ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 268/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 25

ianuarie 2005, reclamanta O.V. a solicitat, în contradictoriu cu Casa de Pensii

a municipiului București, anularea hotărârii nr. 14016/743 din 3 decembrie 2004

și recunoașterea calității de beneficiară a Legii nr. 189/2000.

Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 752 din

20 aprilie 2005, a respins acțiunea, ca nefondată.

Instanța a reținut că reclamanta nu

a fost în măsură să prezinte înscrisuri oficiale din care să rezulte persecuția

etnică invocată, iar declarațiile martorilor fie nu au valoare probatorie,

nefiind autentificate notarial, fie sunt date de o persoană care nu a cunoscut

evenimentele relatate, decât din discuții ulterioare datei la care s-au

petrecut.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, reclamanta.

Criticând soluția instanței de fond,

recurenta a arătat că aceasta nu a ținut seama de înscrisurile ce probau

condamnarea și deportarea în Serbia, a tatălui său, I.P., în anul 1953, precum

și persecuția etnică la care mama ei și cei 7 copii ai familiei au fost supuși

de către autoritățile din Basarabia.

Recursul este fondat, în sensul și

pentru considerentele ce se vor expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 1 din

Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acesteia, persoana, cetățean

român, care, în perioada regimurilor instaurate în România, cu începere de la 6

septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

Dovada încadrării în situațiile

prevăzute de lege, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu

înscrisuri oficiale sau, în lipsa acestora, cu declarații de martori.

În speță, nu s-au depus înscrisuri

oficiale care să probeze susținerile recurentei-reclamante, iar declarațiile de

martori aflate la dosar, cu excepția celei date de S.M., sunt incomplete,

contradictorii în ceea ce privește perioada refugiului, iar unele dintre ele,

lipsite de valoare probatorie, nefiind autentificate.

Față de această situație, instanța

de fond avea obligația ca, în baza rolului ei activ și, în conformitate cu

dispozițiile art. 129 alin. (5), să dispună și alte probatorii, atât cu

înscrisuri, cât și cu depoziții de martori date în fața instanței, pentru a

clarifica data, împrejurările și motivul refugiului recurentei-reclamante, din

Basarabia, în România.

Pentru clarificarea acestor aspecte

pe bază de probe, Curtea admite recursul, casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de O.V.

împotriva sentinței civile nr. 752 din 20 aprilie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 26 ianuarie 2006.