ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3059/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3059/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Constanța la 9 octombrie 2003, contestatoarea SC C.S. SA a formulat, în

contradictoriu cu intimata A.N.C.M. – U.C.E.C.O.M., contestație la executarea

silită pornită în dosarul de executare nr. 150/2261/2003 al B.E.J. V.S.,

solicitând suspendarea provizorie a executării silite până la soluționarea

contestației, anularea formelor la executare silită ca nelegale și, în

subsidiar, instituirea unui drept de creanță constând în contravaloarea

îmbunătățirilor și investițiilor efectuate la Hotelul C., situat în Eforie Sud.

Prin cererea precizatoare (fila 46 dosar fond),

contestatoarea a învederat că solicită și instituirea unui drept de retenție

asupra hotelului până la achitarea de către intimată a contravalorii

îmbunătățirilor.

Contestatoarea a arătat că, prin sentința civilă

nr. 950/1999 a Tribunalului Constanța a fost obligată să lase imobilul în

deplină proprietate și posesie intimatei, revendicarea soluționându-se în baza

unei expertize tehnice și contabile de identificare a imobilului.

S-a mai precizat că, ulterior apariției Legii

nr. 10/2001, U.C.E.C.O.M. a formulat o notificare prin care a solicitat

restituirea în natură a Hotelului și Restaurantului C., notificare respinsă de

SC C.S. SA printr-o decizie împotriva căreia s-a formulat contestație la Tribunalul Constanța (dosar nr. 3358/2001).

S-a menționat că, în acest dosar, s-a întocmit

un raport de expertiză tehnică, conform căruia U.C.E.C.O.M. a construit din

fonduri proprii 47,8% din hotel.

Contestatoarea a susținut că, după preluarea hotelului

și restaurantului, în anii 2001-2002, a efectuat investiții, lucrări de

amenajare și modernizare, înregistrate în fișa mijlocului fix, cu o valoare de

338.272.523 lei (la 30 septembrie 2001) și de 5.754.175.097 lei ( la 31 august

2002).

Prin încheierea nr. 4219 din 28 octombrie 2004,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, a admis cererea

intimatei și a strămutat dosarul la Judecătoria sector 3 București, că păstrarea actelor îndeplinite.

Prin sentința civilă nr. 919 din 3 februarie

2005, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1207R din 15 septembrie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, Judecătoria sector 3 București a admis

contestația la executare, a anulat somația emisă în dosarul de executare și a dispus

refacerea acesteia în conformitate cu dispozițiile art. 387 C. proc. civ.

S-au disjuns capetele II și III din cererea

introductivă, având ca obiect instituirea unui drept de retenție și obligarea

pârâtei la plata contravalorii îmbunătățirilor și investițiilor efectuate la Hotelul C., formându-se dosarul nr. 1475/2005 al aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1886 din 3 mai 2005,

Judecătoria sector 3 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, având în

vedere dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și obiectul

litigiului în valoare de peste 1 miliard lei.

Sentința a rămas irevocabilă ca urmare a

respingerii recursului prin decizia civilă nr. 1385 R din 14 octombrie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin

sentința civilă nr. 288 din 16 februarie 2007, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă la 19 ianuarie 2006, a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de

1.308.466 lei, reprezentând valoarea actualizată a lucrărilor de reparație și

îmbunătățire aduse Hotelului C. din localitatea Eforie Sud, județul Constanța.

Prin aceeași hotărâre s-a respins cererea de

instituire a unui drept de retenție și a fost obligată pârâta la 24.147,72 lei

cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță

a reținut că, față de temeiul acțiunii reclamantei, îmbogățirea fără justă

cauză, termenul de prescripție de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958

curge, conform art. 8 din același act normativ, de la data când păgubitul a

cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel ce răspunde de ea.

S-a constatat că acest moment nu este cel al

intrării în vigoare a Legii nr. 3/1978, prin care a încetat dreptul de

administrare asupra imobilului, deținut de Sfatul Popular al Orașului Constanța

fără nici un titlu, ci de la admiterea, prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, a acțiunii în revendicare prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate

al pârâtei.

Cu privire la fondul cauzei, s-a reținut că,

după preluarea hotelului de către SC C.S. SA, au fost efectuate atât cheltuieli

pentru reparații curente, reparații capitale la instalațiile electrice și

sanitare, cât și pentru consolidarea structurii de rezistență, cheltuieli

apreciate de tribunal ca fiind necesare, dar având totodată, ca finalitate și

sporirea valorii imobilului, ținând seama de destinația sa, de unitate de

turism.

În cadrul sumelor stabilite prin raportul de

expertiză efectuat de expert V.S., nu au fost cuprinse cheltuielile făcute de

reclamantă la cantina C., reținându-se că acestea nu au făcut obiectul acțiunii

promovate de reclamantă.

