ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2669/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 20 octombrie 2003, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând anularea înștiințării nr. 52075 din 6 mai 2003, emisă de primul pârât și a adresei nr. 3587 din 19 septembrie 2003, emisă de cel de al doilea pârât, menținerea valabilității Convenției nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, încheiată de reclamantă cu Ministerul Finanțelor, în temeiul O.U.G.

nr. 40/2002, care a stabilit scutirea sa de la plata majorărilor de întârziere în sumă de 58.301.955.498 lei și a penalităților de întârziere în sumă de 1.002.694.807 lei, obligarea pârâtelor să-i recunoască dreptul subiectiv de a beneficia de înlesnirile bugetare prevăzute de ordonanță, obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale de 47.230.498.667 lei cu titlu de daune interese pentru prejudiciul suferit ca urmare a anulării nelegale a convenției. În motivarea cererii se arată că reclamanta a formulat cererea de acordare a înlesnirilor la plată și a depus în termenul legal dosarul cu documentele justificative prevăzute de lege, cererea sa fiind înregistrată la Administrația Financiară a sectorului 2 București, sub nr. 361.065 din 1 august 2002. Reclamanta susține că a îndeplinit criteriile de performanță economico-financiară și de disciplină fiscală prevăzute de O.U.G.

nr. 40/2002, obținând un punctaj de 95 de puncte și că motivele invocate de pârâte pentru anularea convenției, sunt neîntemeiate. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 529 din 17 martie 2004, a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat adresa nr. 3587 din 19 septembrie 2003, a obligat Ministerul Finanțelor să-i recunoască reclamantei, dreptul de a beneficia de înlesnirile bugetare prevăzute de O.U.G. nr. 40/2002, privind scutirea de la plata majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere stabilite. Împotriva acestei soluții au declarat recurs, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București și județul Ilfov.

În recursul său, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală susține, în esență, că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 2 alin. (1) și (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1048/2002, că organul competent să încheie convenția cu SC P. SA, este Ministerul Finanțelor Publice, și nu Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, față de obligațiile bugetare restante de 59.304.650.265 lei. Măsura retractării facilităților a fost luată în virtutea principiului revocabilității actelor administrative, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990. Cu privire la convenție se arată că aceasta reprezintă o manifestare unilaterală și expresă de voință, de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în realizarea puterii publice, natura juridică a convenției fiind de act administrativ de autoritate, și nu o convenție civilă.

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în recursul său, susține că, în condițiile în care actul de retractare a convenției a fost menținut de instanță, atât pe considerente de legalitate, cât și de oportunitate, fiind acceptată, astfel, ideea că această convenție nu a produs niciodată efecte, soluția de recunoaștere a dreptului reclamantei de a beneficia de scutirea acordată inițial, este total contradictorie.

Se mai arată că la momentul încheierii Convenției nr. 344 din 5 decembrie 2003, Ministerul Finanțelor Publice nu putea să-i acorde reclamantei, scutirea de 58.301.955.458 lei dobânzi, majorări de întârziere și penalități de întârziere în sumă de 1.002.694.807 lei, întrucât ulterior revocării convenției încheiate cu Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și până la încheierea noii convenții, a intervenit stingerea unor obligații accesorii la bugetul de stat, care inițial, prin Convenția nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, făcuseră obiectul scutirii. În final, se menționează că măsura instanței este contrară dispozițiilor O.U.G. nr. 40/2002 și ale Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 580/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare, la cererea temeinic justificată a debitorilor, creditorii bugetari vor acorda pentru impozite, taxe, contribuții și alte venituri bugetare restante la 31 decembrie 2001, inclusiv majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente acestora, calculate și datorate până la data intrării în vigoare a ordonanței, eșalonări, amânări și scutiri sau reduceri de impozite și taxe. În conformitate cu art. 7 al ordonanței, analiza oportunității acordării înlesnirilor la plata obligațiilor bugetare restante se face pe baza criteriilor de performanță economico-financiară și de disciplină fiscală a contribuabililor.

Art. 14 precizează că debitorii care obțin peste 63 de puncte și cu toate obligațiile bugetare achitate, inclusiv cele aferente anului curent la data depunerii cererilor vor beneficia de scutirea de plată a majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere aferente obligațiilor datorate până la data de 31 decembrie 2001. Așa fiind, în mod corect instanța de fond a apreciat că reclamanta a făcut dovada că a îndeplinit criteriile de performanță economico-financiară, obținând un punctaj de 95 de puncte, stabilit și confirmat atât de Administrația Financiară a sectorului 2 București, cât și de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, care a analizat și avizat favorabil cererea acesteia.

