ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 752/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1747 din 26 octombrie 2005, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamantului Ș.D., formulată în contradictoriu cu pârâții Administrația Prezidențială și R.A. M.O., admițând, astfel, excepția invocată de Ministerul Public. Prin aceeași sentință au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția tardivității, cât și cererea de suspendare a judecării cauzei, ambele invocate de pârâta Administrația Prezidențială. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin acțiunea sa, reclamantul, aflat în stare de arest, a solicitat ca cele două pârâte să fie obligate la rectificarea, respectiv la publicarea rectificării Decretului de grațiere nr. 1164/2004 (M. Of.

nr. 1207/16.12.2004), în sensul că la poziția sa, Ș.D., după menționarea datelor de stare civilă, textul să continue cu mențiunea „condamnat la închisoare prin sentința penală nr. 10/1991, a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1578/1991, a Curții Supreme de Justiție”. După cum a arătat reclamantul, care a solicitat și obligarea pârâților la efectuarea cuvenitei rectificări, în 3 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, sub sancțiunea plății unei despăgubiri de 50.000.000 lei pe zi de întârziere, potrivit legii, că dintr-o eroare, în cuprinsul actului de clemență menționat, ulterior abrogat prin Decretul nr. 1173/2004 (M. Of. nr. 1215/17.12.2004), în dreptul numelui său s-au trecut hotărârile de condamnare ale persoanei de la poziția următoare de pe listă, respectiv T.I., în vreme ce în dreptul acestuia din urmă au fost menționate hotărârile penale prin care a fost el condamnat.

Consecutiv acestei erori, nu a mai fost pus în libertate la data de 16 decembrie 2005 și nici contestația la executarea pedepsei închisorii nu i-a fost admisă după publicarea decretului de grațiere. Instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă, după cum a susținut reprezentantul parchetului, motivat, în esență de împrejurarea că Decretul de grațiere nr. 1164/2004 a cărui rectificare s-a solicitat, a fost abrogat ulterior, prin Decretul nr. 1173/2004. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și pentru lipsa motivării soluției adoptate. În esență, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că pentru ca o acțiune să fie respinsă ca inadmisibilă, este necesar ca obiectul cererii de judecată să intre în conflict cu o normă de drept, care să interzică promovarea acțiunii, ceea ce în mod evident nu este cazul său.

Totodată, recurentul a arătat că eroarea materială cuprinsă în decretul de grațiere, chiar ulterior abrogat, i-a vătămat dreptul fundamental la libertate, întrucât prin hotărâri penale definitive pronunțate ulterior abrogării, instanțele au reținut că stabilirea detenției sale, ca urmare a intervenirii grațierii, nu se poate realiza fără examinarea decretului de grațiere, dar, întrucât acesta cuprinde mențiuni neconforme cu situația reală a reclamantului, contestația la executare nu poate fi admisă. În fine, recurentul-reclamant a mai arătat că în aceste condiții, interesul său în promovarea acțiunii de față este născut și actual, abrogarea decretului de grațiere fiind irelevant, cât timp a făcut dovada că refuzul autorităților pârâte de-a proceda la rectificarea solicitată, este nejustificat și îi prejudiciază dreptul fundamental la libertate.

Recursul este fondat. Examinând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile recurentului-reclamant și prin prisma prevederilor legale incidente, incluzând art. 304 și 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de fond este nelegală și se impune a fi modificată, în sensul și pentru considerentele expuse în cele ce urmează. Eroarea materială menționată în acțiunea reclamantului-recurent, care, de altfel, nici nu a fost contestată de pârâți, este pe deplin dovedită cu sentințele penale de condamnare ale recurentului-reclamant, care au fost, însă, în cuprinsul Decretului de grațiere nr. 1164/2004, trecute în dreptul următoarei persoane din listă, respectiv T.I. În același timp, Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant, în ciuda celor reținute de prima instanță, a dovedit cu prisosință și că a suferit o vătămare efectivă urmare a acestei erori, materializată în respingerea contestației sale la executare, pentru acest unic motiv.

