ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7552/2007

Asupra recursului civil de față:

Prin cererea înregistrată la data 8

decembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată

pe pârâtul A.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună

restrângerea dreptului la liberă circulație pe o perioadă de cel mult 3 ani, cu

motivarea că pârâtul a fost returnat din Franța, la 30 septembrie 2006, în baza

Acordului de readmisie încheiat de România cu această țară și că îi sunt

aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 103 din 17

ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a III-a, a respins acțiunea

formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, reținând, în esență,

că cererea este neîntemeiată, deoarece simpla neîndeplinire de către un

resortisant al unui stat membru a formalităților privind intrarea, circulația

și șederea străinilor nu este de natură să constituie în sine o condiție care

amenință ordinea publică și securitatea publică, și nu poate prin ea însăși să

justifice o măsură de expulzare și detenție temporară în acest scop.

După aderarea României la Uniunea

Europeană, s-a apreciat că cererea trebuia examinată prin prisma ansamblului

normelor ce constituie ordinea juridică instituită la nivelul Uniunii Europene

pe care România, ca stat membru, începând cu 1 ianuarie 2007, trebuie să o respecte.

Potrivit art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004, „statele membre

pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a

membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine

publică, siguranță publică sau sănătate publică”.

Or, nerespectarea condițiilor prevăzute de legea unui

alt stat referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul acestuia a unui

cetățean român, nu este de natură a limita exercițiul dreptului la liberă

circulație al pârâtului.

Prin decizia civilă nr. 276 din 7

mai 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a, a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, reținând

următoarele:

La data returnării pârâtului,

România nu era stat membru al Uniunii Europene, totuși era parte ratificantă a

Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, iar

la data pronunțării hotărârii devenise deja membru al Uniunii Europene, dreptul

comunitar aplicându-se, de la data de 1 ianuarie 2007, tuturor situațiilor în

curs de desfășurare, neepuizate din punct de vedere al consecințelor juridice

până la acea dată.

În această situație, critica

apelantei-reclamante în sensul că Directiva 2004/38/CE nu s-ar aplica, a fost

apreciată ca neîntemeiată.

Aceste elemente au completat

motivarea instanței de fond, constituindu-se în argumente suplimentare ale

netemeiniciei acțiunii, considerațiile primei instanțe privitoare la prevalența

dreptului comunitar fiind apreciate ca juste.

În consecință, s-a concluzionat că

hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, iar, potrivit dispozițiilor

art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins apelul declarat de

reclamanta-apelantă.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul

Internelor și Reformei Administrative, care, fără să invoce vreun motiv de

recurs a arătat, în esență, că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 30

septembrie 2006, în baza acordului de readmisie aprobat prin H.G. nr. 278/1994,

iar autoritățile române au luat act de măsura autorităților franceze, fără a

putea cenzura măsura dispusă în baza unui act normativ încheiat de cele două

țări.

Temeiul acțiunii l-a constituit

prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, cu modificările și

completările ulterioare, text care stabilește ca unică condiție necesară pentru

luarea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulație,

returnarea dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie.

Art. 52 din Legea nr. 248/2005

prevede că „până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul

returnării unui cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat de

România și un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la

liberă circulație în străinătate, instituită în condițiile art. 40, trebuie să

se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la

care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare”, urmând ca ulterior

acestei date măsura să se aplice doar pentru statul din care a fost returnat,

în cazul de față Franța.

Potrivit art. 25 din Constituție,

condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege,

iar potrivit art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați în străinătate se

bucură de protecția statului român, dar în același timp trebuie să-și

îndeplinească obligațiile ce le revin.

Prevederile art. 38 din Legea nr.

248/2005, modificată și completată prin O.G. nr. 5/2006, reglementează una

dintre obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați în

străinătate.

Măsura dispusă de art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005, se circumscrie situațiilor expres și limitativ

prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale

și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale

din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și

extern.

În același timp Legea nr. 248/2005, completată

și modifică prin O.G. nr. 5/2006, asigură implementarea atât a prevederilor

constituționale, a art. 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a

art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice,

și art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului

și libertăților fundamentale.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că art. 2 alin. (1) din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat

în sensul că orice persoană care se găsește în mod legal pe teritoriul unui

stat are dreptul de a circula în mod liber pe teritoriul acelui stat și dreptul

de a-și alege în același mod, pe același teritoriu, reședința sa, în conformitate

cu reglementările legale.

