ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5101/2007

Constată că prin sentința civilă nr. 27 din 29 ianuarie 2007, Tribunalul Suceava, secția civilă, a respins ca nefondată, cererea Direcției Generale de Pașapoarte București, de restrângere a dreptului la libera circulație a pârâtului I.(B.)G. pentru o perioadă de 3 ani. Pentru pronunțarea acestei soluții, prima instanță a reținut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 18 octombrie 2006, or, începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, dispozițiile art. 38 lit. a) și cele ale art. 52 din Legea nr. 248/2005 pe care reclamanta și-a întemeiat cererea, nu-și mai găsesc aplicabilitatea.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta care a susținut că, o dată cu aderarea României la Uniunea Europeană își încetează aplicabilitatea doar dispozițiile art. 52 din Legea nr. 248/2005, în timp ce prevederile art. 38 lit. a) din același act normativ sunt incidente în continuare, întrucât nu contravin Constituției și nici instrumentelor juridice internaționale privind exercitarea dreptului la libera circulație. Apelul a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 40 din 6 martie 2007 a Curții de Apel Suceava, secția civilă. În considerentele deciziei s-a reținut ca fiind de necontestat împrejurarea că dispozițiile art. 52 din Legea nr. 248/2005 (care interziceau dreptul la liberă circulație în toate statele membre U.E., nu numai cu privire la cel din care s-a produs expulzarea) și-au încetat aplicabilitatea de la data aderării.

Cu referire la dispozițiile art. 38 lit. a) din același act normativ, s-a apreciat că acestea nu sunt în concordanță cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre. Întrucât singura condiție impusă de lege este aceea a returnării cetățeanului român în baza unui acord de readmisie, rezultă că acest aspect este de natură să încalce normele comunitare în materie, potrivit cărora limitarea exercitării dreptului la libera circulație poate fi dispusă doar pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

S-a reținut că normele comunitare au fost transpuse în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 și totodată, incidența art. 20 din Constituție (care dă prioritate reglementărilor internaționale, cu excepția situației în care legile interne ar conține dispoziții mai favorabile). Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-reclamantă, care a susținut caracterul nelegal al acesteia sub următoarele aspecte: - Instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.

Printr-o astfel de reglementare, legiuitorul a stabilit de fapt, că libertatea de circulație nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli. Potrivit art. 25 din Constituție, condițiile exercitării dreptului la libera circulație se stabilesc prin lege, actul normativ care impune asemenea condiții fiind tocmai Legea nr. 248/2005. - Aprecierea instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greșită, având în vedere că la data la care intimatul-pârât a fost returnat, România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene, dispozițiile Tratatului de aderare și implicit, ale Directivei, nefiind obligatorii. Or, o situație juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea în vigoare la momentul nașterii ei.

De aceea, trebuie apreciat că pârâtului nu-i sunt aplicabile prevederile Directivei 2004//38/CE. În plus, Legea nr. 48/2005 nu contravine dispozițiilor Directivei, constituind cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene. Criticile neîncadrate de recurentă în drept, urmează să fie analizate de instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9, față de împrejurarea că se invocă nesocotirea unor dispoziții de drept material în soluționarea cauzei. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: - Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, s-a făcut în mod corect, cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept intern.

Astfel, potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat. Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă]. Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație, este necesar totodată, să fie respectat principiul proporționalității, iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel, să fie ignorată exigența normei comunitare. - Susținerea recurentei în sensul inaplicabilității Directivei întrucât la data returnării intimatului, România nu era oficial membru al Uniunii Europene, nu poate fi primită. Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt deplin aplicabile, iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

De asemenea, „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării” [art. 148 alin. (3) din Constituție]. Or, sub acest ultim aspect, instanța, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei (în principiu, fără aplicabilitate directă în dreptul intern), pentru a se atinge rezultatul (efectul util) avut în vedere de acesta (autoritatea statului conformându-se astfel, prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene).

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condițiilor restrictive impuse [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005] rezultă că instanța trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel, drepturile conferite de acesta persoanelor. Împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern (sub acest aspect, aprecierea instanței de apel fiind eronată, întrucât O.U.G. nr. 102/2005 privește libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale U.E.), nu poate conduce la o altă interpretare.

Altminteri, ar însemna ca, prin măsurile dispuse înainte de transpunerea normelor comunitare, să nu mai poată fi realizat obiectivul propus de acestea, ceea ce ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă” (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere). - Este nefondată susținerea recurentei în sensul că pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele comunitare, cu referire la legea incidentă situației juridice, ca fiind aceea din momentul nașterii ei.

Nerespectarea culpabilă a cerințelor de ședere pe teritoriul altui stat a fost sancționată și s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv. Situația juridică ce a fost creată prin faptul șederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării, iar la momentul la care se solicită restrângerea libertății de circulație, normele (comunitare) incidente nu mai impun condiții decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerințe de ședere în spațiul Uniunii. Fiind vorba de o reglementare mai favorabilă care intervine ulterior petrecerii faptelor și aflându-ne în materie contravențională, aceasta trebuie să se aplice cu prioritate.

Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 40 din 6 martie 2007 a Curții de Apel Suceava, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2007.