iunie 1960 s-a întocmit procesul verbal de recepție, iar la 21 iunie

1960 s-a încheiat procesul-verbal de predare-primire, între reclamantă și

Întreprinderea Stațiunii Balneo-Climaterice Eforie, a construcțiilor, împreună

cu tot mobilierul, cazarmamentul, utilajele și obiectele de inventar.

Reclamanta a arătat că nu a primit nici o despăgubire și că trecerea

imobilului în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular Constanța

prin ISBC Eforie a fost ilegală, el nefiind proprietate de stat ci

cooperatistă.

Ulterior, imobilul a ajuns în patrimoniul pârâtei SC E. SA

Prin Legea nr. 3/1978 a fost abrogată H.C.M. nr. 9/1960, dar imobilul nu

a revenit în patrimoniul reclamantei, motiv pentru care s-au făcut demersuri

care au culminat cu prezenta acțiune.

Pârâta a formulat în cauză o cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S.

și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întemeiată pe

dispozițiile art. 60-63 C. proc. civ. și ale art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Deasemeni, în cauză s-a depus o cerere de intervenție în interesul

pârâtei formulată de SC B.L. SRL Constanța, invocându-se lipsa de calitate

procesuală a reclamantei și netemeinicia acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 210 din 28 martie 2002 a Tribunalului Constanța

s-a admis acțiunea reclamantei, s-a anulat decizia nr. 1019 din 28 septembrie

2001 emisă de pârâtă și s-a dispus restituirea în natură a imobilului.

Prin aceeași sentință s-au respins cererea de chemare în garanție și

cererea de intervenție.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta are

calitate procesuală activă, fiind persoană îndreptățită, în temeiul art. 3 lit.

c) din Legea nr. 10/2001, să solicite anularea deciziei emise ca răspuns la

notificarea sa, actuala U.C.E.C.O.M. fiind continuatoarea celei înființate în

baza Decretului nr. 133/1949.

Pe fond, instanța a reținut că reclamanta a dovedit că este proprietara

imobilului, de la proiectarea acestuia până la edificarea lui, pe cheltuială

proprie, drept pe care nu l-a pierdut niciodată pentru că, prin H.C.M. nr.

9/1960 s-a transmis numai dreptul de administrare.

Instanța de fond a mai reținut că, în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 care reglementează situația

imobilelor preluate cu titlu valabil în proprietatea statului și evidențiate în

patrimoniul unei societăți comerciale, ci prevederile art. 2 alin. (1) lit. h)

și alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, în situațiile în care

imobilul a fost preluat fără titlu valabil, restituirea în natură este

obligatorie.

Întrucât acțiunea a fost admisă, cererea intervenție în interesul

pârâtei s-a respins.

În privința cererii de chemare în garanție, prima instanță a reținut că

pârâta nu și-a dovedit pretențiile.

Împotriva hotărârii instanței de fond au declarat apel pârâta și

intervenienta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Apelurile au fost admise prin decizia nr. 118/C din 16 octombrie 2002 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă, schimbându-se în tot sentința în

sensul respingerii acțiunii și admiterii cererii de intervenție.

Examinând punctual motivele de apel, similare pentru ambele părți,

instanța a reținut lipsa titlului de proprietate cu privire la imobil al

reclamantei, lipsa dovezilor privind plata prețului construcției, existența

autorității de lucru judecat în raport cu decizia nr. 531 din 11 februarie 2002

a Curții Supreme de Justiție prin care s-a stabilit că reclamanta nu posedă un

titlu valid de proprietate, precum și inadmisibilitatea acțiunii, întemeiată pe

dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001.

În contradicție cu situația reclamantei, instanța de apel a reținut că

pârâta a dovedit că este o societate comercială privatizată în condițiile art.

20 și art. 27 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului aflat

în patrimoniul său nefiind posibilă decât prin anularea actelor de privatizare,

conform art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs reclamanta și

chemații în garanție.

În recursul reclamantei, declarat în termen la data de 11 noiembrie 2002

se critică decizia pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, se invocă faptul că instanța de apel a greșit când a reținut că

reclamanta nu posedă un titlu de proprietate emis în conformitate cu

prevederile Decretului nr. 409/1955, în vigoare la data edificării imobilului

în litigiu pentru că acest act normativ reglementa transmiterea bunurilor

aflate în proprietatea statului, respectiv transmiterea lor în folosința

gratuită a organizațiilor cooperatiste, ori, în cauză este vorba despre

preluarea de către stat a unui imobil din proprietatea unei organizații

cooperatiste.