Sintagma „prevăzută de lege”,

potrivit CEDO, impune numai ca măsură încriminată să aibă o bază legală în

„dreptul intern” și de asemenea, privește și calitățile „legii” în cauză, anume

ca ea să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în privința efectelor

sale.

Pe de altă parte, prin Tratatul de

Aderare ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005 se prevede o perioadă de

tranziție de 2 până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007, la capitolul privind

libera circulație a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să

aplice restricții pentru cetățenii noilor state pe o perioadă de 2 ani după

aderare.

Unul dintre criteriile de aderare la

Uniunea Europeană a fost adoptarea și transpunerea în legislația națională

a

acquis -ului

comunitar, iar statele candidate la aderare au negociat

perioada de tranziție pentru implementarea acestuia.

Toate cele de mai sus sunt prevăzute

în mod explicit în Anexa VII – pct. 2 al Tratatului de aderare, iar art. 2 din

Legea nr. 157/2005 prevede că „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și

autoritățile judecătorești garantează ducerea la îndeplinire a obligațiilor

României rezultate din actul aderării și din prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum și din celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu”.

Analizând recursul, în limita

susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., se constată că nu este fondat.

Articolul 38 din Legea nr. 248/2005

prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în

cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu

semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin

raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Această prioritate este stabilită de

art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea

judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din

actul aderării.

Conform dispozițiilor art. 307 alin.

(1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația

de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat

și convențiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi și

obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de

imediată aplicare.

De aceea, legea română trebuie

interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la liberă circulație pe

teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din

Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.

Acest act normativ este cuprins în

anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea

Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.

Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație

nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea

libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor

de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță

națională sau sănătate publică. În alin. (2), textul prevede că măsura trebuie

să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe

conduita celui în cauză. Și art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană

statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Prin urmare, deși calitatea de

membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libera

circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru

faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are

încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.

Restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din

Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate

în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior

aderării României la Uniunea Europeană, deoarece dispozițiile dreptului

comunitar sunt de imediată aplicare.

Față de prevederile anexei VII la

Legea nr. 157/2005, nu se poate reține că a fost suspendată aplicarea art. 27

din Directiva nr. 2004/38/CE, așa cum susține recurenta.

Textul invocat privește anumite

dispoziții din Directiva 2004/38/CE, care preiau dispozițiile din Directiva

68/360/CEE și care nu pot fi disociate de cele din Regulamentul CCEE nr.

1612/1968, a căror aplicare este amânată în temeiul alin. (2)-(5), (7) și (8).

Directiva nr. 68/360/CEE a Consiliului și Regulamentul (CEE) nr. 1612/1968 au

fost însă adoptate pentru eliminarea discriminării bazate pe naționalitatea

lucrătorilor în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și alte

condiții de muncă, și dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în cadrul

Comunității pentru a desfășura o activitate salarială.

Prin urmare, posibilitatea derogării

privește numai libertatea de a circula și a locui în cadrul Comunității a

oricărui resortisant, asigurând „accesul” la încadrarea în muncă și egalitatea

de tratament în exercitarea muncii și nu, în general, libertatea de circulație

și ședere a cetățenilor.

Or prin restrângerea exercitării

dreptului la libera circulație al pârâtului în Franța, așa cum s-a cerut prin

acțiune, i-ar fi încălcat dreptul la liberă circulație, deoarece acesta nu ar

mai avea posibilitatea să călătorească în Franța, oricare ar fi scopul

călătoriei.

În prezenta cauză, circumstanțele

concrete nu justifică admiterea acțiunii, deoarece intimatul a fost returnat

din Franța pentru ședere ilegală, fără să fi fost judecat și condamnat pentru

săvârșirea vreunei fapte penale.

De aceea, față de art. 27 alin. (2)

din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul

proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin

restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât

doar pe motiv de ședere ilegală în Franța, nu ar fi respectat principiul

proporționalității.

Pentru considerentele expuse,

recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 276 din 7 mai 2007 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 8 noiembrie 2007.