ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5448/2005

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 20

octombrie 2003, la Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată Direcția Generală a

Finanțelor Publice a municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând anularea înștiințării nr. 5207 din 6 mai 2003, emisă de pârâtă și a

adresei nr. 3587 din 19 septembrie 2003, emisă de cel de al II-lea pârât,

menținerea valabilității Convenției nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, încheiată de

reclamantă, cu Ministerul Finanțelor Publice, în temeiul O.U.G. nr. 40/2002,

care a stabilit scutirea sa de plata majorărilor de întârziere, în sumă de

58.301.955.198 lei și a penalităților de întârziere, în sumă de 1.002.694.807

lei, obligarea pârâtelor să-i recunoască dreptul subiectiv de a beneficia de

înlesnirile bugetare prevăzute de ordonanță, obligarea pârâților, la plata

dobânzii legale de 47.230.498.667 lei, cu titlu de daune interese, pentru

prejudiciul suferit ca urmare a anulării nelegale a convenției.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 529 din 17 martie 2004, a

admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat adresa nr. 3587 din 19 septembrie

2003, a obligat Ministerul Finanțelor Publice să-i recunoască reclamantei,

dreptul de a beneficia de înlesnirile bugetare prevăzute de O.U.G. nr. 40/2002,

privind scutirea de la plata majorărilor de întârziere și a penalităților de

întârziere stabilite.

Împotriva acestei soluții au

declarat recurs, pârâții Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili București și județul Ilfov.

În recursul său, Agenția Națională

de Administrare Fiscală susține, în esență, că instanța de fond a interpretat

greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor

Publice nr. 1048/2002, că organul competent să încheie convenția cu SC P. SA,

este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Direcția Generală a Finanțelor Publice

a municipiului București.

Măsura retractării facilităților a

fost luată în virtutea principiului revocabilității actelor administrative,

prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990. Cu privire la convenție, s-a arătat

că aceasta reprezintă o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da

naștere, de a modifica sau a stinge drepturi și obligații în realizarea puterii

publice, natura juridică a convenției fiind de act administrativ de autoritate,

iar nu o convenție civilă.

Direcția Generală de Administrare a

Marilor Contribuabili susține în recurs că, în condițiile în care actul de

retractare a convenției a fost menținut de instanță, pe considerentele de

legalitate și de oportunitate, soluția de recunoaștere a dreptului reclamantei,

de a beneficia de scutirea acordată inițial, este contradictorie.

S-a mai arătat că în momentul

încheierii Convenției nr. 344 din 5 decembrie 2003, Ministerul Finanțelor

Publice nu putea să-i acorde reclamantei, scutirea de plata dobânzilor,

majorărilor și penalităților de întârziere, întrucât, ulterior revocării

convenției încheiate cu Direcția Generală a Finanțelor Publice București și

până la încheierea noii convenții, a intervenit stingerea unor obligații

accesorii la bugetul de stat care inițial, prin Convenția nr. 35354 din 19

noiembrie 2002 făcuseră obiectul scutirii, măsura instanței fiind contrară

dispozițiilor O.U.G. nr. 40/2002 și Ordinului Ministerului Finanțelor Publice

nr. 580/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2669 din 5

aprilie 2005, a respins recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice

- Agenția Națională de Administrare Fiscală și de Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili București și județul Ilfov, împotriva

sentinței civile nr. 529 din 17 martie 2004, a Curții de Apel București, secția

de contencios administrativ, ca nefondată.

Instanța de recurs a reținut în

motivarea deciziei, următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 1 din

O.U.G. nr. 40/2002, pentru recuperarea arieratelor bugetare, la cererea

temeinic justificată a debitorilor, creditorii bugetari vor acorda pentru

impozite, taxe, contribuții și alte venituri bugetare restante la 31 decembrie

2001, inclusiv majorări de întârziere și penalități aferente acestora,

calculate și datorate până la data intrării în vigoare a ordonanței,

eșalonării, amânării, scutirii sau reducerii de impozite și taxe, analiza

oportunității acordării înlesnirilor la plata obligațiilor bugetare restante,

făcându-se pe baza criteriilor de performanță economico-financiară și de

disciplină fiscală a contribuabililor.

