ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3519/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3519/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
la 20 decembrie 2005, reclamanta SC I.A.C. SRL București a solicitat, în
contradictoriu cu pârâtul C.N.E.A.A. și I.M., în calitate de președinte
C.N.E.A.A., anularea în totalitate a rapoartelor din 4 decembrie 2000 și 15
ianuarie 2001, întocmite de pârâtul C.N.E.A.A., suspendarea actelor atacate,
până la soluționarea acțiunii în anulare, obligarea pârâtului la plata de daune
materiale și morale și la cheltuielile de judecată.
În motivarea acțiunii,
reclamanta a arătat că după ce a luat cunoștință de cele două rapoarte (care nu
i-au fost comunicate), prin adresa nr. 5306 din 18 noiembrie 2005, s-a adresat
pârâtului C.N.E.A.A., solicitând anularea acestora.
Aceste rapoarte, în opinia
reclamantei, nu conțin date reale, înscriindu-se, astfel, în sfera concurenței
neloiale.
Totodată, reclamanta a
arătat că în conformitate cu prevederile Legii nr. 88/1993, C.N.E.A.A. poate
propune acordarea autorizației provizorii sau neacordarea autorizației, însă,
în nici un caz, nu putea să propună neautorizarea unei persoane juridice deja
autorizată, conform Legii nr. 31/1990 sau neautorizarea unei fracțiuni din
persoana juridică a unui punct de lucru din activitatea autorizată a fi
desfășurată, a unei activități sau a unei facultăți.
A mai susținut reclamanta
că, prin emiterea acestor acte nelegale, i s-au adus mari prejudicii din punct
de vedere material și moral, mulți studenți întrerupându-și studiile sau
transferându-se la alte instituții private.
Reclamanta a susținut că
singura și unica variantă corectă este aceea a propunerii neacordării
autorizării provizorii, cu motivarea expresă că este deja autorizată definitiv
anterior legii, având un drept câștigat, dar C.N.E.A.A. refuză să confirme
realitatea, prin acte ce țin de concurența neloială la adresa primei instituții
de învățământ superior din România.
În plus, reclamanta a arătat
că actele atacate nu sunt ștampilate și semnate de toți membri și nici nu au
fost avizate de foștii miniștri ai educației.
Curtea de Apel București,
secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 285 din 8
februarie 2006, a respins acțiunea, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța a reținut că prin Legea nr. 88/1993 s-au prevăzut
obligativitatea pentru instituțiile cu activități de învățământ superior
înființate după 22 decembrie 1989, să solicite autorizația de funcționare
provizorie, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii și că
procedura de autorizare este cea prevăzută de art. 5 din această lege, finalizându-se
cu emiterea unei hotărâri de către Guvernul României, prin care se acordă
instituției, autorizația de funcționare provizorie.
Instanța de fond a reținut
că rapoartele a căror anulare se solicită, sunt acte prealabile emiterii unei
hotărâri de Guvern și nu sunt acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din
Legea nr. 554/2004.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC I.A.C. SRL, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 și
ale art. 304
1
C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor
sale de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a interpretat
greșit dispozițiile Legii nr. 88/1993, în sensul că nu a reținut că unei
instituții autorizate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu
i se mai poate autoriza activitatea provizoriu prin hotărâre de Guvern.
Totodată, arată
recurenta-reclamantă, în mod greșit instanța de fond a reținut că după
întocmirea rapoartelor trebuia să atace hotărârea de Guvern în anexele căreia
nu se regăsea, cu atât mai mult, cu cât aceste rapoarte constituie înscrisuri
publice, cu toate consecințele prevăzute de lege, acte care nu i-au fost
comunicate și a căror întocmire este ilegală.
Examinând cauza, în raport
cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate,
precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este
nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Astfel, conform
dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 88/1993, republicată, privind acreditarea
instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor, „instituțiile
de învățământ superior se înființează prin lege, iar conform art. 27 din
aceeași lege, instituțiile cu activități de învățământ superior înființate după
22 decembrie 1989 sunt obligate să solicite autorizație de funcționare
provizorie în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, fără
a se face distincții cu privire la procedura prevăzută pentru autorizare
conform art. 5 din același act normativ”.
Conform art. 5 lit. d) din
lege, în baza raportului C.N.E.E.A. și a avizului ministrului, Ministerul
Educației elaborează proiectul de hotărâre a Guvernului, iar Guvernul acordă
instituției solicitante, autorizația de funcționare provizorie pentru
facultățile, colegiile și specializările care îndeplinesc standardele prevăzute
de lege.
Într-adevăr,
potrivit dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția României, „persoana vătămată într-un drept al
său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului
legitim, anularea actului și repararea pagubei”, iar conform alin. (2) al
aceluiași articol,
„condițiile și limitele exercitării acestui drept se
stabilesc prin lege organică”.
De asemenea,
potrivit dispozițiilor
art. 1 din Legea nr. 554/2004, lege organică: „
Orice persoană care se consideră
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o
autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în
termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios
administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului
pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.
Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Se poate adresa
instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său
sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter
individual, adresat altui subiect de drept”.
Numai că, potrivit
dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004,
actul administrativ este definit ca
fiind act unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate
publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, dând
naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.
Prin urmare, Înalta Curte
constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că actele atacate nu au
natura juridică a unui act administrativ, ci doar a unor acte prealabile care
fac parte din lanțul procedural prevăzut de art. 5 din Legea nr. 88/1993, care
se finalizează prin emiterea unei hotărâri de Guvern.
În aceste condiții, Înalta
Curte constată că în mod corect, instanța de fond a reținut că actele atacate
nu au caracteristicile unui act administrativ ce poate fi supus controlului
instanței de contencios administrativ pe calea acțiunii directe, controlul
acestora ca acte prealabile emiterii unui act administrativ putând fi efectuat
doar în condițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, constatându-se
că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile formulate acesteia,
nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor
art. 312 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii
contenciosului administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de SC I.A.C. SRL București împotriva sentinței civile nr. 285 din 8 februarie
2006 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca
nefondat.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 19 octombrie 2006.