ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1728/2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1728/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 74 din 24

octombrie 2005 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. 2474/2005, a

fost admisă în parte acțiunea reclamantei D.V. împotriva Baroului Dolj și a

Uniunii Naționale a Barourilor din România, dispunându-se anularea hotărârii nr.

164 din 13 iulie 2004 a Consiliului Baroului Dolj și a deciziei nr. 12 din 19

februarie 2005 a Uniunii Naționale a Barourilor din România.

Au fost obligați pârâții, să emită

un nou act administrativ, care să permită reclamantei să-și exercite profesia

de avocat, cu scutire de examen.

A fost respins capătul de cerere

referitor la acordarea daunelor materiale și morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că reclamanta, având funcția de judecător, a fost pensionată de

Consiliul Superior al Magistraturii, la 1 iunie 2004, iar la 28 mai 2004 s-a

adresat Baroului Dolj, cu o cerere de primire în acesta, cu scutire de examen,

depunând ulterior cazierul judiciar (la 21 iunie 2004) și certificatul medical

(la 12 iulie 2004).

A mai reținut că Baroul a respins

cererea, prin hotărârea mai sus menționată, motivat de dispozițiile art. 16 și

16

1

din Legea nr. 51/1995, astfel cum au fost modificate prin Legea nr.

255/2004, aplicabile de la 25 iunie 2004, potrivit cărora cererea trebuia

supusă aprobării Consiliului Baroului, cu cel puțin 5 ani anterior datei de

împlinire a vârstei de pensionare în sistemul de pensionare și asigurări

sociale din care face parte solicitanta.

De asemenea, a reținut instanța, că

plângerea solicitantei împotriva acestei hotărâri a fost respinsă prin decizia

mai sus menționată a Uniunii Naționale a Barourilor din România, cu motivarea

că legea nouă se aplică și situațiilor juridice în curs de formare.

Ca urmare, instanța a analizat

problema juridică a legii aplicabile pentru soluționarea cererii de primire în

barou, ajungând la concluzia că legea aplicabilă este cea de la momentul

depunerii cererii, și nu cea din momentul depunerii actelor ori cea din

momentul soluționării cererii.

În argumentarea acestei soluții,

instanța a evocat dispozițiile art. 1 C. civ. și principiul neretroactivității

legii noi, precum și dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României,

apreciind că Legea nr. 255/2004 nu se aplică decât de la 23 iunie 2004, data

publicării ei în Monitorul Oficial.

A apreciat instanța, că pârâții nu

se pot prevala de nedepunerea unor acte de către reclamantă, pentru a-i

soluționa cererea, sub imperiul legii noi, întrucât, în condițiile în care s-ar

fi aprobat cererea într-un termen rezonabil, pârâții nu ar mai fi putut invoca

apariția legii noi.

A concluzionat instanța, că pârâții

se fac vinovați de modalitatea în care au stabilit aplicarea legii în timp.

Respingând cererea de acordare a

daunelor materiale, instanța a reținut, în esență, că prejudiciul nu poate fi

apreciat cu certitudine, nefăcându-se dovada unui prejudiciu previzibil, cert.

A considerat instanța, că dovezile

privind o eventuală angajare a reclamantei, de către două societăți, dacă ar fi

exercitat profesia de avocat, nu sunt concludente, acestea putând-o angaja cu

convenție civilă ori în calitate de consilier juridic.

Respingând cererea de acordare a

daunelor morale, instanța a apreciat că nu se poate considera că respingerea

cererii reclamantei de către Barou, i-a adus un prejudiciu imaginii de jurist,

pregătirii sale profesionale, întrucât această soluție s-a limitat la un cerc

restrâns de persoane (câțiva avocați), cărora le este imposibil să conteste

meritele sau competența profesională a reclamantei.

Ca temei al acestei respingeri, a

reținut instanța, dispozițiile art. 18 pct. 3 din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, la

soluționarea problemei legii aplicabile, în sensul aplicării legii vechi, în

vigoare la formularea cererii, instanța a analizat existența condițiilor de

fond și formale de admisibilitate a cererii de primire în barou, cu scutire de

examen.

Concluzia instanței, de admitere a

acestei cereri, a avut în vedere îndeplinirea de către reclamantă, a funcției

de judecător, mai mult de 10 ani, conform art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr.

