ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 923/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 264 din 16

februarie 2005, a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta SC P.

SA București, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice - Agenția

Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili și Consiliul Local al sectorului 2 București.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța a reținut următoarele:

Reclamanta a solicitat recunoașterea

dreptului de a beneficia de înlesnirile prevăzute de O.U.G. nr. 40/2002,

privind scutirea de la plata sumei de 3.532.015.685 lei, reprezentând majorări

de întârziere și respectiv, de 57.723.295 lei, reprezentând penalități de

întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că aceste sume au fost evidențiate în procesele-verbale de control din

31 iulie 2002, precum și în cererea de acordare a înlesnirilor de plata

înregistrată sub nr. 361065 din 1 august 2002; cu toate acestea, sumele nu au

fost incluse în convențiile încheiate cu Ministerul Finanțelor Publice, astfel

că au făcut obiectul unei noi cereri înregistrate sub nr. 903 din 24 februarie

2003, la Consiliul Local al sectorului 2 București. Răspunsul la această ultimă

cerere a fost primit abia la 4 martie 2004, când i s-a comunicat reclamantei,

că aparține altei autorități, competența de soluționare. Mai mult, nici

solicitările reclamantei ca pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală

și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să corecteze

erorile constând în neincluderea sumelor precizate prin încheierea unui act

adițional la Convențiile încheiate, nu au primit răspuns favorabil.

Probele administrate au condus la

concluzia că, în speță, nu este vorba de un refuz nejustificat de a se răspunde

unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, atâta vreme, cât

cererea de acordare a înlesnirilor conform O.U.G. nr. 40/2002 a fost adresată

Consiliul local, și nu Ministerului Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală, cu competențe în această materie.

S-a mai reținut, de asemenea, că

nesoluționarea favorabilă a cererii adresate Agenției Naționale de Administrare

Fiscală, pentru încheierea unui act adițional la Convenția nr. 344/2003 se datorează faptului că, potrivit art. V alin. (4) din O.G. nr. 86/2003,

un act adițional de corectare a convenției încheiate cu creditorul bugetar se

poate încheia numai dacă s-au constatat erori materiale în analiza cererii și

cu o implicație majoră pentru conținutul convenției. Or, în cauză, sumele

menționate în acțiune nu au format obiectul cererii de acordare a înlesnirilor

la plată nr. 1236/2003, nici nu sunt în legătură cu sumele pentru care s-a

încheiat Convenția nr. 344/2003.

În termen legal, împotriva sus

menționatei sentințe a declarat recurs, reclamanta SC P. SA București.

Cererea de recurs a fost întemeiată

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și pct. 10 și pe cele ale art. 304

1

C. proc. civ., iar în motivarea ei s-a arătat că instanța a dat o greșită dezlegare

litigiului. Întrucât majorările și penalitățile de întârziere sunt aferente

impozitului pe salarii, datorat bugetului local, cererea a fost inițial

îndreptată către Consiliul Local al sectorului 2 București, însă în urma

declinării competențelor de acordare a facilităților conform O.U.G. nr. 40/2002,

recurenta-reclamantă a sesizat noul creditor bugetar competent, cu această

cerere.

În opinia recurentei, neacordarea

înlesnirilor la plată pentru sumele indicate prin acțiune reprezintă o eroare

materială care, potrivit O.G. nr. 86/2003, putea fi îndreptată de către Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, prin încheierea unui act adițional de corectare a Convenției

încheiate în anul 2003.

Examinând cauza, prin prisma

criticilor aduse de recurentă, dar și în virtutea art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu există

motive pentru casarea sau modificarea sentinței atacate.

Recursul fiind nefondat, va fi

respins, ca atare, în temeiul art. 312 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

SC P. SA a invocat în temeiul O.U.G.

nr. 40/2002 (pentru recuperarea arieratelor bugetare), dreptul de a i se acorda

scutirea de plata sumelor reprezentând obligații accesorii cotei de 50% din

impozitul pe salarii aferent anului 1999 (datorat bugetului local), achitat cu

O.P. nr. 384 din 17 iulie 2002. În concret, au fost vizate majorările de

întârziere, în sumă de 3.532.015.685 lei și penalitățile de întârziere, în sumă

de 57.723.295 lei, ambele categorii de obligații calculate până la 8 aprilie

2002.

În pofida susținerilor recurentei-reclamante,

din probatoriul administrat a rezultat că sumele mai sus precizate nu au făcut

nici obiectul cererii inițiale de acordare a facilităților prevăzute de O.U.G. nr.

40/2002 (nr. 1357 din 1 august 2002) și nici al cererii înregistrate la Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, sub

nr. 1256 din 25 noiembrie 2003, pe baza căreia s-a încheiat între societatea

comercială debitoare și creditorul bugetar, Convenția nr. 344 din 5 decembrie

2003.

Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că, în mod evident, în discuție este omisiunea recurentei-reclamante

de a solicita scutirea de plata sumelor precizate, iar nu omisiunea

creditorului bugetar de a include aceste sume în Convenția încheiată în temeiul

art. 6 din O.U.G. nr. 40/2002.

Numai în cererea nr. 903 din 24

februarie 2003 (înregistrată la Consiliul Local al sectorului 2, la 28 februarie 2003), s-a arătat clar că sumele pentru care se cere scutirea de plată,

sunt aferente debitului principal constând în cota de 50% din impozitul pe

salarii pe anul 1999.

O asemenea precizare nu se regăsește

în cererea nr. 1375 din 1 august 2002 (înregistrată la Administrația Finanțelor Publice a sectorului 2, sub nr. 361065).

Faptul că sumele în discuție în

litigiul de față nu au fost solicitate nici prin cererea nr. 1256 din 25

noiembrie 2003, rezultă și din sentința civilă nr. 529/2004, a Curții de Apel

București, irevocabilă prin decizia nr. 2669/2005, a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Pe parcursul

litigiului soluționat prin această hotărâre judecătorească, SC P. SA nu a

sesizat instanței, existența vreunei omisiuni a creditorului bugetar în

Convenția nr. 344/2003, încheiată pe baza cererii nr. 1256 din 25 noiembrie 2003.

Așa cum în împrejurările arătate mai

înainte, instanța de contencios administrativ și fiscal a reținut că pentru

necompetența organului fiscal nu se poate imputa societății recurente, anularea

Convenției încheiate la 9 noiembrie 2002, cu Direcția Generală a Finanțelor

Publice, recunoscându-se acesteia drepturile câștigate în baza acestei

convenții, nu se poate imputa acum intimaților, neglijența recurentei-reclamante

în privința sumelor specificate abia prin cererea nr. 903 din 24 februarie 2003,

adresată Consiliului Local al sectorului 2 București.

Pentru eventualele vătămări suferite,

urmare a formulării cu întârziere a răspunsului de către Consiliul local,

respectiv la data de 4 martie 2004, SC P. SA avea deschisă calea unei acțiuni în

temeiul art. 1 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la acel moment).

Nu se poate imputa, însă, nici

autorității administrative și nici autorității fiscale, necunoașterea de către

recurentă a dispozițiilor legale referitoare la competența acordării

înlesnirilor la plată în temeiul O.U.G. nr. 40/2002.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) lit.

d) din Norma metodologică aprobată prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr.

580/2002 (M. Of. nr. 318/14.05.2002), revine organului fiscal teritorial (unde

este înregistrat ca plătitor de impozite și taxe solicitantul), competența

acordării acestui gen de înlesniri.

Or, ignorând aceste dispoziții

legale în materie de competență, recurenta-reclamantă a solicitat Consiliului

Local al sectorului 2, acordarea facilităților prevăzute de O.U.G. nr. 40/2002,

la data de 24 februarie 2003.

În acest context în mod corect

instanța fondului a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1 și 11 din

Legea nr. 29/1990, pentru constatarea unui refuz nejustificat al autorităților

pârâte de a răspunde unei cereri referitoare la un drept recunoscut de O.U.G. nr.

40/2002.

În același timp, se observă că este

justă și legală și dezlegarea dată de Curtea de Apel București, în privința

solicitării reclamantei de a obliga Ministerul Finanțelor Publice, la încheierea

unui act adițional la Convenția nr. 344/2003.

Potrivit cap. II secțiunea a 3-a art.

V alin. (4) din O.G. nr. 86/2003, (cu modificările ulterioare), se poate

încheia un act adițional de corectare a convenției inițiale încheiate între

debitor și creditorul bugetar, dar numai în cazul constatării unor erori

materiale. Între acestea, exemplificativ, legiuitorul face trimitere la sume

sau informații eronate ce au stat la baza analizei cererii de acordare a

înlesnirilor la plată, dacă acestea au implicații majore în conținutul

convenției.

În speță, asemenea erori sau alte

erori materiale nu se regăsesc, în conținutul Convenției în discuție și, mai

mult, așa cum s-a arătat mai înainte, majorările și penalitățile de întârziere,

aferente debitului principal indicat, nu au făcut obiectul analizei cererii de

acordare a înlesnirilor la plată nr. 1256/2003 și nici nu sunt în legătură cu

sumele ce formează obiectul Convenției nr. 344/2003, încheiate între SC P. SA

și Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC P. SA

București împotriva sentinței civile nr. 264 din 16 februarie 2005 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 martie 2006.