ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 7189/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 419 din 20

iulie 2006 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția penală, în dosarul nr. 1170/2006,

a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de condamnatul

B.A.

A fost obligat revizuientul la plata

sumei de 1.000.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată la data de 17 mai 2006,

condamnatul B.A. a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 304 din 30

noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Brașov, în dosarul nr. 1640/2001.

În motivarea cererii, revizuientul a

arătat că nu a săvârșit fapta de tâlhărie într-o locuință reținută în sarcina

sa prin hotărârea de condamnare și că la momentul săvârșirii respectivei fapte

se afla la domiciliul său, astfel că se dispune readministrarea probatoriului,

inclusiv audierea unui martor ce a fost deținut și el în Penitenciarul Codlea

și care a depus un autodenunț la parchet, în sensul că el este adevăratul autor

al faptei, alături de inculpatul R.D.

În cauză a fost întocmit de procuror

referatul cu nr. 239/III/6/2006 din 16 mai 2006, în condițiile art. 399 C.

proc. pen.

Examinând actele dosarului, prima

instanță a reținut că, revizuientul B.A. se află în executarea unei pedepsei

privative de libertate de 16 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 304

din 30 noiembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția penală, rămasă

definitivă prin decizia penală nr. 3204 din 21 iunie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie; că ansamblul probator

administrat în cauză, atât în faza urmăririi penale cât și în faza cercetării

judecătorești, a dovedit fără echivoc, vinovăția inculpatului B.A. respectiv

că, în noaptea de 24 iulie 2001, a pătruns, fără drept, împreună cu R.D. în

curtea familiei O. din Bran, jud. Brașov și apoi amândoi mascați cu cagule și

înarmați cu o sabie și un cuțit au pătruns, prin efracție și escaladare, în

interiorul locuinței, deposedându-le pe O.L. și O.T. de suma de 4.000.000 lei,

cauzându-le leziuni vindecabile în 7 zile, respectiv 16 zile de îngrijiri

medicale.

Mai mult prima instanță a constatat

că inculpatul B.A. a recunoscut permanent comiterea faptelor și a prezentat

detalii referitoare la modalitatea concretă de săvârșire a acestora, iar prin cererile

de apel, respectiv recurs, deși i se aplicase inițial o pedeapsă de 17 ani

închisoare, a solicitat exclusiv reducerea cuantumului acesteia.

S-a mai reținut că revizuientul a

invocat motive de netemeinicie a hotărârii pronunțate, însă probatoriul ce a

fost administrat, aprecierea acestuia, în condițiile art. 63 C. proc. pen.,

precum și hotărârea de condamnare pronunțată, inclusiv modul în care au fost

respectate prevederile legale în materia asigurării apărării, au făcut obiectul

controlului judiciar, fiind evaluate de către instanțele de apel și recurs, în

cadrul căilor de atac ordinare exercitate de către inculpat.

Cum aceste aspecte au fost cunoscute

și verificate de către instanțele care au soluționat cauza și nu au fost

evidențiate fapte sau împrejurări noi, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 394 C. proc. pen., tribunalul a respins cererea revizuientului ca

neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, a declarat apel revizuientul B.A. care a reiterat motivele

invocate în cererea inițială.

Prin decizia penală nr. 166/ A din

30 august 2006 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, a fost

respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuientul B.A.

A fost obligat apelantul la plata

sumei de 400.000 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea de Apel Brașov, secția penală, a reținut că, în cuprinsul dispozițiilor art.

394 C. proc. pen., sunt enumerate expres și limitativ cazurile în care poate fi

cerută revizuirea unei hotărâri, iar motivele invocate de revizuient, respectiv

greșita apreciere a materialului probator, nu se încadrează în nici unul dintre

acestea.

În consecință, criticile apelantului

fiind nefondate, Curtea a respins apelul declarat de revizuient.

Împotriva ambelor hotărâri, în

termen legal, a declarat recurs revizuientul B.A. care a reiterat motivele

invocate în cererea inițială.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385

6

alin. (1) C. proc.

pen., constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 399 și

următoarele C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov a înaintat

acelei instanțe cererea de revizuire a condamnatului B.A., după efectuarea

verificărilor cerute de lege, cu concluzii de respingere a acesteia ca

nefondată.

