ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1729/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 75 din 24 octombrie 2005 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. 2775/2005, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei P.M. împotriva Baroului Dolj și a Uniunii Naționale a Barourilor din România, dispunându-se anularea hotărârii nr. 165 din 13 iulie 2004 a Consiliului Baroului Dolj și a deciziei nr. 13 din 19 februarie 2005 a Uniunii Naționale a Barourilor din România. Au fost obligați pârâții să emită un nou act administrativ care să permită reclamantei să-și exercite profesia de avocat, cu scutire de examen. A fost respins capătul de cerere referitor la acordarea daunelor materiale și morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta, având funcția de judecător, a fost pensionată de Consiliul Superior al Magistraturii, la 1 iunie 2004, iar la 28 mai 2004 s-a adresat Baroului Dolj, cu o cerere de primire în acesta, cu scutire de examen, depunând ulterior, cazierul judiciar (la 1 iunie 2004) și certificatul medical (la 9 iulie 2004). A mai reținut că Baroul a respins cererea, prin hotărârea mai sus menționată, motivat de dispozițiile art. 16 și 16 1 din Legea 51/1995, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 255/2004, aplicabile de la 25 iunie 2004, potrivit cărora cererea trebuia supusă aprobării Consiliului Baroului, cu cel puțin 5 ani anterior datei de împlinire a vârstei de pensionare în sistemul de pensionare și asigurări sociale din care face parte solicitanta.

De asemenea, a reținut instanța, că plângerea solicitantei împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin decizia mai sus menționată a Uniunii Naționale a Barourilor din România, cu motivarea că legea nouă se aplică și situațiilor juridice în curs de formare. Ca urmare, instanța a analizat problema juridică a legii aplicabile pentru soluționarea cererii de primire în barou, ajungând la concluzia că legea aplicabilă este cea de la momentul depunerii cererii, și nu cea din momentul depunerii actelor ori cea din momentul soluționării cererii. În argumentarea acestei soluții, instanța a evocat dispozițiile art. 1 C. civ. și principiul neretroactivității legii noi, precum și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, apreciind că Legea nr. 255/2004 nu se aplică decât de la 23 iunie 2004, data publicării ei în Monitorul Oficial.

A apreciat instanța, că pârâții nu se pot prevala de nedepunerea unor acte de către reclamantă, pentru a-i soluționa cererea, sub imperiul legii noi, întrucât, în condițiile în care s-ar fi aprobat cererea într-un termen rezonabil, pârâții nu ar mai fi putut invoca apariția legii noi. A concluzionat instanța, că pârâții se fac vinovați de modalitatea în care au stabilit aplicarea legii în timp. Respingând cererea de acordare a daunelor materiale, instanța a reținut, în esență, că prejudiciul nu poate fi apreciat cu certitudine, nefăcându-se dovada unui prejudiciu previzibil, cert.

Respingând cererea de acordare a daunelor morale, instanța a apreciat că nu se poate considera că respingerea cererii reclamantei de către Barou, i-a adus un prejudiciu imaginii de jurist, pregătirii sale profesionale, întrucât această soluție s-a limitat ca difuzare, la un cerc restrâns de persoane (câțiva avocați), cărora le este imposibil să conteste meritele sau competența profesională a reclamantei. Ca temei al acestei respingeri, a reținut instanța, dispozițiile art. 18 pct. 3 din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecință, la soluționarea problemei legii aplicabile, în sensul aplicării legii vechi, în vigoare la formularea cererii, instanța a analizat existența condițiilor de fond și formale de admisibilitate a cererii de primire în barou, cu scutire de examen.