Dovada incontestabilă a condițiilor pentru acordarea înlesnirilor este faptul că Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București a încheiat cu intimata-reclamantă, Convenția nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, potrivit dispozițiilor art. 16 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 580 din 7 mai 2002, pentru aprobarea Normelor metodologice privind procedura și competențele de acordare a înlesnirilor la plata obligațiilor restante la bugetul de stat. Instanța a reținut în mod corect că în baza dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b), coroborate cu dispozițiile art. 4 pct. 10 din Norme, Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București avea obligația să verifice, să analizeze și să avizeze documentația depusă de reclamantă la organul fiscal teritorial și s-o înainteze Ministerului Finanțelor, spre competentă soluționare, în termen de 5 zile lucrătoare, conform art. 5 alin. (1) lit. c) din Norme.

Încălcând aceste dispoziții legale, Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, după circa 5 luni de la încheierea Convenției nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, prin adresa nr. 52075 din 6 mai 2003, a anulat convenția. Prin Convenția nr. 344 din 5 decembrie 2003, dintre Ministerul Finanțelor și SC P. SA, s-a aprobat eșalonarea la plată pe cel mult 47 de luni, cu cel mult 6 luni perioadă de grație cuprinsă în perioada de eșalonare a obligațiilor restante în valoare totală de 18.717.831.892 lei, scutirea la plată a dobânzii în sumă totală de 44.254.331.417 lei și a penalităților de întârziere în sumă de 991.234.598 lei. Referitor la legalitatea anulării convenției, se constată următoarele: Dispozițiile art. 4 pct. 16 din Ordinul nr. 580 din 7 mai 2002 stipulează că înlesniri la plată se acordă de organele competente prevăzute la art. 2, prin încheierea cu debitorii a unor convenții de plată.

Convențiile încheiate, însă, de reclamantă, cu cele două pârâte, reprezintă acte administrative de autoritate, chiar dacă au fost denumite impropriu convenții, ele determinând nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic, ele putând fi revocate sau anulate. Anularea convenției nu poate fi dispusă, însă, de organul emitent, ci de organul administrativ ierarhic superior, în baza raportului de subordonare administrativă sau de instanța de judecată, în conformitate cu prevederile art. 21 și 52 din Constituția României. În speță, art. 23 din Norme derogă de la această regulă, statuând că anularea convenției se face de organul fiscal competent care a aprobat înlesnirea la plată. Prin urmare, Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București nefiind competentă să încheie convenția, nu este competentă nici să o anuleze.

Susținerea recurentelor-pârâte potrivit căreia convenția nu a fost anulată, ci revocată, nu poate fi reținută. Ilegalitatea anulării convenției încheiate în anul 2002, constă în aplicarea eronată a art. 23 din Norme, în cauză nefiind întrunite condițiile limitative prevăzute de acest text, potrivit căruia: „În situația în care ulterior încheierii convenției se constată că sumele și celelalte informații care au stat la baza analizării cererii de acordare a înlesnirilor la plată, au fost eronate și au implicații majore în conținutul convenției încheiate, pe baza documentelor care atestă această situație, organul fiscal competent care a aprobat înlesnirea la plată, anulează convenția”. În cauză, Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București nu a arătat care este situația eronată prezentată de intimata-reclamantă și nu a solicitat completarea documentației pentru clarificarea situației eronate.

Prin încheierea Convenției nr. 344/2003 între SC P. SA și Ministerul Finanțelor, au fost scutite la plată sume mai mici decât cele care au făcut obiectul convenției anulate, respectiv dobânzi în sumă totală de 44.254.331.417 și penalități de întârziere în sumă de 991.234.598 lei și a fost eșalonată la plată diferența de debit de 18.717.831.892 lei, care nu exista în prima convenție. Pornind de la principiul respectării drepturilor câștigate, a doua convenție care a fost emisă de organul competent, respectiv Ministerul Finanțelor, trebuie să respecte acest principiu și să recunoască dreptul subiectiv al intimatei reclamante pentru sumele inițial acordate prin prima convenție. În cazul în speță restituirea sumelor de la bugetul de stat este posibilă și legală, întrucât dispozițiile art. 12 alin. (4) din Ordinul nr. 580/2002 nu sunt aplicabile.

Textul acesta de lege se referă la imposibilitatea restituirii dobânzilor și penalităților plătite între data depunerii cererii de acordare a înlesnirilor și data semnării convenției și care sunt cuprinse în obiectul convenției. Ori în situația dată, sumele care ar trebui restituite, nu fac obiectul Convenției nr. 344/2003. Temeiul juridic al anulării celei de a doua convenții îl constituie art. 9 alin. (1) din Norme, care prevede că: „Nerespectarea convențiilor încheiate, respectiv a termenelor de plată și a condițiilor în care s-au acordat înlesnirile la plată, atrage anularea acestora”. Instanța a reținut în mod corect cauza care a condus la anularea convenției - necompetența materială a organului emitent, ca fiind culpa exclusivă a organelor fiscale.

Hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică, recursurile declarate de pârâte se vor respinge ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București și județul Ilfov împotriva sentinței civile nr. 529 din 17 martie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondate. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2005.