51/1995, precum și inexistența vreunei cauze de nedemnitate sau de incompatibilitate

prevăzută de lege.

A înlăturat instanța, impedimentul

prevăzut de art. 28 pct. 9 din Statutul profesiei de avocat, invocat de pârâte,

constatând că acesta nu se regăsește printre condițiile prevăzute de Legea nr. 51/1995.

Împotriva acestei sentințe au

formulat în termen recursurile din cauza de față, toate părțile, cererile fiind

legal timbrate.

nelegală și netemeinică, numai sub aspectul respingerii cererii de obligare la

daune materiale și morale, arătând, în esență:

- că cererea nu putea fi respinsă în

totalitate, întrucât doctrina și practica judiciară de după anul 1990 au

apreciat unanim că răspunderea civilă în general are și o funcție reparatorie

preponderentă, ea fiind chiar esența întregii răspunderi civile;

- că dovada daunei s-a realizat în

speță, întrucât prin nerezolvarea legală și la timp a cererii (de către

pârâte), reclamanta a fost lipsită de onorariile pe care le-ar fi încasat în

această perioadă, probate prin declarațiile unor persoane fizice și juridice

care au solicitat să le acorde asistență juridică și pe care le-a refuzat în

conjunctura creată;

- că motivarea instanței privind

posibilitatea angajării sale, ca jurisconsult, nu este pertinentă, întrucât

reclamanta a cerut intrarea în barou, ca avocat, iar nu exercitarea profesiei

de jurisconsult ori angajarea cu convenție civilă, postură în care ar fi putut

fi acuzată de avocatură clandestină;

- că instanța face o gravă eroare cu

privire la daunele morale, întrucât prejudiciul moral constă în atingerea adusă

acelor valori ale individului care definesc personalitatea, demnitatea,

prestigiul profesional, imaginea publică, iar în ceea ce o privește pe

reclamantă, chiar aceste valori i-au fost grav afectate;

- că, în raport cu activitatea sa:

ca judecător timp de 40 de ani; decorată cu medalia „Crucea Națională Serviciul

Credincios” clasa a III-a și diploma „Meritul judiciar” clasa I; membră a comisiilor

Ministerului Justiției, de promovare a magistraților, permanent din 1998 și

autoare a unor studii de practică judiciară, respingerea cererii de primire în

profesia de avocat i-a adus atingere imaginii publice și prestigiului

profesional, producând și imense suferite psihice;

- că respingerea cererii de primire

în profesia de avocat a adus atingere imaginii sale publice, prestigiului

profesional, producând și imense suferințe psihice;

- că opinia publică nu a cunoscut

motivarea pârâților de respingere a cererii, iar în presa locală s-a făcut

referire la acest lucru, probabil punându-se la îndoială pregătirea sa ca

jurist.

Recursul nu se fondează, pentru

considerentele care urmează:

Reclamanta pretinde daunele

materiale și morale, pe temeiul unui raport juridic de răspundere civilă

delictuală, născut ca urmare a refuzului nelegal, culpabil al pârâtelor de a o

primi în profesia de avocat, cu scutire de examen.

Ca urmare, existența acestei

răspunderi trebuie analizată sub incidența art. 998 C. civ.

Fapta pârâtelor a constat în greșita

aplicare a legii, mai exact, în aplicarea legii noi, unei cereri formulate sub

imperiul legii vechi.

Din actele depuse în cauză, se

constată că acest aspect procedural a făcut obiectul unei dezbateri în

Consiliul Baroului Dolj, prealabil oricărei discuții privind fondul cererii.

Prin votul deschis al membrilor prezenți ai Consiliului s-a decis respingerea

cererii, pe motiv că se aplică legea nouă. Convingerea membrilor Consiliului în

această problemă juridică a fost exprimată public, liber, democratic și fără

nici o legătură cu persoana și personalitatea reclamantei și, desigur, cu bună

credință în ceea ce privește temeinicia acestei soluții juridice (căci

buna-credință se presupune, până la proba contrară).

Așadar, analizând fapta, este

obligatoriu a constata caracterul ei ilicit, și anume, dacă printr-o

manifestare exterioară a unei persoane s-a introdus în contextul relațiilor

sociale un factor nepermis, prin care s-a încălcat norma dreptului obiectiv și

s-au adus prejudicii unui drept subiectiv.