Față de prevederile art. 14 din

ordonanță, corect a apreciat instanța de fond, că reclamanta a îndeplinit

criteriile de performanță economico-financiară.

Contrar obligațiilor care îi

reveneau în baza dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b), coroborate cu

dispozițiile art. 4 pct. 10 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul

Ministerului Finanțelor Publice nr. 580/2002, Direcției Generale a Finanțelor

Publice a municipiului București, de a verifica, analiza și aviza documentația

depusă de reclamantă la organul fiscal teritorial și de a o înainta

Ministerului Finanțelor Publice, spre competentă soluționare, Direcția Generală

a Finanțelor Publice a municipiului București a anulat Convenția nr. 35354 din

19 noiembrie 2002, prin adresa nr. 52075 din 6 mai 2003. Prin Convenția nr. 344

din 5 decembrie 2003, încheiată între Ministerul Finanțelor Publice și SC P. SA

s-a aprobat eșalonarea la plată a obligațiilor restante în valoare totală de

18.717.831.892 lei, scutirea la plată a dobânzii în sumă totală de

44.254.331.417 lei și penalităților de întârziere în sumă de 991.234.598 lei.

Convențiile încheiate de reclamantă,

cu cei doi pârâți, reprezintă acte administrative de autoritate, anularea

convenției neputând fi dispusă de organul emitent, ci de organul administrativ

ierarhic superior sau de instanța de judecată. În speță, art. 23 din Norme,

derogând de la această regulă, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a

municipiului București, nefiind competentă să încheie convenția, nu este

competentă nici să o analizeze.

Prin încheierea Convenției nr.

344/2003, între SC P. SA și Ministerul Finanțelor Publice, au fost scutite la

plată sume mai mici, decât cele care au făcut obiectul convenției anulate,

această convenție încălcând principiul respectării drepturilor câștigate de

reclamantă, pentru sumele inițial acordate prin prima convenție. Instanța de

fond a reținut corect cauza care a condus la anularea convenției, respectiv,

necompetența materială a organului competent, aceasta fiind culpa exclusivă a

organelor fiscale.

Împotriva deciziei pronunțate în

recurs, a formulat contestație în anulare, Agenția Națională de Administrare

Fiscală, motivată în temeiul art. 318 teza I C. proc. civ.

În motivarea căii extraordinare de

atac, contestatoarea susține că: „dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale”, față de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 26/2005 (M. Of. nr.

296/8.04.2004), care abrogă O.U.G. nr. 40/2002, cât și pe fondul cauzei, urmare

a încheierii Convenției nr. 344 din 5 decembrie 2003, prin care Ministerul

Finanțelor Publice a recunoscut dreptul subiectiv al reclamantei de a beneficia

de înlesniri de plată, în temeiul O.U.G. nr. 40/2002.

Contestația în anulare este

nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 318 teza

I C. proc. civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate, când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale”.

Doctrina și jurisprudența au determinat

sfera și înțelesul sintagmei „greșeală materială”.

Textul are în vedere o greșeală

materială evidentă, comisă de instanța de recurs, prin confundarea unor

elemente importante sau a unor date materiale ale dosarului care au un caracter

determinant pentru soluția pronunțată.

Așadar, textul are în vedere erori

materiale evidente, esențiale, în legătură cu aspectele formulate ale judecării

recursului, și nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de

aplicare a legii. Este vorba de greșeli de fapt, care nu se confundă cu

eventualele greșeli de judecată, întrucât cele dintâi nu antamează fondul

litigiului. Pentru verificarea greșelilor materiale nu este necesară

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Prin contestația de față se aduce în

discuție modul de soluționare în drept a chestiunilor deduse judecății,

„greșelile materiale” invocate implicând reexaminarea fondului și reaprecierea

probelor administrate.

Având în vedere cele mai sus

prezentate, contestația în anulare formulată se va respinge ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr.

2669 din 5 aprilie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 noiembrie 2005.