ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3059/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Judecătoria Constanța la 9 octombrie 2003, contestatoarea SC C.S. SA a formulat, în contradictoriu cu intimata A.N.C.M. – U.C.E.C.O.M., contestație la executarea silită pornită în dosarul de executare nr. 150/2261/2003 al B.E.J. V.S., solicitând suspendarea provizorie a executării silite până la soluționarea contestației, anularea formelor la executare silită ca nelegale și, în subsidiar, instituirea unui drept de creanță constând în contravaloarea îmbunătățirilor și investițiilor efectuate la Hotelul C., situat în Eforie Sud. Prin cererea precizatoare (fila 46 dosar fond), contestatoarea a învederat că solicită și instituirea unui drept de retenție asupra hotelului până la achitarea de către intimată a contravalorii îmbunătățirilor.

Contestatoarea a arătat că, prin sentința civilă nr. 950/1999 a Tribunalului Constanța a fost obligată să lase imobilul în deplină proprietate și posesie intimatei, revendicarea soluționându-se în baza unei expertize tehnice și contabile de identificare a imobilului. S-a mai precizat că, ulterior apariției Legii nr. 10/2001, U.C.E.C.O.M. a formulat o notificare prin care a solicitat restituirea în natură a Hotelului și Restaurantului C., notificare respinsă de SC C.S. SA printr-o decizie împotriva căreia s-a formulat contestație la Tribunalul Constanța (dosar nr. 3358/2001). S-a menționat că, în acest dosar, s-a întocmit un raport de expertiză tehnică, conform căruia U.C.E.C.O.M. a construit din fonduri proprii 47,8% din hotel.

Contestatoarea a susținut că, după preluarea hotelului și restaurantului, în anii 2001-2002, a efectuat investiții, lucrări de amenajare și modernizare, înregistrate în fișa mijlocului fix, cu o valoare de 338.272.523 lei (la 30 septembrie 2001) și de 5.754.175.097 lei ( la 31 august 2002). Prin încheierea nr. 4219 din 28 octombrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis cererea intimatei și a strămutat dosarul la Judecătoria sector 3 București, că păstrarea actelor îndeplinite. Prin sentința civilă nr. 919 din 3 februarie 2005, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1207R din 15 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, Judecătoria sector 3 București a admis contestația la executare, a anulat somația emisă în dosarul de executare și a dispus refacerea acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 387 C. proc.

civ. S-au disjuns capetele II și III din cererea introductivă, având ca obiect instituirea unui drept de retenție și obligarea pârâtei la plata contravalorii îmbunătățirilor și investițiilor efectuate la Hotelul C., formându-se dosarul nr. 1475/2005 al aceleiași instanțe. Prin sentința civilă nr. 1886 din 3 mai 2005, Judecătoria sector 3 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, având în vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și obiectul litigiului în valoare de peste 1 miliard lei. Sentința a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin decizia civilă nr. 1385 R din 14 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința civilă nr. 288 din 16 februarie 2007, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă la 19 ianuarie 2006, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.308.466 lei, reprezentând valoarea actualizată a lucrărilor de reparație și îmbunătățire aduse Hotelului C. din localitatea Eforie Sud, județul Constanța. Prin aceeași hotărâre s-a respins cererea de instituire a unui drept de retenție și a fost obligată pârâta la 24.147,72 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, față de temeiul acțiunii reclamantei, îmbogățirea fără justă cauză, termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 curge, conform art. 8 din același act normativ, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea.

S-a constatat că acest moment nu este cel al intrării în vigoare a Legii nr. 3/1978, prin care a încetat dreptul de administrare asupra imobilului, deținut de Sfatul Popular al Orașului Constanța fără nici un titlu, ci de la admiterea, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acțiunii în revendicare prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al pârâtei. Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că, după preluarea hotelului de către SC C.S. SA, au fost efectuate atât cheltuieli pentru reparații curente, reparații capitale la instalațiile electrice și sanitare, cât și pentru consolidarea structurii de rezistență, cheltuieli apreciate de tribunal ca fiind necesare, dar având totodată, ca finalitate și sporirea valorii imobilului, ținând seama de destinația sa, de unitate de turism.