Deci, caracterul ilicit al faptei

decurge, în mod obiectiv, dintr-o încălcare, fără a interesa, pentru a-l

defini, atitudinea subiectivă a autorului față de fapta sa.

În speță, nu se poate considera că

Baroul, prin Consiliul său, este autorul unei fapte ilicite, întrucât ea a fost

săvârșită în exercitarea unui drept prevăzut de Legea nr. 36/1995.

Or, este propriu dreptului subiectiv

de a asigura, sub ocrotirea legii, titularului unui asemenea drept, o sferă de

libertate, în limitele căreia el nu poate fi răspunzător.

În concluzie, lipsa unuia dintre

elementele răspunderii civile delictuale - caracterul ilicit al faptei, face ca

cererea reclamantei-recurente să fie lipsită de suport legal, atât în ceea ce

privește daunele materiale, cât și cu privire la daunele morale.

a Barourilor din România critică sentința, ca nelegală, pe temeiul art. 304 pct.

9 C. proc. civ., arătând că instanța de fond a nesocotit dispozițiile art. 16

și 16

1

Legea nr. 51/1995, astfel cum au fost ele modificate prin

Legea nr. 255/2004, dispoziții care erau aplicabile la data de 13 iulie 2004,

când Consiliul Baroului Dolj a analizat cererea reclamantei, respingând-o.

Susține recurenta, că data de 28 mai

2004, când reclamanta a depus o cerere informală, nu poate fi considerată data

formulării cererii, astfel încât nu se puteau aplica dispozițiile legii vechi,

cu atât mai mult, cu cât erau încălcate și dispozițiile art. 28 pct. 1-4 din

Statutul profesiei.

Consideră recurenta, că, urmare a

acestei situații de fapt, respingerea cererii de înscriere în barou, fără

examen, s-a întemeiat pe dispozițiile legii noi, aplicabile în raport cu data

la care reclamanta-solicitantă a întrunit toate condițiile formale și a

prezentat toate documentele necesare evaluării solicitării ei.

Recursul nu se fondează.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 51/1995, profesia de avocat este liberă și independentă, cu

organizare și funcționare autonome.

Deși legea specială definește astfel

profesia, ca „liberală”, practica judiciară a consacrat un regim juridic

special, de „autoritate publică”, atât pentru Uniunea Națională a Barourilor

din România, cât și pentru barourile care o alcătuiesc, pornind de la

utilitatea publică a asistenței judiciare în sistemul judiciar actual, precum

și sub incidența dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr.

554/2004 care, definind termenul de „autoritate publică”, prevăd că: „sunt

asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice

de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică

sau sunt autorizate să presteze un serviciu public”.

Consecința juridică a acestei

calificări este că actele emise de Uniunea Națională a Barourilor din România ori

de barouri în exercițiul atribuțiilor lor, referitoare la procedura primirii în

avocatură, vor fi considerate acte administrative unilaterale.

Desigur că raportul juridic

administrativ se naște între autoritatea administrativă, pe de o parte și

persoana fizică ori juridică, pe de altă parte, pe baza unei manifestări

unilaterale de voință, din oficiu sau la cerere și are la bază norme de drept

public întemeiate, de regulă, pe principiul inegalității subiectelor sale.

În speță, însă, actul emis de barou

la cererea reclamantei, deși a fost consacrat de practica judiciară ca act

administrativ de autoritate individual, este atipic.

Aprecierea sa ca act administrativ

derivă doar din asimilarea emitentului, ca persoană juridică de drept privat,

cu autoritatea administrativă.

Într-adevăr, avocatura a fost

calificată ca o activitate de interes general (și organizată printr-o lege

specială), numai în considerarea funcției sale sociale de a garanta dreptul

constituțional la apărare (art. 24 din Constituție), pentru părțile unui

proces, în tot cursul acestuia.

Dar, în raporturile cu persoanele

care vor să acceadă la profesia de avocat, în procedura prevăzută de art. 16 din

Legea nr. 51/1995, raportul juridic care se naște între barou și solicitant,

este denumit „administrativ”, numai pe cale de consecință, iar nu după natura

sa, nefiind un raport de drept public autentic, ci un raport de drept privat.