Concluzia instanței, de admitere a acestei cereri, a avut în vedere îndeplinirea de către reclamantă, a funcției de judecător, mai mult de 10 ani, conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, precum și inexistența vreunei cauze de nedemnitate sau de incompatibilitate prevăzută de lege. A înlăturat instanța, impedimentul prevăzut de art. 28 pct. 9 din Statutul profesiei de avocat, invocat de pârâte, constatând că acesta nu se regăsește printre condițiile prevăzute de Legea nr. 51/1995. Împotriva acestei sentințe au formulat în termen recursurile din cauza de față, toate părțile, cererile fiind legal timbrate.

1. Reclamanta critică sentința, ca nelegală și netemeinică, numai sub aspectul respingerii cererii de obligare la daune materiale și morale, arătând, în esență: - că cererea nu putea fi respinsă în totalitate, întrucât doctrina și practica judiciară de după anul 1990, au apreciat unanim că răspunderea civilă în general are și o funcție reparatorie preponderentă, ea fiind chiar esența întregii răspunderi civile; - că dovada daunei s-a realizat în speță, întrucât prin nerezolvarea legală și la timp a cererii (de către pârâte), reclamanta a fost lipsită de onorariile pe care le-ar fi încasat în această perioadă; - că motivarea instanței, privind posibilitatea angajării sale ca jurisconsult, nu este pertinentă, întrucât reclamanta a cerut intrarea în barou, ca avocat, iar nu exercitarea profesiei de jurisconsult ori angajarea cu convenție civilă, postură în care ar fi putut fi acuzată de avocatură clandestină; - că instanța face o gravă eroare cu privire la daunele morale, întrucât prejudiciul moral constă în atingerea adusă acelor valori ale individului care definesc personalitatea, demnitatea, prestigiul profesional, imaginea publică, iar în ceea ce o privește pe reclamantă, chiar aceste valori i-au fost grav afectate; - că respingerea cererii de primire în profesia de avocat a adus atingere imaginii sale publice, prestigiului profesional, producând și imense suferințe psihice;

- că opinia publică nu a cunoscut motivarea pârâților, de respingere a cererii, iar în presa locală s-a făcut referire la acest lucru, probabil punându-se la îndoială pregătirea sa ca jurist. Recursul nu se fondează, pentru considerentele care urmează: Reclamanta pretinde daunele materiale și morale pe temeiul unui raport juridic de răspundere civilă delictuală, născut ca urmare a refuzului nelegal, culpabil al pârâtelor de a o primi în profesia de avocat, cu scutire de examen. Ca urmare, existența acestei răspunderi trebuie analizată sub incidența art. 998 C. civ. Fapta pârâtelor a constat în greșita aplicare a legii, mai exact, în aplicarea legii noi, unei cereri formulate sub imperiul legii vechi.

Din actele depuse în cauză, se constată că acest aspect procedural a făcut obiectul unei dezbateri în Consiliul Baroului Dolj, prealabil oricărei discuții privind fondul cererii. Prin votul deschis al membrilor prezenți ai Consiliului s-a decis respingerea cererii, pe motiv că se aplică legea nouă. Convingerea membrilor Consiliului în această problemă juridică a fost exprimată public, liber, democratic și fără nici o legătură cu persoana și personalitatea reclamantei și, desigur, cu bună credință, în ceea ce privește temeinicia acestei soluții juridice (căci buna-credință se presupune, până la proba contrară). Așadar, analizând fapta, este obligatoriu a constata caracterul ei ilicit, și anume, dacă printr-o manifestare exterioară a unei persoane s-a introdus în contextul relațiilor sociale, un factor nepermis, prin care s-a încălcat norma dreptului obiectiv și s-au adus prejudicii unui drept subiectiv.

Deci, caracterul ilicit al faptei decurge, în mod obiectiv, dintr-o încălcare, fără a interesa, pentru a-l defini, atitudinea subiectivă a autorului față de fapta sa. În speță, nu se poate considera că Baroul, prin Consiliul său, este autorul unei fapte ilicite, întrucât ea a fost săvârșită în exercitarea unui drept prevăzut de Legea nr. 51/1995. Or, este propriu dreptului subiectiv de a asigura, sub ocrotirea legii, titularului unui asemenea drept, o sferă de libertate, în limitele căreia el nu poate fi răspunzător. În concluzie, lipsa unuia dintre elementele răspunderii civile delictuale - caracterul ilicit al faptei, face ca cererea reclamantei-recurente să fie lipsită de suport legal, atât în ceea ce privește daunele materiale, cât și cu privire la daunele morale.