Reclamanta recurentă invocă aplicarea greșită a legii și pentru că

motivarea instanței de apel se referă la terenul pe care se află hotelul P.,

care nu face obiectul cauzei, omițând să examineze titlul său pentru

construcție.

Cu privire la autoritatea de lucru judecat, reclamanta recurentă invocă

aplicarea greșită a legii în sensul că instanța de apel a reținut prevederea de

drept comun din art. 1201 C. civ., deși Legea nr. 10/2001, aplicabilă cauzei,

cuprinde o dispoziție specială în art. 47 și art. 48 potrivit căreia persoana

îndreptățită, căreia i s-a respins o acțiune având ca obiect bunuri preluate în

mod abuziv de stat, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă

poate solicita măsuri reparatorii în natură.

Recurenta reclamantă critică decizia instanței de apel pentru că a

reținut lipsa calității sale procesuale, respectiv că nu este persoană

îndreptățită conform legii, deși a dovedit calitatea sa de proprietar asupra

imobilului – hotel, precum și preluarea lui abuzivă în baza unui act normativ

nepublicat, respectiv H.C.M. nr. 9/1960.

Referitor la inadmisibilitatea acțiunii, reținută de instanța de apel,

reclamanta recurentă arată că textul art. 27 din Legea nr. 10/2001, invocat de

instanță nu este aplicabil în cauză deoarece preluarea imobilului nu s-a făcut

cu titlu valabil.

În final, pe fondul acțiunii, recurenta reclamantă susține că a probat,

în condițiile art. 22 din lege, calitatea sa de proprietară asupra imobilului,

ceea ce justifică restituirea în natură, pe temeiul art. 2 lit. e) și h) din

Legea nr. 10/2001 și a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei

instanței de apel în sensul respingerii apelului pârâtei și a celui al

intervenientei.

Prin recursul declarat de chemata în garanție A.V.A.S. (succesoare

legală a A.P.A.P.S., în conformitate cu art. 1 din O.U.G. nr. 23/2004) se

solicită modificarea deciziei instanței de apel în sensul menținerii

dispozițiilor sentinței cu privire la cererea de chemare a sa în garanție.

Se arată că, deși acțiunea reclamantei a fost respinsă, totuși instanța

de apel a admis apelurile declarate de pârâtă și de intervenientă în

contradictoriu cu fostul A.P.A.P.S., confirmându-i astfel calitatea de chemată

în garanție, deși în motivarea deciziei nu se face nici o referire la aceasta.

Împotriva deciziei civile nr. 118/C din 16 octombrie 2002 a Curții de

Apel Constanța a declarat recurs și chematul în garanție Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța.

Recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Constanța la data de 15

noiembrie 2002; întrucât decizia i-a fost comunicată la data de 24 octombrie

2002, rezultă că recursul s-a declarat peste termenul prevăzut de art. 301 C.

proc. civ., urmând a fi respins ca tardiv.

În recurs s-au depus dovezi în sensul că pârâta SC E. SA și-a schimbat

denumirea, în condiții legale, la data de 18 decembrie 2004, în T.H.R. Marea

Neagră SA.

Pârâta și intervenienta au depus întâmpinări prin care au solicitat

respingerea recursului reclamantei, ca nefondat.

Recursurile declarate de reclamantă și de chemata în garanție A.V.A.S.

sunt fondate pentru considerentele ce urmează.

Reclamanta U.C.E.C.O.M. a investit Tribunalul Constanța, secția civilă,

cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001,

contestând decizia emisă de pârâtă, prin care aceasta i-a respins solicitarea

din notificarea formulată în condițiile art. 21 din lege.

Reclamanta a uzat de această procedură specială după ce, prin decizia

nr. 531 din 11 februarie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, s-a

confirmat irevocabil soluția de respingere a unei acțiuni în revendicarea

imobilului hotel P., întemeiată pe dreptul comun, reținându-se, într-adevăr, că

reclamanta nu a făcut dovada calității sale de proprietară asupra imobilului.

În raport de această hotărâre a reținut instanța de apel, în mod eronat,

excepția autorității de lucru judecat. Art. 48 din Legea nr. 10/2001 stabilește

că persoanele îndreptățite sau persoanele vătămate într-un drept al lor, cărora

li s-au respins, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile,

acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de stat sau de orice

alte persoane juridice pot solicita, indiferent de natura soluțiilor

pronunțate, măsuri reparatorii în natură.

Sub acest aspect, recursul reclamantei este fondat.