Tot astfel, nici Legea nr. 51/1995

nu poate fi considerată de drept public, prin natura ei, întrucât normele sale

reglementează raporturi de drept privat.

Or, dacă legile privitoare la

raporturile de drept public sunt prin natura lor retroactive, în sensul că în

privința reglementării raporturilor dintre puterile Statului și voințele

individuale, necesitatea de unitate, egalitate și uniformitate, aflată la baza

oricărei organizări sociale, nu permite ca împotriva reglementării noi să se

opună interese individuale pe care legea veche le recunoscuse, legile care

reglementează raporturile de drept privat, cum este și Legea nr. 51/1995, se

aplică în timp după regula din art. 1 C. civ., care impune autorității

judecătorești, aplicarea legilor numai pe viitor, câtă vreme puterea legiuitoare

nu a dat legii noi un efect retroactiv.

Instanța de fond a aplicat corect

acest principiu în soluționarea problemei de drept în discuție în speță,

întrucât raportul de drept privat care s-a născut sub legea veche, la momentul

când reclamanta a formulat cererea de primire în barou fără examen, pe temeiul art.

16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, deși nu-și epuizase toate efectele până la

intrarea în vigoare a legii noi, se întemeia pe un drept subiectiv născut

anterior acesteia.

Dreptul reclamantei, de a cere

primirea în profesia de avocat, s-a născut sub imperiul legii vechi, ale cărei

condiții de fond le îndeplinea integral la data depunerii cererii.

Pe de altă parte, situația că

raportul juridic născut între părți sub imperiul legii vechi este numai formal,

calificat drept „administrativ”, dar în esență este unul civil, întemeiat pe

egalitatea părților, îndreptățește instanța de a analiza și dreptul subiectiv

al baroului, invocat și întemeiat pe legea nouă.

Dispozițiile art. 16

1

,

introdus prin Legea nr. 255/2004, departe de a corespunde unui interes general

și unei funcții sociale în domeniul reglementat, astfel cum este obligatoriu în

materie de drept public, nu fac decât să augmenteze dreptul subiectiv al

baroului, de a condiționa accesul în profesia de avocat, prin încă o măsură de

ordin formal: solicitarea de a fi primit în profesie, cu cel puțin 5 ani

înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare.

Formularea cerinței în acest mod,

întrucât se referă chiar la momentul exercițiului dreptului prevăzut de art. 16

alin. (2), face imposibilă juridic aplicarea retroactivă a normei noi, oricărei

cereri depuse sub imperiul legii vechi.

Astfel, textul restrictiv din legea

nouă va trebui aplicat numai pentru viitor, nu numai pentru că norma respectivă

nu este de drept public, ci și pentru că impune o condiție care vizează un

moment depășit, consumat, al raportului juridic care s-a născut între părțile

în cauză sub imperiul legii vechi.

nelegală, în ceea ce privește anularea hotărârii Consiliului său și anularea

deciziei Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România, arătând că:

- Instanța a acordat mai mult decât

s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), procedând la obligarea pârâtelor să

emită un nou act administrativ care să permită reclamantei, exercitarea

profesiei de avocat, cu scutire de examen, deși ea ceruse doar anularea celor

două acte emise de pârâți și despăgubiri.

Susține recurenta, că executarea

silită nu poate fi cerută în cazul obligațiilor care presupun o participare

strict personală din partea debitorului, nimeni neputând fi silit să execute un

fapt strict personal.

- Hotărârea cuprinde motive

contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), întrucât instanța a reținut, pe

de o parte, o culpă a recurentei, constând în soluționarea cu întârziere a

cererii reclamantei, dar, pe de altă parte, a concluzionat că pârâții se fac

vinovați de modalitatea în care au stabilit aplicarea legii în timp.

Susține recurenta, că și-a dovedit

buna-credință și soluționarea cererii cu celeritate maximă și că nedepunerea

cererii cu respectarea art. 15 și 16 din Legea nr. 51/1995, de către reclamantă,

a dus la imposibilitatea soluționării ei de îndată (sub incidența legii vechi).

Arată recurenta, că afirmația

instanței privind notorietatea și calitatea de magistrat a reclamantei, ca

motiv de scutire a prezentării cazierului judiciar la soluționarea cererii de

către barou, încalcă principiul egalității în fața legii și ignoră dispozițiile

Legii nr. 51/1995, fiind străină de natura pricinii.