2. În recursul său, Uniunea Națională a Barourilor din România critică sentința, ca nelegală, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 16 și 16 1 Legea nr. 51/1995, astfel cum au fost ele modificate prin Legea nr. 255/2004, dispoziții care erau aplicabile la data de 13 iulie 2004, când Consiliul Baroului Dolj a analizat cererea reclamantei, respingând-o. Susține recurenta, că data de 28 mai 2004, când reclamanta a depus o cerere informală, nu poate fi considerată data formulării cererii, astfel încât nu se puteau aplica dispozițiile legii vechi, cu atât mai mult, cu cât erau încălcate și dispozițiile art. 28 pct. 1 - 4 din Statutul profesiei.

Consideră recurenta că, urmare a acestei situații de fapt, respingerea cererii de înscriere în barou, fără examen, s-a întemeiat pe dispozițiile legii noi, aplicabile în raport cu data la care reclamanta-solicitantă a întrunit toate condițiile formale și a prezentat toate documentele necesare evaluării solicitării ei. Recursul nu se fondează. Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome.

Deși legea specială definește astfel profesia, ca „liberală”, practica judiciară a consacrat un regim juridic special, de „autoritate publică”, atât pentru Uniunea Națională a Barourilor din România, cât și pentru barourile care o alcătuiesc, pornind de la utilitatea publică a asistenței judiciare în sistemul judiciar actual, precum și sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 care, definind termenul de „autoritate publică”, prevăd că: „sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.

Consecința juridică a acestei calificări este că actele emise de Uniunea Națională a Barourilor din România ori de barouri în exercițiul atribuțiilor lor, referitoare la procedura primirii în avocatură, vor fi considerate acte administrative unilaterale. Desigur că raportul juridic administrativ se naște între autoritatea administrativă, pe de o parte și persoana fizică ori juridică, pe de altă parte, pe baza unei manifestări unilaterale de voință, din oficiu sau la cerere și are la bază norme de drept public întemeiate, de regulă, pe principiul inegalității subiectelor sale. În speță, însă, actul emis de barou la cererea reclamantei, deși a fost consacrat de practica judiciară, ca act administrativ de autoritate individual, este atipic.

Aprecierea sa ca act administrativ derivă doar din asimilarea emitentului - ca persoană juridică de drept privat, cu autoritatea administrativă. Într-adevăr, avocatura a fost calificată ca o activitate de interes general (și organizată printr-o lege specială), numai în considerarea funcției sale sociale de a garanta dreptul constituțional la apărare (art. 24 din Constituție), pentru părțile unui proces, în tot cursul acestuia. Dar în raporturile cu persoanele care vor să acceadă la profesia de avocat, în procedura prevăzută de art. 16 din Legea nr. 51/1995, raportul juridic care se naște între barou și solicitant, este denumit „administrativ”, numai pe cale de consecință, iar nu după natura sa, nefiind un raport de drept public autentic, ci un raport de drept privat.

Tot astfel, nici Legea nr. 51/1995 nu poate fi considerată de drept public prin natura ei, întrucât normele sale reglementează raporturi de drept privat. Or, dacă legile privitoare la raporturile de drept public, sunt prin natura lor retroactive, în sensul că în privința reglementării raporturilor dintre puterile Statului și voințele individuale, necesitatea de unitate, egalitate și uniformitate, aflată la baza oricărei organizări sociale, nu permite ca împotriva reglementării noi să se opună interese individuale pe care legea veche le recunoscuse, legile care reglementează raporturile de drept privat, cum este și Legea nr. 51/1995, se aplică în timp după regula din art. 1 C. civ., care impune autorității judecătorești, aplicarea legilor numai pe viitor, câtă vreme puterea legiuitoare nu a dat legii noi, un efect retroactiv.