Într-adevăr, din examinarea

conținutului cererii, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a

apreciat că nu sunt întrunite cerințele dispozițiilor art. 394 alin. (1) C.

proc. pen., care limitează cazurile în care o sentință penală definitivă poate

fi revizuită, fiind exclusă orice interpretare ori adăugare la lege.

Astfel, potrivit art. 394 C. proc.

pen., revizuirea poate fi cerută când:

a) s-au descoperit fapte sau

împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei;

b) un martor, un expert sau un

interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei

revizuire se cere;

c) un înscris care a servit ca temei

al hotărârii a cărei revizuire se cere, a fost declarat fals;

d) un membru al completului de

judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a

comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;

e) când două sau mai multe hotărâri

judecătorești definitive nu se pot concilia.

Nici în apel condamnatul revizuient

nu a invocat incidența vreunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute

de textul mai sus citat, referindu-se doar la aspecte legate de temeinicia și

legalitatea hotărârii, aspecte avute deja în vedere cu ocazia judecării cauzei

în căile ordinare de atac.

Din analiza dispozițiilor art. 394 C.

proc. pen., rezultă că revizuirea întemeiată pe prevederile alin. (1) lit. a)

al acestui articol, este dublu condiționată, în sensul că trebuie să fie vorba

de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță

la soluționarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi să poată dovedi

netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de

condamnare [(art. 394 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. proc. pen.)].

În cauză, însă, se observă că, deși

revizuientul a susținut că este nevinovat, nu a invocat fapte sau împrejurări

noi care să conducă la această concluzie și care să nu fi fost cunoscute de

instanță la soluționarea cauzei, solicitând doar audierea unui martor cu care a

fost deținut în Penitenciarul Codlea (în prezent aflat în stare de libertate)

și despre care a susținut că ar fi adevăratul autor al faptei, alături de R.D.

Înalta Curte constată că aceste

aspecte nu pot fi realizate în cadrul procedurii reglementate de art. 393 și

următorii C. proc. pen., întrucât nu este admisibil ca, pe calea revizuirii să

se obțină o prelungire a probațiunii pentru fapte deja cunoscute și verificate

de instanțele care au soluționat cauza sau o nouă apreciere a probelor ce au

fost deja administrate.

Astfel, audierea unor noi martori

într-o cerere de revizuire ar fi admisibilă, doar în cazul în care anumite

fapte sau împrejurări au fost învederate în fața instanței ce a judecat inițial

cauza, însă nu au putut fi reținute datorită imposibilității administrării unor

probe, de exemplu un martor, deși identificat, nu a putu fi audiat din motive

obiective, sau faptele pretins noi nu au fost cunoscute în nici un fel de către

instanța de judecată, care nici nu avea această posibilitate.

Înalta Curte, constată că, prin administrarea

unor noi probe pe calea revizuirii, fără a fi vorba de „fapte sau împrejurări

ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei”, în înțelesul art. 394

lit. a) C. proc. pen., s-ar crea o puternică instabilitate a hotărârilor penale

definitive, s-ar încălca limitele absolut restrictive ale acestei proceduri

extraordinare și s-ar obține cu ușurință desființarea unor hotărâri

judecătorești ce se bucură de autoritate de lucru judecat.

Mai mult, nu pot fi considerate

„probe noi” mijloacele de probă propuse în completarea dovezilor deja

administrate, respectiv solicitarea audierii unor noi martori, care ar releva

un fapt stabilit deja cu autoritate de lucru judecat.

Invocarea de către revizuient a unor

împrejurări incerte, simple alegații, respectiv că fapta ar fi fost săvârșită

de o altă persoană, fără a exista vreun început de probă în acest sens, nu

poate conduce la ideea că activitatea de urmărire penală și de cercetare

judecătorească, ce a stat la baza pronunțării hotărârii a cărei revizuire se

cere, ar fi lipsită de substanță și greșită în esență, ori că ar trebui

reluată, deoarece în acest mod s-ar institui o perpetuare a incertitudinii în

materie penală.

Față de cele menționate mai sus,

Înalta Curte, constatând că motivele invocate de revizuient nu se circumscriu

cazurilor expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 394 C. proc. pen.,

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul B.A., în

conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va obliga recurentul revizuient la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul

condamnat B.A. împotriva deciziei penale nr. 266/ A din 30 august 2006 a Curții

de Apel Brașov, secția penală.

Obligă recurentul revizuient condamnat la plata sumei de 300

lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

11 decembrie 2006.