- Instanța a avut în vedere, în mod

greșit, numai principiul neretroactivității legii noi, și a ignorat problema

pusă în speță, aceea a conflictului de legi în cazul existenței unei situații

juridice în curs de formare și principiul aplicării imediate a legii noi.

Susține recurenta că regula

tempus

regit actum

, se aplică numai cazurilor în care constituirea sau stingerea

situațiilor juridice s-ar produce într-un singur moment, dar care în speță era

o situație juridică obiectivă în curs de formare și trebuia considerat valabil

principiul aplicării imediate a legii noi, supraviețuirea legii vechi fiind o

excepție.

Recursul nu se fondează.

a) Prin cererea introductivă (dosar nr.

432/2005, Curtea de Apel Craiova), reclamanta a solicitat „ca urmare a anulării

celor două hotărâri”, să fie obligați pârâții să admită cererea sa de primire

în profesia de avocat, cu scutire de examen.

Obligarea acestora de „a admite

cererea”, însemna în fond concretizarea ei într-un act scris de admitere.

Așa fiind, mențiunea din

dispozitivul sentinței, privind obligarea pârâților „să emită un nou act

administrativ” care să permită reclamantei să-și exercite profesia de avocat,

cu scutire de examen, nu excede limitele petitului cu care a fost învestită

instanța.

Pe de altă parte, trimiterea de

către instanță a cererii de primire în avocatură înapoi la Baroul Dolj, după anularea actelor atacate, ar fi fost inutilă, întrucât Consiliul Baroului

nu a contestat niciodată că reclamanta ar îndeplini cerințele legale conform

legii vechi.

Așadar, odată ce instanța a stabilit

că este aplicabilă legea veche, cererea era admisibilă atât în principiu, cât

și în fond.

Soluția instanței de fond este

legală, și pentru că Baroul nu a soluționat cererea reclamantei pe baza unei excepții

dirimante care, odată constatată ca nelegală, să justifice retrimiterea cererii,

spre soluționare în fond.

Baroul a respins cererea, constatând

că una dintre condițiile de fond, de admitere prevăzute cumulativ de lege, nu

era îndeplinită, iar instanța de fond a considerat, în mod corect, că acea condiție

nu se aplica solicitant, în raport cu data formulării cererii.

Așadar, o retrimitere a cererii,

spre analiza Baroului, era lipsită de temei.

b) Considerentele instanței de fond

cuprind o analiză a conduitei recurentei în soluționarea cererii reclamantei:

pe de o parte, cu privire la durata soluționării cererii, pe de altă parte,

asupra problemei juridice a aplicării legii în timp, ambele conducând la

concluzia culpei Baroului Dolj.

Curtea de față, în exercitarea

controlului de legalitate a sentinței, reține ca principial legală soluția

primei instanțe, pe temeiul argumentelor de ordin juridic dezvoltate anterior

asupra recursului Uniunii Naționale a Barourilor din România (v. pct. 2), cu

privire la problema legii aplicabile în raport cu data formulării cererii.

Aceasta face inutilă orice discuție

asupra aspectelor de fapt privind: data depunerii înscrisurilor doveditoare ale

cerințelor prevăzute în statut, culpa reclamantei în depunerea acestora cu

întârziere ori conduita Baroului în soluționarea cererii sub aspectul duratei.

De asemenea, Curtea reține, pentru

argumentele de ordin juridic dezvoltate anterior asupra recursului reclamantei

(v. pct. 1), că modul în care Consiliul Baroului a soluționat problema legii

aplicabile, fără a reprezenta un fapt ilicit

cauzator de prejudicii, a

fost totuși o greșită aplicare a legii, deși în limita atribuțiilor conferite

de Legea nr. 51/1995, astfel încât hotărârea emisă pe baza acestei soluții

greșite a fost în mod corect anulată de prima instanță.

c) În fine, în analiza celui de-al

treilea motiv de recurs, Curtea reține că argumentele Baroului nu se fondează,

pentru motivele de ordin juridic deja arătate cu privire la recursul Uniunii

Naționale a Barourilor din România (v. pct. 1).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Baroul Dolj, de Uniunea Națională a Barourilor din România și de D.V.,

împotriva sentinței nr. 74/F.C. din 24 octombrie 2005 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 mai 2006.