Instanța de fond a aplicat corect acest principiu în soluționarea problemei de drept în discuție în speță, întrucât raportul de drept privat care s-a născut sub legea veche, la momentul când reclamanta a formulat cererea de primire în barou, fără examen, pe temeiul art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, deși nu-și epuizase toate efectele până la intrarea în vigoare a legii noi, se întemeia pe un drept subiectiv născut anterior acesteia. Dreptul reclamantei, de a cere primirea în profesia de avocat, s-a născut sub imperiul legii vechi, ale cărei condiții de fond le îndeplinea integral la data depunerii cererii. Pe de altă parte, situația că raportul juridic născut între părți sub imperiul legii vechi, este numai formal, calificat drept „administrativ”, dar în esență este unul civil, întemeiat pe egalitatea părților, îndreptățește instanța de a analiza și dreptul subiectiv al baroului, invocat și întemeiat pe legea nouă.

Dispozițiile art. 16 1 , introdus prin Legea nr. 255/2004, departe de a corespunde unui interes general și unei funcții sociale în domeniul reglementat, astfel cum este obligatoriu în materie de drept public, nu fac decât să augmenteze dreptul subiectiv al baroului, de a condiționa accesul în profesia de avocat, prin încă o măsură de ordin formal: solicitarea de a fi primit în profesie cu cel puțin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare. Formularea cerinței în acest mod, întrucât se referă chiar la momentul exercițiului dreptului prevăzut de art. 16 alin. (2), face imposibilă juridic aplicarea retroactivă a normei noi, oricărei cereri depuse sub imperiul legii vechi.

Astfel, textul restrictiv din legea nouă va trebui aplicat numai pentru viitor, nu numai pentru că norma respectivă nu este de drept public, ci și pentru că impune o condiție care vizează un moment depășit, consumat, al raportului juridic care s-a născut între părțile în cauză sub imperiul legii vechi. 3. Baroul Dolj critică sentința, ca nelegală, în ceea ce privește anularea hotărârii Consiliului său și anularea deciziei Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, arătând că: - Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), procedând la obligarea pârâtelor să emită un nou act administrativ care să permită reclamantei, exercitarea profesiei de avocat, cu scutire de examen, deși ea ceruse doar anularea celor două acte emise de pârâți și despăgubiri.

Susține recurenta, că executarea silită nu poate fi cerută în cazul obligațiilor care presupun o participare strict personală din partea debitorului, nimeni neputând fi silit să execute un fapt strict personal. - Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât instanța a reținut, pe de o parte, o culpă a recurentei, constând în soluționarea cu întârziere a cererii reclamantei, dar, pe de altă parte, a concluzionat că pârâții se fac vinovați de modalitatea în care au stabilit aplicarea legii în timp. Susține recurenta, că și-a dovedit buna-credință și soluționarea cererii cu celeritate maximă și că nedepunerea cererii, cu respectarea art. 15 și 16 din Legea nr. 51/1995, de către reclamantă, a dus la imposibilitatea soluționării ei de îndată (sub incidența legii vechi).

Arată recurenta, că afirmația instanței, privind notorietatea și calitatea de magistrat a reclamantei, ca motiv de scutire a prezentării cazierului judiciar la soluționarea cererii de către barou, încalcă principiul egalității în fața legii și ignoră dispozițiile Legii nr. 51/1995, fiind străină de natura pricinii. - Instanța a avut în vedere, în mod greșit, numai principiul neretroactivității legii noi, și a ignorat problema pusă în speță, aceea a conflictului de legi în cazul existenței unei situații juridice în curs de formare și principiul aplicării imediate a legii noi. Susține recurenta că regula tempus regit actum , se aplică numai cazurilor în care constituirea sau stingerea situațiilor juridice s-ar produce într-un singur moment, dar care în speță era o situație juridică obiectivă în curs de formare și trebuia considerat valabil principiul aplicării imediate a legii noi, supraviețuirea legii vechi fiind o excepție.

