ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2159/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

În aplicarea Legii nr. 10/2001,

Primarul municipiului Timișoara a emis dispoziția nr. 1870 din 25 iulie 2005,

prin care a restituit în natură numitului B.N. apartamentele nr. 1, nr. 3, nr.

4, nr. 5, nr. 7, nr. 13 și nr. 14 din imobilul situat în Timișoara, înscris în

C.F. nr. 24695 Timișoara cu nr. top. 5486/1.

La data de 8 septembrie 2005, V.L.,

în nume propriu și în numele minorelor D.M.M., D.D.L. și Ț.C.M., a contestat în

justiție dispoziția de mai sus solicitând anularea acesteia și constatarea validității

contractului de închiriere nr. 4055 din 22 aprilie 2003 în temeiul căruia

contestatorii locuiesc în calitate de chiriași în apartamentele 3, 4, 5 din

imobil.

În cauză a intervenit Ț.R.V. în

interesul celor de mai sus.

Tribunalul Timiș, secția civilă, a

pronunțat sentința civilă nr. 1111/P.I. din 5 mai 2006, prin care a respins

contestația cu motivarea că este lipsită de temei legal, deoarece Legea nr.

10/2001 nu prevede dreptul chiriașilor de a contesta dispozițiile prin care

primarii au dispus restituirea în natură a unor imobile foștilor proprietari

sau moștenitorilor acestora.

Apelul declarat împotriva sentinței

de mai sus a fost respins ca neîntemeiat prin decizia civilă nr. 347 A din 11

octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Contestatorii au declarat recurs în

dezvoltarea căruia au susținut următoarele:

- hotărârile au fost date cu

încălcarea competenței altei instanțe, caz de casare prevăzut de art. 304 pct.

3 C. proc. civ., deoarece au fost date de instanțe prevăzute de legea specială,

anume Legea nr. 10/2001 art. 2, art. 3, art. 24, art. 25 și art. 31, deși

acțiunea dedusă judecății are temeiul în dreptul comun din materia nulităților,

astfel că numai instanțele de drept comun aveau competența soluționării ei;

- judecând pricina pe cale de

excepție în sensul lipsei calității procesuale active, instanțele au refuzat

contestatorilor accesul la justiție, restrângându-le astfel unele drepturi,

ceea ce înseamnă încălcarea prevederilor art. 21 și art. 53/1 din Constituție,

atrăgând incidența art. 17 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului

încălcând totodată și Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea

drepturilor copilului;

- instanța de apel a încălcat legea

în soluționarea motivelor de apel referitoare la greșelile de tehnoredactare

din sentința de primă instanță, la contradicțiile dintre minuta și dispozitivul

aceleași sentințe, precum și la modalitatea prin care prima instanță a respins

cererea de probațiune.

Recursul astfel motivat nu este

întemeiat.

Potrivit art. 23 alin. (4) din forma

inițială a Legii nr. 10/2001, devenit art. 25 (alin. 4) după republicare în

urma intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, decizia sau, după caz,

dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada

proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui

înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după

îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.

Același act normativ prevede prin

art. 24, devenit art. 26, posibilitatea atacării în justiție, în anumite

cazuri, a deciziei sau dispoziției motivate, conferită exclusiv persoanei care

se pretinde îndreptățită la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii

prin echivalent, competența soluționării unei asemenea contestații aparținând

secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității

deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării.

Față de cele astfel arătate,

chiriașilor din imobilele restituite în natură nu le este recunoscut dreptul de

a ataca în justiție pe calea reglementată prin legea specială dispozițiile

emise de primari având ca obiect restituirea în natură a imobilelor către

foștii proprietari sau moștenitorii acestora.

Chiriașilor din ipoteza de mai sus

nu le este însă îngrădit accesul la justiție, ei având posibilitatea de a ataca

asemenea dispoziții în justiție pe calea dreptului comun, caz în care

competența soluționării litigiului aparține fie judecătoriei, fie tribunalului

în raport cu valoarea obiectului pricinii.

În procesul de față însă, recurenții

s-au adresat direct secției civile a tribunalului ca instanță expres

nominalizată prin legea specială, au definit cererea drept contestație

împotriva dispoziției emisă de primar, au invocat drept cauză a contestației

încălcarea de către emitent a unor prevederi ale Legii nr. 10/2001 modificată

prin Legea nr. 247/2001 și au cerut anularea dispoziției atacate.

Toate aceste elemente de calificare

a cererii demonstrează că recurenții au ales deliberat calea contestației

reglementate prin Legea nr. 10/2001, iar nu calea contenciosului administrativ

cum au susținut în apel ori calea dreptului comun din materia nulităților cum

au susținut pentru prima dată în recurs.

Aceasta pentru că nu poate fi vorba

de folosirea improprie a unor termeni juridici, ci de faptul că recurenții au

dat un sens clar acestor termeni și au urmărit un scop precis prin exercitarea

acțiunii în justiție, totul fiind specific căii de atac speciale reglementată prin

Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, nu sunt întemeiate

criticile din recurs potrivit cu care, calificând cererea dedusă judecății lor

ca fiind o contestație cu temei în Legea nr. 10/2001 și hotărând că asemenea

cale nu este accesibilă actualilor recurenți, instanțele ar fi încălcat

dispozițiile constituționale privind accesul la justiție ori alte dispoziții

legale.

În raport cu justa calificare a

aceleași cereri, instanțele au aplicat corect legea atunci când au stabilit că

secția civilă a tribunalului este competentă a soluționa pricina în primă

instanță.

Consecință celor astfel stabilite,

recursul va fi respins în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., fiind de prisos a mai fi cercetate celelalte susțineri din motivarea sa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

V.L., D.M.M., D.D.L., T.C.M. și Ț.R.V. și T.V. împotriva deciziei nr. 347/A din

11 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2007.