ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 17.10.2006

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3466/2006

HOTĂRÂRE

17.10.2006

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3466/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 29 septembrie 2004, reclamantul S.N.V. R. a chemat în judecată

Ministerul Administrației și Internelor, solicitând anularea Ordinului nr. S/II/6162

din 16 august 2004, emis de ministrul delegat pentru administrația publică, G.E.,

pentru punerea în aplicare a Acordului-cadru la nivel național privind

raporturile de serviciu dintre autorități și funcționarii publici, iar în

subsidiar, anularea acestui Acord-cadru.

În motivarea acțiunii,

reclamantul arată că acordul încheiat nu are o bază legală, întrucât Legea nr. 130/1996

și Legea nr. 54/2003 nu cuprind prevederi referitoare la încheierea unui astfel

de act, iar dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 prevăd că

autoritățile publice pot încheia anual acorduri cu sindicatele reprezentative

ale funcționarilor publici.

Se mai susține că acordul în

discuție este nelegal, a fost întocmit în interesul exclusiv al Uniunii

Sindicatelor Funcționarilor Publici din România și pune în imposibilitate Autoritatea

Națională a Vămilor să asigure desfășurarea activității la frontieră, în

schimburi.

La data de 22 februarie 2005,

la solicitarea reclamantului, instanța de fond a dispus citarea în cauză în

calitate de pârâți, a Uniunii Sindicatelor Funcționarilor Publici din România

și a Agenției Naționale a Funcționarilor Publici.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1540 din 27

septembrie 2005, a respins, ca neîntemeiate, atât acțiunea reclamantului, cât și

cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantului, formulată de

intervenienta Asociația M.P.R.

Instanța a reținut că actele

normative indicate ca temei legal al acordului reprezintă cadrul juridic ce

reglementează raporturile de muncă, iar prevederile legilor speciale se

completează cu dispozițiile dreptului comun. Au fost apreciate ca neîntemeiate

și susținerile privitoare la încălcarea prevederilor art. 61 din Legea nr. 188/1999

și ale dispozițiilor art. 42 alin. (3) lit. b) din O.U.G. nr. 123/2003 și ale art.

13 alin. (2) din O.U.G. nr. 10/2004.

Împotriva acestei soluții au

declarat recurs, reclamantul S.N.P.V. P.L. și intervenienta Asociația M.P.R.

Anterior examinării

motivelor recursului declarat de S.N.P.V. P.L. București, se constată că, deși

legal citată pentru termenul din 17 octombrie 2006, în vederea timbrării,

aceasta nu s-a conformat.

Așa fiind, recursul formulat

va fi anulat ca netimbrat.

În recursul său, Asociația M.P.R.

susține că:

- în mod greșit instanța de

fond a apreciat ca temei legal al acordului, raporturile de dreptul muncii,

singurul temei fiind art. 61 din Legea nr. 188/1999, republicată;

- că, deși nu are putere de

act normativ, nefiind publicat în Monitorul Oficial, actul administrativ atacat

este aplicat și autorităților publice care nu sunt în subordinea Ministerului Administrației

și Internelor;

- instanța nu a analizat

problema reprezentativității Uniunii Sindicatelor Funcționarilor Publici;

- instanța a reținut în mod

eronat că art. 38 alin. (1) pct. 2 și 4 din Ordinul Ministerului Administrației

și Internelor nr. S/II/6161 din 16 august 2004 nu ar modifica art. 42 alin. (3)

lit. b) și c) din O.U.G. nr. 123/2003 și că art. 12 alin. (6) din același ordin

nu ar modifica art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 10/2004;

- Acordul-cadru cuprinde

dispoziții prin care împiedică celelalte organizații sindicale neafiliate la U.S.F.P.R., să-și desfășoare activitatea potrivit Legii nr. 54/2003 și a statutelor proprii;

- Acordurile-cadru se

încheie anual și în nici un caz bianual, cum s-a procedat în cauză.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Acordul-cadru încheiat la 11

august 2004 a avut la bază prevederile Legii nr. 188/1999, ale Codului muncii,

ale Legii nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și ale Legii nr. 54/2003

- legea sindicatelor.

Dispozițiile art. 1 din

Legea nr. 188/1999, republicată, prevăd că prezenta lege reglementează regimul

general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și autoritățile și

instituțiile publice din administrația publică centrală și locală, denumite

raporturi de serviciu.

Așa fiind, în mod corect,

instanța de fond a apreciat că actele normative indicate ca temei legal al acordului

reprezintă cadrul juridic ce reglementează raporturile de muncă, iar

prevederile legilor speciale se completează cu dispozițiile dreptului comun.

Art. 103 din Legea nr. 188/1999,

republicată, prevede că dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile

legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile,

administrative și penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației

specifice funcției publice.

În conformitate cu

dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată: „autoritățile

și instituțiile publice pot încheia anual în condițiile legii, acorduri cu

sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții

funcționarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la:

a) constituirea și folosirea

fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă;

b) sănătatea și securitatea

în muncă;

c) programul zilnic de

lucru;

d) perfecționarea

profesională;

e) alte măsuri decât cele prevăzute

de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale

organizațiilor sindicale.

Urmare a acestor dispoziții, între

Uniunea Sindicatelor Funcționarilor Publici din România și

Ministerul Administrației și

Internelor

Agenția Națională a Funcționarilor Publici a fost încheiat Acordul-cadru la nivel

național, privind raporturile de serviciu dintre autoritățile și instituțiile

publice și funcționarii publici.

Rolul acestui acord-cadru

estre de a stabili procedurile privind încheierea de acorduri între sindicate

și autoritățile publice.

Susținerea recurentului

privind nelegalitatea acordului-cadru care cuprinde și alte măsuri decât cele

prevăzute de art. 61 din Legea nr. 188/1999, nu poate fi reținută.

Dispozițiile art. 61 din

Legea nr. 188/1999 sunt permisive, și nu imperative, acest lucru rezultând din

interpretarea gramaticală a sintagmei „autoritățile și instituțiile publice pot

încheia anual, în condițiile legii, acorduri (...)”.

Așadar, autoritățile publice

pot încheia anual acorduri care să le reprezinte, iar acest lucru nu determină

nelegalitatea actelor administrative în discuție.

Subiecții cărora li se

adresează acest acord, sunt sindicatele reprezentative ale funcționarilor

publici sau reprezentanți ai acestora.

Instanța de fond, în mod

corect, a reținut că organizațiile sindicale care nu sunt afiliate la Uniunea Sindicatelor Funcționarilor Publici din România și care apreciază că dispozițiile acordului

în discuție nu le sunt favorabile, au posibilitatea legală să încheie acorduri

proprii.

Referitor la susținerea

privitoare la faptul că ordinul prin care a fost aprobat Acordul-cadru, nu a

fost publicat în Monitorul Oficial, aceasta nu poate fi reținută, întrucât

actul în cauză consemnează o înțelegere realizată la nivel sindical. Nefiind un

act unilateral de autoritate, nu era necesară publicarea sa în Monitorul

Oficial.

Având în vedere cele mai sus

arătate, recursurile declarate vor fi respinse ca nefondate.