În ceea ce privește capătul de cerere privind

instituirea unui drept de retenție, instanța de fond a constatat că acesta este

neîntemeiat, întrucât la data pronunțării sentinței, bunul nu se mai afla în

posesia reclamantei.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel

pârâta, criticând-o ca nelegală sub aspectul stabilirii momentului de la care

curge termenul de prescripție pentru acțiunea în restituirea contravalorii îmbunătățirilor

efectuate la Hotelul C.

Apelanta a susținut că termenul de prescripție a

început să curgă de la data publicării în M.Of. a Legii nr. 3/1978, întrucât de

la acest moment imobilul a fost deținut de stat fără titlu, iar, în subsidiar,

s-a solicitat să se constate că momentul la care reclamanta a cunoscut cu

certitudine că are dreptul la restituirea cheltuielilor făcute cu imobilul îl

reprezintă data pronunțării sentinței civile nr. 950 a Tribunalului Constanța,

respectiv 15 noiembrie 1999, și nu data rămânerii irevocabile a acestei

hotărâri.

S-a criticat hotărârea primei instanțe și sub

aspectul cuantumului despăgubirilor la care a fost obligată pârâta, în care au

fost incluse eronat și cele pentru cantină, nesolicitate prin acțiune, precum

și al aspectului vizând natura cheltuielilor efectuate la corpul de cazare al

imobilului, sens în care s-a arătat că nu s-a avut în vedere regimul juridic

distinct al cheltuielilor necesare și utile.

De asemenea, s-a criticat sentința sub aspectul

greșitei actualizări a sumelor solicitate de reclamantă.

Curtea de Apel București, secția a III a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 334/A din 27

mai 2009, a respins ca nefondat apelul pârâtei U.C.E.C.O.M.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de

apel a reținut că s-au aplicat corect dispozițiile art. 8 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiunea în îmbogățirea fără

just temei începând să curgă de la data rămânerii definitive și irevocabile a

sentinței prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare formulată de

pârâtă, întrucât numai atunci s-a cunoscut cu certitudine atât faptul măririi

patrimoniului acesteia în detrimentul patrimoniului reclamantei cât și

beneficiarul acesteia.

S-a apreciat că termenul de prescripție nu a

curs în perioada comunistă, fiind astfel înlăturată critica apelantei

referitoare la calculul termenului începând cu 10 iulie 1978, data intrării în

vigoare a Legii nr. 3/1978.

S-a reținut că în cuantumul dispozițiilor la

care a fost obligată pârâta nu au fost incluse cheltuielile făcute la Cantina C.

Având în vedere completările la raportul de

expertiză și răspunsul la obiecțiuni, instanța de apel, în temeiul

dispozițiilor art. 997 C. civ., a considerat că toate cheltuielile, atât cele

necesare cât și cele utile, au avut ca efect conservarea bunului, fiind astfel

datorate de pârâtă.

S-a constatat că, în mod corect s-a actualizat

valoarea îmbunătățirilor cu coeficientul de inflație, având în vedere că

lucrările au fost efectuate în perioada 2001-2004, perioadă în care valoarea

monedei naționale s-a depreciat.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs,

în termenul legal, pârâta U.N.C.M. - U.C.E.C.O.M., criticând-o ca nelegală

pentru motivul prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâta a susținut

că, în esență, termenul de prescripție curge de la momentul la care Tribunalul

Constanța, secția civilă, a admis acțiunea în revendicare a U.C.E.C.O.M., prin

sentința civilă nr. 950 din 15 noiembrie 1999, și nu de la momentul rămânerii

definitive și irevocabile a acesteia, întrucât din acest moment s-a născut

dreptul posesorului de a cere cheltuielile făcute cu imobilul.

Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de

recurs a vizat nesocotirea concluziilor raportului de expertiză, a

completărilor la acesta și a răspunsului la obiecțiunile ambelor părți, în ceea

ce privește cheltuielile efectuate de reclamanta intimată la imobilul corp

cazare și natura acestora.

Astfel, s-a susținut că, fără a fi avute în

vedere probele menționate, instanța a reținut eronat că toate cheltuielile

necesare sunt și utile în același timp și că au fost efectuate pentru

conservarea imobilului, deși expertul a precizat că sporul de valoare este dat

numai de lucrările de investiții.

De asemenea, recurenta a arătat că, în virtutea

rolului său activ, instanța putea să solicite expertului furnizarea de date

suplimentare pentru clarificarea naturii cheltuielilor efectuate de SC C.S. SA,

având în vedere regimul juridic diferit aplicabil acestora, în loc să se bazeze

pe o expertiză ambiguă.

