ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5448/2005

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 20 octombrie 2003, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea înștiințării nr. 5207 din 6 mai 2003, emisă de pârâtă și a adresei nr. 3587 din 19 septembrie 2003, emisă de cel de al II-lea pârât, menținerea valabilității Convenției nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, încheiată de reclamantă, cu Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul O.U.G.

nr. 40/2002, care a stabilit scutirea sa de plata majorărilor de întârziere, în sumă de 58.301.955.198 lei și a penalităților de întârziere, în sumă de 1.002.694.807 lei, obligarea pârâtelor să-i recunoască dreptul subiectiv de a beneficia de înlesnirile bugetare prevăzute de ordonanță, obligarea pârâților, la plata dobânzii legale de 47.230.498.667 lei, cu titlu de daune interese, pentru prejudiciul suferit ca urmare a anulării nelegale a convenției. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 529 din 17 martie 2004, a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat adresa nr. 3587 din 19 septembrie 2003, a obligat Ministerul Finanțelor Publice să-i recunoască reclamantei, dreptul de a beneficia de înlesnirile bugetare prevăzute de O.U.G.

nr. 40/2002, privind scutirea de la plata majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere stabilite. Împotriva acestei soluții au declarat recurs, pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București și județul Ilfov. În recursul său, Agenția Națională de Administrare Fiscală susține, în esență, că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1048/2002, că organul competent să încheie convenția cu SC P. SA, este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București.

Măsura retractării facilităților a fost luată în virtutea principiului revocabilității actelor administrative, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990. Cu privire la convenție, s-a arătat că aceasta reprezintă o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da naștere, de a modifica sau a stinge drepturi și obligații în realizarea puterii publice, natura juridică a convenției fiind de act administrativ de autoritate, iar nu o convenție civilă. Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili susține în recurs că, în condițiile în care actul de retractare a convenției a fost menținut de instanță, pe considerentele de legalitate și de oportunitate, soluția de recunoaștere a dreptului reclamantei, de a beneficia de scutirea acordată inițial, este contradictorie.

S-a mai arătat că în momentul încheierii Convenției nr. 344 din 5 decembrie 2003, Ministerul Finanțelor Publice nu putea să-i acorde reclamantei, scutirea de plata dobânzilor, majorărilor și penalităților de întârziere, întrucât, ulterior revocării convenției încheiate cu Direcția Generală a Finanțelor Publice București și până la încheierea noii convenții, a intervenit stingerea unor obligații accesorii la bugetul de stat care inițial, prin Convenția nr. 35354 din 19 noiembrie 2002 făcuseră obiectul scutirii, măsura instanței fiind contrară dispozițiilor O.U.G. nr. 40/2002 și Ordinului Ministerului Finanțelor Publice nr. 580/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2669 din 5 aprilie 2005, a respins recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București și județul Ilfov, împotriva sentinței civile nr. 529 din 17 martie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondată. Instanța de recurs a reținut în motivarea deciziei, următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G.

nr. 40/2002, pentru recuperarea arieratelor bugetare, la cererea temeinic justificată a debitorilor, creditorii bugetari vor acorda pentru impozite, taxe, contribuții și alte venituri bugetare restante la 31 decembrie 2001, inclusiv majorări de întârziere și penalități aferente acestora, calculate și datorate până la data intrării în vigoare a ordonanței, eșalonării, amânării, scutirii sau reducerii de impozite și taxe, analiza oportunității acordării înlesnirilor la plata obligațiilor bugetare restante, făcându-se pe baza criteriilor de performanță economico-financiară și de disciplină fiscală a contribuabililor. Față de prevederile art. 14 din ordonanță, corect a apreciat instanța de fond, că reclamanta a îndeplinit criteriile de performanță economico-financiară.

Contrar obligațiilor care îi reveneau în baza dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b), coroborate cu dispozițiile art. 4 pct. 10 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 580/2002, Direcției Generale a Finanțelor Publice a municipiului București, de a verifica, analiza și aviza documentația depusă de reclamantă la organul fiscal teritorial și de a o înainta Ministerului Finanțelor Publice, spre competentă soluționare, Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București a anulat Convenția nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, prin adresa nr. 52075 din 6 mai 2003. Prin Convenția nr. 344 din 5 decembrie 2003, încheiată între Ministerul Finanțelor Publice și SC P. SA s-a aprobat eșalonarea la plată a obligațiilor restante în valoare totală de 18.717.831.892 lei, scutirea la plată a dobânzii în sumă totală de 44.254.331.417 lei și penalităților de întârziere în sumă de 991.234.598 lei.

Convențiile încheiate de reclamantă, cu cei doi pârâți, reprezintă acte administrative de autoritate, anularea convenției neputând fi dispusă de organul emitent, ci de organul administrativ ierarhic superior sau de instanța de judecată. În speță, art. 23 din Norme, derogând de la această regulă, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, nefiind competentă să încheie convenția, nu este competentă nici să o analizeze. Prin încheierea Convenției nr. 344/2003, între SC P. SA și Ministerul Finanțelor Publice, au fost scutite la plată sume mai mici, decât cele care au făcut obiectul convenției anulate, această convenție încălcând principiul respectării drepturilor câștigate de reclamantă, pentru sumele inițial acordate prin prima convenție.

Instanța de fond a reținut corect cauza care a condus la anularea convenției, respectiv, necompetența materială a organului competent, aceasta fiind culpa exclusivă a organelor fiscale. Împotriva deciziei pronunțate în recurs, a formulat contestație în anulare, Agenția Națională de Administrare Fiscală, motivată în temeiul art. 318 teza I C. proc. civ. În motivarea căii extraordinare de atac, contestatoarea susține că: „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”, față de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 26/2005 (M. Of. nr. 296/8.04.2004), care abrogă O.U.G. nr. 40/2002, cât și pe fondul cauzei, urmare a încheierii Convenției nr. 344 din 5 decembrie 2003, prin care Ministerul Finanțelor Publice a recunoscut dreptul subiectiv al reclamantei de a beneficia de înlesniri de plată, în temeiul O.U.G.

nr. 40/2002. Contestația în anulare este nefondată. Potrivit dispozițiilor art. 318 teza I C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”. Doctrina și jurisprudența au determinat sfera și înțelesul sintagmei „greșeală materială”. Textul are în vedere o greșeală materială evidentă, comisă de instanța de recurs, prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului care au un caracter determinant pentru soluția pronunțată. Așadar, textul are în vedere erori materiale evidente, esențiale, în legătură cu aspectele formulate ale judecării recursului, și nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de aplicare a legii.

Este vorba de greșeli de fapt, care nu se confundă cu eventualele greșeli de judecată, întrucât cele dintâi nu antamează fondul litigiului. Pentru verificarea greșelilor materiale nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Prin contestația de față se aduce în discuție modul de soluționare în drept a chestiunilor deduse judecății, „greșelile materiale” invocate implicând reexaminarea fondului și reaprecierea probelor administrate. Având în vedere cele mai sus prezentate, contestația în anulare formulată se va respinge ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 2669 din 5 aprilie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2005.