Astfel, este evident că abrogarea ulterioară a Decretului nr. 1164/2004, respectiv la data de 17 decembrie 2004, prin Decretul nr. 1173/2004 (M. Of. nr. 1215/17.12.2004), în ciuda ineditului situației, este irelevantă din această perspectivă. Cum potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, prin refuzul unei autorități publice, Înalta Curte apreciază că acțiunea de față a reclamantului-recurent este perfect admisibilă și dovedită, refuzul autorității pârâte Administrația Prezidențială, de a da curs solicitării de rectificare, fiind nejustificat și nelegal, în raport cu situația specială a recurentului-reclamant.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că acțiunea recurentului-reclamant nu putea fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât în cauza de față, inadmisibilitatea, deși analizată ca o excepție, este în realitate o adevărată contestare pe fond a dreptului reclamantului de a sesiza chiar instanța de contencios administrativ. Față de cele învederate, apreciind justețea și temeinicia criticilor recurentului-reclamant, Înalta Curte urmează ca, în baza art. 312 C. proc. civ., să admită recursul de față și să modifice sentința atacată, urmând ca pe fond, să fie admisă acțiunea reclamantului și să se dispună obligarea pârâtei Administrația Prezidențială, să soluționeze favorabil, cererea reclamantului, în sensul de a trimite spre publicare la R.A.

M.O., rectificarea și publicarea rectificării în sensul solicitat, constatându-se, totodată, și refuzul nejustificat al autorității pârâte Administrația Prezidențială, de-a da curs acestei solicitări. Nu va fi, însă, admisă în cadrul procesual de față, cererea accesorie a reclamantului, de obligare a pârâților la despăgubiri de 50 milioane pe zi de întârziere, în cazul neexecutării hotărârii irevocabile, cu titlu de sancțiune, Înalta Curte apreciind și calificând această cerere, ca având natură civilă. Poate fi vorba despre un prejudiciu material, dar acesta trebuie să fie elementul unei forme de răspundere specifică dreptului administrativ, și nu dreptului civil, așa după cum s-a statuat și în doctrină.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate de voturi, admite recursul declarat de Ș.D. împotriva sentinței civile nr. 1747 din 26 octombrie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată și pe fond, admite acțiunea reclamantului, astfel cum a fost formulată. Obligă pârâta Administrația Prezidențială, să soluționeze favorabil cererea reclamantului, în sensul de a trimite, spre publicare, la pârâta R.A. M.O., rectificarea Decretului nr. 1164/2004, privind acordarea unor grațieri individuale (M. Of.

nr. 1207/16.12.2004), având următorul conținut: „La art. 1, poziția Ș.D., născut la 18 aprilie 1968, în municipiul București, fiul lui M.și M.A., se va trece, în continuare, condamnat la închisoare prin sentința penală nr. 10/1991, a Tribunalului București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1578/1991, a Curții Supreme de Justiție;” „La art. 1, poziția T.I., născut la 23 iulie 1982, în localitatea Vintilă Vodă, județul Buzău, fiul lui D. și L., se va trece, în continuare, condamnat la închisoare, prin sentința penală nr. 565/2003, a Judecătoriei Buzău, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 371/2003 a Tribunalului Buzău”. Cu opinia separată a d-lui judecător N.M., în sensul admiterii recursului, casării sentinței atacate și trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2006. Opinie separată a domnului judecător Niculae Măniguțiu Apreciez că soluția instanței de recurs în cauză ar fi trebuit să fie de admitere a recursului declarat de reclamantul Ș.D., de casare a sentinței civile nr. 1747 din 26 octombrie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal și de trimitere a pricinii, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru considerentele ce urmează. Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) fraza finală din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată, fără a se judeca fondul, instanța de recurs, după casare, va trimite cauza, spre rejudecare, o singură dată, la această instanță.

Pentru a fi în prezența ipotezei de casare cu trimitere prevăzute de textul legal sus menționat, este necesar ca instanța de fond să nu fi examinat obiectul propriu-zis al litigiului, cu alte cuvinte, printre altele, să fi soluționat procesul, pe baza unei excepții de fond sau de procedură cu caracter peremptoriu, cum ar fi excepția puterii lucrului judecat ori excepția prescripției dreptului la acțiune sau excepția inadmisibilității acțiunii. În cauză, deși reclamantul Ș.D. a dovedit că se încadrează în prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, justificând, astfel, interesul de a promova o acțiune ce tinde de obligarea autorității emitente a decretului de grațiere de a rectifica acest act, pentru motive de eroare materială, în mod greșit prima instanță a procedat la respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, fără a intra, astfel, în cercetarea fondului procesului, a pretențiilor reclamantului.

În aceste condiții, soluția adoptată în cauză de instanța de recurs ar fi trebuit să fie de admitere a recursului, de casare a hotărârii atacate și de trimitere a dosarului la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, pentru a se soluționa fondul cererii reclamantului.