În cadrul sumelor stabilite prin raportul de expertiză efectuat de expert V.S., nu au fost cuprinse cheltuielile făcute de reclamantă la cantina C., reținându-se că acestea nu au făcut obiectul acțiunii promovate de reclamantă. În ceea ce privește capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție, instanța de fond a constatat că acesta este neîntemeiat, întrucât la data pronunțării sentinței, bunul nu se mai afla în posesia reclamantei. Împotriva sentinței menționate a declarat apel pârâta, criticând-o ca nelegală sub aspectul stabilirii momentului de la care curge termenul de prescripție pentru acțiunea în restituirea contravalorii îmbunătățirilor efectuate la Hotelul C. Apelanta a susținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data publicării în M.Of.

a Legii nr. 3/1978, întrucât de la acest moment imobilul a fost deținut de stat fără titlu, iar, în subsidiar, s-a solicitat să se constate că momentul la care reclamanta a cunoscut cu certitudine că are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu imobilul îl reprezintă data pronunțării sentinței civile nr. 950 a Tribunalului Constanța, respectiv 15 noiembrie 1999, și nu data rămânerii irevocabile a acestei hotărâri. S-a criticat hotărârea primei instanțe și sub aspectul cuantumului despăgubirilor la care a fost obligată pârâta, în care au fost incluse eronat și cele pentru cantină, nesolicitate prin acțiune, precum și al aspectului vizând natura cheltuielilor efectuate la corpul de cazare al imobilului, sens în care s-a arătat că nu s-a avut în vedere regimul juridic distinct al cheltuielilor necesare și utile.

De asemenea, s-a criticat sentința sub aspectul greșitei actualizări a sumelor solicitate de reclamantă. Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 334/A din 27 mai 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei U.C.E.C.O.M. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că s-au aplicat corect dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiunea în îmbogățirea fără just temei începând să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a sentinței prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare formulată de pârâtă, întrucât numai atunci s-a cunoscut cu certitudine atât faptul măririi patrimoniului acesteia în detrimentul patrimoniului reclamantei cât și beneficiarul acesteia.

S-a apreciat că termenul de prescripție nu a curs în perioada comunistă, fiind astfel înlăturată critica apelantei referitoare la calculul termenului începând cu 10 iulie 1978, data intrării în vigoare a Legii nr. 3/1978. S-a reținut că în cuantumul dispozițiilor la care a fost obligată pârâta nu au fost incluse cheltuielile făcute la Cantina C. Având în vedere completările la raportul de expertiză și răspunsul la obiecțiuni, instanța de apel, în temeiul dispozițiilor art. 997 C. civ., a considerat că toate cheltuielile, atât cele necesare cât și cele utile, au avut ca efect conservarea bunului, fiind astfel datorate de pârâtă. S-a constatat că, în mod corect s-a actualizat valoarea îmbunătățirilor cu coeficientul de inflație, având în vedere că lucrările au fost efectuate în perioada 2001-2004, perioadă în care valoarea monedei naționale s-a depreciat.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâta U.N.C.M. - U.C.E.C.O.M., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a susținut că, în esență, termenul de prescripție curge de la momentul la care Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea în revendicare a U.C.E.C.O.M., prin sentința civilă nr. 950 din 15 noiembrie 1999, și nu de la momentul rămânerii definitive și irevocabile a acesteia, întrucât din acest moment s-a născut dreptul posesorului de a cere cheltuielile făcute cu imobilul. Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs a vizat nesocotirea concluziilor raportului de expertiză, a completărilor la acesta și a răspunsului la obiecțiunile ambelor părți, în ceea ce privește cheltuielile efectuate de reclamanta intimată la imobilul corp cazare și natura acestora.

Astfel, s-a susținut că, fără a fi avute în vedere probele menționate, instanța a reținut eronat că toate cheltuielile necesare sunt și utile în același timp și că au fost efectuate pentru conservarea imobilului, deși expertul a precizat că sporul de valoare este dat numai de lucrările de investiții. De asemenea, recurenta a arătat că, în virtutea rolului său activ, instanța putea să solicite expertului furnizarea de date suplimentare pentru clarificarea naturii cheltuielilor efectuate de SC C.S. SA, având în vedere regimul juridic diferit aplicabil acestora, în loc să se bazeze pe o expertiză ambiguă. Recurenta a mai susținut că actualizarea sumelor în funcție de deprecierea monedei naționale se putea face în cursul executării hotărârii, de către executorul judecătoresc.