Referitor la celelalte motive de recurs, care se constituie în tot

atâtea critici la adresa deciziei instanței de apel privind calitatea

procesuală a reclamantei și admisibilitatea acțiunii, ambele circumscrise

existenței sau inexistenței titlului de proprietate al reclamantei cu privire

la imobil urmează a se reține că probatoriul administrat este incomplet.

Reclamanta a depus înscrisuri din care rezultă că, la 14 aprilie 1958

s-a adresat Băncii de Investiții cu o cerere de finanțare în vederea

construirii unei case de odihnă, în valoare de 2.830.000 lei, pentru salariații

săi. Cererea avea la bază aprobarea Comitetului Executiv U.C.E.C.O.M., dată

prin decizia nr. 64 din 6 februarie 1958, precum și proiectul nr. 2030 întocmit

de I.P.C.U. Constanța.

Lucrările de ridicare a construcției au început în anul 1958, având la

bază contractul direct anual încheiat cu executantul cooperativa R., actul

adițional din 11 mai 1959 și procesul-verbal din 23 martie 1959, anexă la

contract. Ele au fost continuate de I.R.C.R. București, conform contractului

direct anual din martie 1960 și de I.I.L. R. București, conform protocolului

încheiat la 26 ianuarie 1960.

În toate înscrisurile menționate, reclamanta apare ca beneficiară a

construcției, consemnându-se obligația sa de a efectua plata lucrărilor.

La data de 12 ianuarie 1960 apare H.C.M. nr. 9/1960 prin care se dispune

trecerea casei de odihnă în administrarea Comitetului Executiv al Sfatului

Popular Regional Constanța, cu tot inventarul său.

La data de 11 iunie 1960 se încheie un proces-verbal în care se

consemnează necesitatea efectuării unor remedieri la lucrările de construcție,

precum și completarea dotărilor acesteia, stabilindu-se data recepției finale

la 18 iunie 1960.

La 19 iunie 1960 se încheie procesul-verbal de recepție, constatându-se

că lucrările au fost terminate și obiectivul poate fi dat în folosință.

Ambele procese-verbale s-au încheiat între reclamantă, constructor și

cei care trebuiau să preia imobilul, în temeiul H.C.M. nr. 9/1960, respectiv

Sfatul Popular al orașului Constanța și ISBC Eforie.

La data de 21 iunie 1960 s-a efectuat predarea-primirea celor două

corpuri de clădire (pentru „cazare” și „grup sanitar – grup alimentar”) cu

toate utilajele, mobilierul, cazarmamentul și dotările necesare funcționării.

Reclamanta susține că, în acest mod a dovedit că este proprietara

imobilului, fiind beneficiara proiectului și a construcției finalizate înainte

de preluarea abuzivă, în temeiul unui act normativ nepublicat și care, în

realitate a operat doar un transfer al dreptului de administrare.

Probatoriul este insuficient în privința plății prețului construcției.

Reclamanta a depus corespondența ei cu banca finanțatoare, devizele de lucrări

și procesele-verbale de recepție parțială care cuprind mențiuni privind

prețurile, recalcularea acestora și decontări, dar nu a făcut dovada certă a

rambursării creditelor din fonduri proprii sau a altei modalități de plată în

nume propriu.

Cum reclamanta susține că a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului în temeiul unui act juridic cu caracter oneros, respectiv a

contractului de construire, instanța consideră că este obligatoriu a se face

dovada plății prețului din surse proprii, simpla calitate de beneficiară a

construcției nefiind suficientă pentru a-i conferi și calitatea de proprietară

a acesteia.

Prin urmare, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. se va admite recursul reclamantei, se va casa decizia și se va trimite

cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Cu ocazia rejudecării se va completa probatoriul în sensul plăților

efectuate de reclamantă, din surse proprii, cu destinația de preț al

construcției ce face obiectul cauzei.

Pentru a asigura o judecată unitară a cauzei și pentru că soarta cererii

de chemare în garanție a A.V.A.S. depinde de cea a acțiunii reclamantei se va

admite și recursul chematei în garanție, dispunându-se casarea deciziei

instanței de apel și trimiterea cauzei spre o dreaptă rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamanta A.N.C.M.U.C.E.C.O.M. și de chemata în garanție A.V.A.S. împotriva

deciziei nr. 118 din 16 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru

rejudecarea apelurilor.

Respinge ca tardiv recursul declarat de chematul în garanție Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Constanța

împotriva deciziei nr. 118 din 16 octombrie 2002 a Curții de Apel Constanța, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2005.