Recursul nu se fondează. a) Prin cererea introductivă (dosar nr. 432/2005, Curtea de Apel Craiova), reclamanta a solicitat, „ca urmare a anulării celor două hotărâri”, să fie obligați pârâții să admită cererea sa de primire în profesia de avocat, cu scutire de examen. Obligarea acestora, de „a admite cererea”, însemna în fond concretizarea ei într-un act scris de admitere. Așa fiind, mențiunea din dispozitivul sentinței, privind obligarea pârâților „să emită un nou act administrativ” care să permită reclamantei, să-și exercite profesia de avocat, cu scutire de examen, nu excede limitele petitului cu care a fost învestită instanța. Pe de altă parte, trimiterea de către instanță, a cererii de primire în avocatură, înapoi la Baroul Dolj, după anularea actelor atacate, ar fi fost inutilă, întrucât Consiliul Baroului nu a contestat niciodată că reclamanta ar îndeplini cerințele legale conform legii vechi.

Așadar, odată ce instanța a stabilit că este aplicabilă legea veche, cererea era admisibilă atât în principiu, cât și în fond. Soluția instanței de fond este legală, și pentru că Baroul nu a soluționat cererea reclamantei, pe baza unei excepții dirimante care, odată constatată ca nelegală, să justifice retrimiterea cererii, spre soluționare în fond. Baroul a respins cererea, constatând că una dintre condițiile de fond, de admitere prevăzute cumulativ de lege, nu era îndeplinită, iar instanța de fond a considerat, în mod corect, că acea condiție nu se aplica solicitant, în raport cu data formulării cererii. Așadar, o retrimitere a cererii, spre analiza Baroului, era lipsită de temei.

b) Considerentele instanței de fond cuprind o analiză a conduitei recurentei, în soluționarea cererii reclamantei: pe de o parte, cu privire la durata soluționării cererii, pe de altă parte, asupra problemei juridice a aplicării legii în timp, ambele conducând la concluzia culpei Baroului Dolj. Curtea de față, în exercitarea controlului de legalitate a sentinței, reține ca principial legală, soluția primei instanțe, pe temeiul argumentelor de ordin juridic dezvoltate anterior asupra recursului Uniunii Naționale a Barourilor din România (v. pct. 2), cu privire la problema legii aplicabile în raport cu data formulării cererii. Aceasta face inutilă orice discuție asupra aspectelor de fapt privind: data depunerii înscrisurilor doveditoare ale cerințelor prevăzute în statut, culpa reclamantei în depunerea acestora cu întârziere ori conduita Baroului în soluționarea cererii sub aspectul duratei.

De asemenea, Curtea reține, pentru argumentele de ordin juridic dezvoltate anterior asupra recursului reclamantei (v. pct. 1), că modul în care Consiliul Baroului a soluționat problema legii aplicabile, fără a reprezenta un fapt ilicit cauzator de prejudicii, a fost totuși o greșită aplicare a legii, deși în limita atribuțiilor conferite de Legea nr. 51/1995, astfel încât hotărârea emisă pe baza acestei soluții greșite a fost în mod corect anulată de prima instanță. c) În fine, în analiza celui de-al treilea motiv de recurs, Curtea reține că argumentele Baroului nu se fondează, pentru motivele de ordin juridic deja arătate cu privire la recursul Uniunii Naționale a Barourilor din România (v. pct. 1).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Baroul Dolj, de Uniunea Națională a Barourilor din România și de P.M., împotriva sentinței nr. 75/F.C. din 24 octombrie 2005 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2006.