ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3519/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 20 decembrie 2005, reclamanta SC I.A.C. SRL București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C.N.E.A.A. și I.M., în calitate de președinte C.N.E.A.A., anularea în totalitate a rapoartelor din 4 decembrie 2000 și 15 ianuarie 2001, întocmite de pârâtul C.N.E.A.A., suspendarea actelor atacate, până la soluționarea acțiunii în anulare, obligarea pârâtului la plata de daune materiale și morale și la cheltuielile de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că după ce a luat cunoștință de cele două rapoarte (care nu i-au fost comunicate), prin adresa nr. 5306 din 18 noiembrie 2005, s-a adresat pârâtului C.N.E.A.A., solicitând anularea acestora.

Aceste rapoarte, în opinia reclamantei, nu conțin date reale, înscriindu-se, astfel, în sfera concurenței neloiale. Totodată, reclamanta a arătat că în conformitate cu prevederile Legii nr. 88/1993, C.N.E.A.A. poate propune acordarea autorizației provizorii sau neacordarea autorizației, însă, în nici un caz, nu putea să propună neautorizarea unei persoane juridice deja autorizată, conform Legii nr. 31/1990 sau neautorizarea unei fracțiuni din persoana juridică a unui punct de lucru din activitatea autorizată a fi desfășurată, a unei activități sau a unei facultăți. A mai susținut reclamanta că, prin emiterea acestor acte nelegale, i s-au adus mari prejudicii din punct de vedere material și moral, mulți studenți întrerupându-și studiile sau transferându-se la alte instituții private.

Reclamanta a susținut că singura și unica variantă corectă este aceea a propunerii neacordării autorizării provizorii, cu motivarea expresă că este deja autorizată definitiv anterior legii, având un drept câștigat, dar C.N.E.A.A. refuză să confirme realitatea, prin acte ce țin de concurența neloială la adresa primei instituții de învățământ superior din România. În plus, reclamanta a arătat că actele atacate nu sunt ștampilate și semnate de toți membri și nici nu au fost avizate de foștii miniștri ai educației. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 285 din 8 februarie 2006, a respins acțiunea, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin Legea nr. 88/1993 s-au prevăzut obligativitatea pentru instituțiile cu activități de învățământ superior înființate după 22 decembrie 1989, să solicite autorizația de funcționare provizorie, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii și că procedura de autorizare este cea prevăzută de art. 5 din această lege, finalizându-se cu emiterea unei hotărâri de către Guvernul României, prin care se acordă instituției, autorizația de funcționare provizorie. Instanța de fond a reținut că rapoartele a căror anulare se solicită, sunt acte prealabile emiterii unei hotărâri de Guvern și nu sunt acte administrative în sensul art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC I.A.C. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 - 9 și ale art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 88/1993, în sensul că nu a reținut că unei instituții autorizate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu i se mai poate autoriza activitatea provizoriu prin hotărâre de Guvern. Totodată, arată recurenta-reclamantă, în mod greșit instanța de fond a reținut că după întocmirea rapoartelor trebuia să atace hotărârea de Guvern în anexele căreia nu se regăsea, cu atât mai mult, cu cât aceste rapoarte constituie înscrisuri publice, cu toate consecințele prevăzute de lege, acte care nu i-au fost comunicate și a căror întocmire este ilegală.

Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 88/1993, republicată, privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor, „instituțiile de învățământ superior se înființează prin lege, iar conform art. 27 din aceeași lege, instituțiile cu activități de învățământ superior înființate după 22 decembrie 1989 sunt obligate să solicite autorizație de funcționare provizorie în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, fără a se face distincții cu privire la procedura prevăzută pentru autorizare conform art. 5 din același act normativ”.

Conform art. 5 lit. d) din lege, în baza raportului C.N.E.E.A. și a avizului ministrului, Ministerul Educației elaborează proiectul de hotărâre a Guvernului, iar Guvernul acordă instituției solicitante, autorizația de funcționare provizorie pentru facultățile, colegiile și specializările care îndeplinesc standardele prevăzute de lege. Într-adevăr, potrivit dispozițiile art. 52 alin. (1) din Constituția României, „persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, lege organică: „ Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept”.

Numai că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definit ca fiind act unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice. Prin urmare, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că actele atacate nu au natura juridică a unui act administrativ, ci doar a unor acte prealabile care fac parte din lanțul procedural prevăzut de art. 5 din Legea nr. 88/1993, care se finalizează prin emiterea unei hotărâri de Guvern.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că în mod corect, instanța de fond a reținut că actele atacate nu au caracteristicile unui act administrativ ce poate fi supus controlului instanței de contencios administrativ pe calea acțiunii directe, controlul acestora ca acte prealabile emiterii unui act administrativ putând fi efectuat doar în condițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile formulate acesteia, nefondate, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC I.A.C. SRL București împotriva sentinței civile nr. 285 din 8 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2006.