În faza recursului nu s-au administrat probe noi. Examinând criticile invocate de pârâtă, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Critica formulată prin primul motiv de recurs, referitoare la stabilirea eronată a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este neîntemeiată. Acțiunea reclamantei formulată la 9 octombrie 2003 și precizată la 23 februarie 2004 a fost întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, fapt reținut și prin considerentele deciziei nr. 1409/2004 de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie prin care sentința civilă nr. 950 din 15 noiembrie 1999 a rămas irevocabilă.

Ca atare, în ceea ce privește momentul de la care se calculează termenul de prescripție, sunt aplicabile, prin asemănare dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție pentru acțiunea în restituirea contravalorii îmbunătățirilor și investițiilor efectuate la imobilul Hotel C. a început să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât și pe cel ce răspunde de ea, termenul de prescripție fiind termenul general de 3 ani, aplicabil acțiunilor personale, în valorificarea unui drept de creanță. În speță, s-a considerat corect de către instanța de apel că acest moment îl reprezintă momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în revendicare formulată de pârâta U.C.E.C.O.M., în contradictoriu cu reclamanta SC C.S.

SA. Numai de la acest moment, respectiv de la 19 februarie 2004, data pronunțării deciziei civile nr. 1409/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamanta putea invoca pretenții cu privire la contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului la care a cărui restituire a fost obligată către pârâtă, având în vedere că prin exercitarea căilor de atac împotriva sentinței nr. 950/1999 a Tribunalului Constanța, recurenta a contestat calitatea de proprietar a intimatei, recunoscută prin hotărârea menționată. Ca atare, s-a apreciat corect că termenul de prescripție curge de la data la care sentința menționată a rămas irevocabilă, sau cel mult de la data rămânerii definitive, respectiv 25 octombrie 2000, dată la care hotărârea putea fi pusă în executare, și în raport de această dată, a rămânerii definitive, acțiunea introdusă la 9 octombrie 2003 nu este prescrisă.

Criticile formulate prin cel de-al doilea motiv de recurs vizează modul de apreciere de către instanța de apel a probelor, respectiv a concluziilor expertizelor efectuate în cauză, completărilor la acestea și răspunsului la obiecțiuni. Curtea va constata că aceste critici nu mai pot fi valorificate pe calea recursului, neconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea controlul de netemeinicie a hotărârii a fost abrogat. Ultimul motiv de recurs, referitor la greșita actualizare a îmbunătățirilor, este nefondat. Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul tehnic V.S. a stabilit valoarea îmbunătățirilor la data efectuării acestora, valoare pe care a actualizat-o cu coeficientul de inflație.

Nu se poate susține că pârâta ar datora numai sumele de la data efectuării îmbunătățirilor (de către reclamantă), în condițiile în care acestea au fost efectuate în perioada 2001-2004, iar, prin aplicarea coeficientului de inflație, expertul nu a făcut altceva decât să stabilească, în mod obiectiv, valoarea cheltuielilor la momentul actual (al efectuării expertizei). Prin motivul de recurs menționat, recurenta face referire implicit la posibilitatea actualizării valorii obligației stabilite în bani de către organul de executare. Această actualizare se referă, însă, la o obligație stabilită printr-un titlu executoriu, astfel că dispozițiile art. 371 2 alin. (3) C. proc. civ., la care se face implicit referire, nu sunt incidente, atâta timp cât critica recurentei vizează actualizarea cheltuielilor de îmbunătățiri efectuată prin expertiză, în raport de perioada scursă de la data efectuării acestor cheltuieli și până la data întocmirii lucrării expertului.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariul avocatului, achitat cu ordinul de plată, depus în copie la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta U.N.C.M. - U.C.E.C.O.M. împotriva deciziei civile nr. 334/A din 27 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Obligă recurenta la plata sumei de 39.254 lei cheltuieli de judecată față de intimata-pârâtă SC C.S. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2010.