Recurenta a mai susținut că actualizarea sumelor

în funcție de deprecierea monedei naționale se putea face în cursul executării

hotărârii, de către executorul judecătoresc.

În faza recursului nu s-au administrat probe

noi.

Examinând criticile invocate de pârâtă, raportat

la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va

constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Critica formulată prin primul motiv de recurs,

referitoare la stabilirea eronată a momentului de la care începe să curgă

termenul de prescripție al dreptului material la acțiune este neîntemeiată.

Acțiunea reclamantei formulată la 9 octombrie

2003 și precizată la 23 februarie 2004 a fost întemeiată pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, fapt reținut și prin considerentele deciziei nr. 1409/2004

de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie prin care sentința civilă nr. 950

din 15 noiembrie 1999 a rămas irevocabilă.

Ca atare, în ceea ce privește momentul de la

care se calculează termenul de prescripție, sunt aplicabile, prin asemănare

dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de

prescripție pentru acțiunea în restituirea contravalorii îmbunătățirilor și

investițiilor efectuate la imobilul Hotel C. a început să curgă de la data la

care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât și pe cel ce

răspunde de ea, termenul de prescripție fiind termenul general de 3 ani, aplicabil

acțiunilor personale, în valorificarea unui drept de creanță.

În speță, s-a considerat corect de către

instanța de apel că acest moment îl reprezintă momentul rămânerii definitive și

irevocabile a hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în

revendicare formulată de pârâta U.C.E.C.O.M., în contradictoriu cu reclamanta

SC C.S. SA.

Numai de la acest moment, respectiv de la 19

februarie 2004, data pronunțării deciziei civile nr. 1409/2004 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, reclamanta putea invoca pretenții cu privire la

contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului la care a cărui restituire a

fost obligată către pârâtă, având în vedere că prin exercitarea căilor de atac

împotriva sentinței nr. 950/1999 a Tribunalului Constanța, recurenta a

contestat calitatea de proprietar a intimatei, recunoscută prin hotărârea

menționată.

Ca atare, s-a apreciat corect că termenul de

prescripție curge de la data la care sentința menționată a rămas irevocabilă,

sau cel mult de la data rămânerii definitive, respectiv 25 octombrie 2000, dată

la care hotărârea putea fi pusă în executare, și în raport de această dată, a

rămânerii definitive, acțiunea introdusă la 9 octombrie 2003 nu este prescrisă.

Criticile formulate prin cel de-al doilea motiv

de recurs vizează modul de apreciere de către instanța de apel a probelor,

respectiv a concluziilor expertizelor efectuate în cauză, completărilor la

acestea și răspunsului la obiecțiuni.

Curtea va constata că aceste critici nu mai pot

fi valorificate pe calea recursului, neconstituind motiv de recurs în actuala

reglementare a art. 304 C. proc. civ., întrucât pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., singurul care permitea controlul de netemeinicie a hotărârii a fost

abrogat.

Ultimul motiv de recurs, referitor la greșita

actualizare a îmbunătățirilor, este nefondat.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză,

expertul tehnic V.S. a stabilit valoarea îmbunătățirilor la data efectuării

acestora, valoare pe care a actualizat-o cu coeficientul de inflație.

Nu se poate susține că pârâta ar datora numai

sumele de la data efectuării îmbunătățirilor (de către reclamantă), în

condițiile în care acestea au fost efectuate în perioada 2001-2004, iar, prin

aplicarea coeficientului de inflație, expertul nu a făcut altceva decât să

stabilească, în mod obiectiv, valoarea cheltuielilor la momentul actual (al

efectuării expertizei).

Prin motivul de recurs menționat, recurenta face

referire implicit la posibilitatea actualizării valorii obligației stabilite în

bani de către organul de executare.

Această actualizare se referă, însă, la o

obligație stabilită printr-un titlu executoriu, astfel că dispozițiile art. 371

2

alin. (3) C. proc. civ., la care se face implicit referire, nu sunt incidente,

atâta timp cât critica recurentei vizează actualizarea cheltuielilor de

îmbunătățiri efectuată prin expertiză, în raport de perioada scursă de la data

efectuării acestor cheltuieli și până la data întocmirii lucrării expertului.

Pentru toate aceste considerente, Curtea va

constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., îl va respinge.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va

fi obligată recurenta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată

în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariul avocatului, achitat cu

ordinul de plată, depus în copie la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta

U.N.C.M. - U.C.E.C.O.M. împotriva deciziei civile nr. 334/A din 27 mai 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Obligă recurenta la plata sumei de 39.254 lei

cheltuieli de judecată față de intimata-pârâtă SC C.S.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai

2010.