ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5101/2007

Constată că prin sentința civilă nr.

27 din 29 ianuarie 2007, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins ca

nefondată, cererea Direcției Generale de Pașapoarte București, de restrângere a

dreptului la libera circulație a pârâtului I.(B.)G. pentru o perioadă de 3 ani.

Pentru pronunțarea acestei soluții,

prima instanță a reținut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 18

octombrie 2006, or, începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la

Uniunea Europeană, dispozițiile art. 38 lit. a) și cele ale art. 52 din Legea

nr. 248/2005 pe care reclamanta și-a întemeiat cererea, nu-și mai găsesc

aplicabilitatea.

Împotriva sentinței a declarat apel

reclamanta care a susținut că, o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană

își încetează aplicabilitatea doar dispozițiile art. 52 din Legea nr. 248/2005,

în timp ce prevederile art. 38 lit. a) din același act normativ sunt incidente

în continuare, întrucât nu contravin Constituției și nici instrumentelor

juridice internaționale privind exercitarea dreptului la libera circulație.

Apelul a fost respins, ca nefondat,

prin decizia nr. 40 din 6 martie 2007 a Curții de Apel Suceava, secția civilă.

În considerentele deciziei s-a

reținut ca fiind de necontestat împrejurarea că dispozițiile art. 52 din Legea

nr. 248/2005 (care interziceau dreptul la liberă circulație în toate statele

membre U.E., nu numai cu privire la cel din care s-a produs expulzarea) și-au

încetat aplicabilitatea de la data aderării.

Cu referire la dispozițiile art. 38

lit. a) din același act normativ, s-a apreciat că acestea nu sunt în

concordanță cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație și ședere

a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe

teritoriul statelor membre.

Întrucât singura condiție impusă de

lege este aceea a returnării cetățeanului român în baza unui acord de

readmisie, rezultă că acest aspect este de natură să încalce normele comunitare

în materie, potrivit cărora limitarea exercitării dreptului la libera

circulație poate fi dispusă doar pentru motive de ordine publică, securitate

publică sau sănătate publică.

S-a reținut că normele comunitare au

fost transpuse în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 și totodată,

incidența art. 20 din Constituție (care dă prioritate reglementărilor

internaționale, cu excepția situației în care legile interne ar conține

dispoziții mai favorabile).

Decizia a fost atacată cu recurs de

către apelanta-reclamantă, care a susținut caracterul nelegal al acesteia sub

următoarele aspecte:

- Instanțele au înlăturat în mod

eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de

circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de

readmisie încheiat de România cu respectivul stat.

Printr-o astfel de reglementare,

legiuitorul a stabilit de fapt, că libertatea de circulație nu este absolută,

ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli.

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la libera circulație se stabilesc prin lege,

actul normativ care impune asemenea condiții fiind tocmai Legea nr. 248/2005.

- Aprecierea instanței de apel

referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greșită, având în

vedere că la data la care intimatul-pârât a fost returnat, România nu era încă

oficial membră a Uniunii Europene, dispozițiile Tratatului de aderare și

implicit, ale Directivei, nefiind obligatorii.

Or, o situație juridică produce

acele efecte care sunt prevăzute de legea în vigoare la momentul nașterii ei.

De aceea, trebuie apreciat că

pârâtului nu-i sunt aplicabile prevederile Directivei 2004//38/CE.

În plus, Legea nr. 48/2005 nu

contravine dispozițiilor Directivei, constituind cadrul juridic intern pentru

libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene.

Criticile neîncadrate de recurentă

în drept, urmează să fie analizate de instanță, în condițiile art. 306 alin.

(3) C. proc. civ., din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9, față de

împrejurarea că se invocă nesocotirea unor dispoziții de drept material în

soluționarea cauzei.

Recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

- Contrar susținerii recurentei,

înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005, s-a făcut în mod corect, cu referire la normele comunitare și la

raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept intern.

Astfel, potrivit legii interne,

singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana

în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă

vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit

limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații

excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine

publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului

la libera circulație, este necesar totodată, să fie respectat principiul

proporționalității, iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta

în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare.

- Susținerea recurentei în sensul

inaplicabilității Directivei întrucât la data returnării intimatului, România

nu era oficial membru al Uniunii Europene, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța

trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație,

normele de drept comunitar sunt deplin aplicabile, iar potrivit art. 148 alin.

(2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare

cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

De asemenea, „Parlamentul,

Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează

aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării” [art. 148

alin. (3) din Constituție].

Or, sub acest ultim aspect,

instanța, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie

să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității directivei (în principiu, fără aplicabilitate directă

în dreptul intern), pentru a se atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere

de acesta (autoritatea statului conformându-se astfel, prevederilor art. 189

alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene).

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei,

datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005] rezultă că instanța trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând

astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor.

Împrejurarea că Directiva nu a fost

transpusă încă în dreptul intern (sub acest aspect, aprecierea instanței de apel

fiind eronată, întrucât O.U.G. nr. 102/2005 privește libera circulație pe

teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale U.E.), nu poate conduce

la o altă interpretare.

Altminteri, ar însemna ca, prin

măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare, să nu mai poată

fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței

Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile

naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod

care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea

obiectivului urmărit de respectiva directivă” (în acest sens, hotărârea din 4

iulie 2006 a Marii Camere).

- Este nefondată susținerea

recurentei în sensul că pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele comunitare, cu

referire la legea incidentă situației juridice, ca fiind aceea din momentul

nașterii ei.

Nerespectarea culpabilă a cerințelor

de ședere pe teritoriul altui stat a fost sancționată și s-a consumat prin

adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.

Situația juridică ce a fost creată

prin faptul șederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării, iar

la momentul la care se solicită restrângerea libertății de circulație, normele

(comunitare) incidente nu mai impun condiții decurgând din nerespectarea

anterioară a unor cerințe de ședere în spațiul Uniunii.

Fiind vorba de o reglementare mai

favorabilă care intervine ulterior petrecerii faptelor și aflându-ne în materie

contravențională, aceasta trebuie să se aplice cu prioritate.

Așadar, constatând incidența

normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă,

trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele au procedat corect

respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera

circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Pentru considerentele arătate,

recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și

Internelor împotriva deciziei nr. 40 din 6 martie 2007 a Curții de Apel

Suceava, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

21 iunie

2007.