ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5597/2007

Deliberând, asupra cauzei civile

de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., a reținut următoarele:

În motivarea cererii s-a arătat că

la 15 iunie 2006 pârâtul a fost returnat din Italia în baza Acordului de

readmisie încheiat de România cu această țară, ratificat prin Legea nr.

173/1997.

Prin sentința civilă nr. 123 din 24

ianuarie 2007 Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut, în esență, că față de prevederile legii interne speciale și

ale prevederilor comunitare, inclusiv soluțiile jurisprudențiale ale organelor

Convenției, acțiunea este neîntemeiată, măsura restrângerii exercitării

dreptului la liberă circulație fiind disproporționată în raport cu scopul

urmărit prin adoptarea acestei măsuri.

Apelurile declarate de Direcția

Generală de Pașapoarte București și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Tribunalul București, au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 130

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la 2 martie 2007.

În

considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat că în contextul

aderării

României

la Uniunea Europeană au devenit aplicabile prevederile Directivei nr. 2004/3

8/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 prin care

s-a conferit fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual la

liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre. Chiar și în situația

în care este afectată ordinea publică sau siguranța publică, expulzarea

cetățenilor uniunii și a membrilor familiilor lor este socotită o măsură care

poate afecta grav persoanele. Prin urmare, domeniul de aplicare a măsurilor

restrictive trebuie restrâns în conformitate cu principiul proporționalității

pentru a se ține seama de gradul de integrare al persoanei în cauză, de durata

șederii, de vârstă etc.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte critica, nemotivată

în drept, vizând următoarele aspecte:

Autoritățile române nu au competența

de a cerceta și a se pronunța asupra legalității și temeiniciei actului de

returnare săvârșit de autoritățile străine, ci doar de a lua act de această

măsură.

Odată cu

aderarea României la Uniunea Europeană, art. 52 din Legea nr. 248/2005

și-a încetat

aplicabilitatea, astfel încât măsura restrângerii exercițiului dreptului la

liberă circulație se va dispune numai cu privire la teritoriul statului din

care a fost returnată persoana.

Potrivit art.

25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se

stabilesc prin lege, astfel

că ține de opțiunea legiuitorului instituirea anumitor cerințe specifice în

care cetățenii români pot circula în străinătate. Libertatea circulației

cetățenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare potrivit unor

reguli, cu îndeplinirea și respectarea unor condiții stabilite de lege. Aceste

reguli sunt stabilite în Legea nr. 248/2005, act normativ care se aplică și

după momentul aderării.

Analizând criticile formulate,

Înalta Curte a apreciat că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea în

motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de

care a fost verificată legalitatea hotărârii, și a reținut că recursul nu este

întemeiat pentru următoarele considerente:

Reclamanta a solicitat restrângerea

exercitării dreptului intimatului la libera circulație în statele membre ale

Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind

regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate.

Conform art. 39 alin. (1) din lege,

în situația prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se

dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la

statul de pe teritoriul

căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul

în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când

aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București.

Așadar, luarea acestei măsuri este

de competența instanțelor judecătorești cărora, în lipsa unei prevederi care să

dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere și analizare a

dovezilor administrate în cauză.

Într-adevăr, libertatea circulației

cetățenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu

respectarea cerințelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin.

(1) teza a II-a din Constituție. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei

circulații a cetățenilor români în străinătate nu stabilește că, prin simpla

returnare dintr-un alt stat a unui cetățean român, trebuie să se dispună

restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulație.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să

angajeze în mod direct restrângerea exercițiului dreptului la libera

circulație, ar fi stipulat că o asemenea

restrângere operează de drept.

În legislația

primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetățean al Uniunii are dreptul de a

circula și de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva

limitărilor și condițiilor prevăzute de tratat și de dispozițiile luate pentru

aplicarea sa.

În legislația

secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulație și rezidență a

cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul

statelor

membre, de modificare a

Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 și de abrogare a directivelor

64/221/CEE,

68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE,

90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr.

L 158 din 30 aprilie 2004, stabilește că limitarea dreptului cetățenilor

statelor membre la liberă circulație poate fi dispusă numai pentru motive de

ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

Prin O.U.G.

nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor

statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului

Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, și care a intrat

în vigoare la data

aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a

fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.

Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu

prioritate în

raport cu normele

de drept intern.

Întrucât

reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., incidența vreunuia

dintre cauzele de limitare prevăzute în

Directivă, instanțele de fond au pronunțat hotărâri

legale, date cu

aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.

Față de cele

ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 304

pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul a fost respins cu consecința păstrării hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 130 din

data de 2 martie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 11 septembrie 2007.