ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2669/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 20 octombrie 2003, reclamanta SC P. SA a chemat în judecată Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și Ministerul Finanțelor

Publice, solicitând anularea înștiințării nr. 52075 din 6 mai 2003, emisă de

primul pârât și a adresei nr. 3587 din 19 septembrie 2003, emisă de cel de al

doilea pârât, menținerea valabilității Convenției nr. 35354 din 19 noiembrie

2002, încheiată de reclamantă cu Ministerul Finanțelor, în temeiul O.U.G. nr. 40/2002,

care a stabilit scutirea sa de la plata majorărilor de întârziere în sumă de

58.301.955.498 lei și a penalităților de întârziere în sumă de 1.002.694.807

lei, obligarea pârâtelor să-i recunoască dreptul subiectiv de a beneficia de

înlesnirile bugetare prevăzute de ordonanță, obligarea pârâtelor la plata

dobânzii legale de 47.230.498.667 lei cu titlu de daune interese pentru

prejudiciul suferit ca urmare a anulării nelegale a convenției.

În motivarea cererii se

arată că reclamanta a formulat cererea de acordare a înlesnirilor la plată și a

depus în termenul legal dosarul cu documentele justificative prevăzute de lege,

cererea sa fiind înregistrată la Administrația Financiară a sectorului 2 București, sub nr. 361.065 din 1 august 2002.

Reclamanta susține că a îndeplinit

criteriile de performanță economico-financiară și de disciplină fiscală

prevăzute de O.U.G. nr. 40/2002, obținând un punctaj de 95 de puncte și că

motivele invocate de pârâte pentru anularea convenției, sunt neîntemeiate.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 529 din 17 martie 2004, a

admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat adresa nr. 3587 din 19 septembrie

2003, a obligat Ministerul Finanțelor să-i recunoască reclamantei, dreptul de a

beneficia de înlesnirile bugetare prevăzute de O.U.G. nr. 40/2002, privind

scutirea de la plata majorărilor de întârziere și a penalităților de întârziere

stabilite.

Împotriva acestei soluții au

declarat recurs, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de

Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili București și județul Ilfov.

În recursul său, Ministerul

Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală susține, în

esență, că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 2 alin. (1)

și (2) din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1048/2002, că organul

competent să încheie convenția cu SC P. SA, este Ministerul Finanțelor Publice,

și nu Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, față de

obligațiile bugetare restante de 59.304.650.265 lei.

Măsura retractării

facilităților a fost luată în virtutea principiului revocabilității actelor

administrative, prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990.

Cu privire la convenție se

arată că aceasta reprezintă o manifestare unilaterală și expresă de voință, de

a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în realizarea

puterii publice, natura juridică a convenției fiind de act administrativ de

autoritate, și nu o convenție civilă.

Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili, în recursul său, susține că, în

condițiile în care actul de retractare a convenției a fost menținut de instanță,

atât pe considerente de legalitate, cât și de oportunitate, fiind acceptată,

astfel, ideea că această convenție nu a produs niciodată efecte, soluția de

recunoaștere a dreptului reclamantei de a beneficia de scutirea acordată

inițial, este total contradictorie.

Se mai arată că la momentul

încheierii Convenției nr. 344 din 5 decembrie 2003, Ministerul Finanțelor

Publice nu putea să-i acorde reclamantei, scutirea de 58.301.955.458 lei

dobânzi, majorări de întârziere și penalități de întârziere în sumă de

1.002.694.807 lei, întrucât ulterior revocării convenției încheiate cu Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București și până la încheierea

noii convenții, a intervenit stingerea unor obligații accesorii la bugetul de

stat, care inițial, prin Convenția nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, făcuseră

obiectul scutirii.

În final, se menționează că

măsura instanței este contrară dispozițiilor O.U.G. nr. 40/2002 și ale

Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 580/2002, cu modificările și completările

ulterioare.

Ambele recursuri sunt

nefondate, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 1

din O.U.G. nr. 40/2002 pentru recuperarea arieratelor bugetare, la cererea

temeinic justificată a debitorilor, creditorii bugetari vor acorda pentru

impozite, taxe, contribuții și alte venituri bugetare restante la 31 decembrie

2001, inclusiv majorări de întârziere și penalități de întârziere aferente

acestora, calculate și datorate până la data intrării în vigoare a ordonanței,

eșalonări, amânări și scutiri sau reduceri de impozite și taxe.

În conformitate cu art. 7 al

ordonanței, analiza oportunității acordării înlesnirilor la plata obligațiilor

bugetare restante se face pe baza criteriilor de performanță

economico-financiară și de disciplină fiscală a contribuabililor.

Art. 14 precizează că

debitorii care obțin peste 63 de puncte și cu toate obligațiile bugetare

achitate, inclusiv cele aferente anului curent la data depunerii cererilor vor

beneficia de scutirea de plată a majorărilor de întârziere și a penalităților

de întârziere aferente obligațiilor datorate până la data de 31 decembrie 2001.

Așa fiind, în mod corect

instanța de fond a apreciat că reclamanta a făcut dovada că a îndeplinit

criteriile de performanță economico-financiară, obținând un punctaj de 95 de

puncte, stabilit și confirmat atât de Administrația Financiară a sectorului 2

București, cât și de Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului

București, care a analizat și avizat favorabil cererea acesteia.

Dovada incontestabilă a

condițiilor pentru acordarea înlesnirilor este faptul că Direcția Generală a

Finanțelor Publice a municipiului București a încheiat cu intimata-reclamantă, Convenția

nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, potrivit dispozițiilor art. 16 din Ordinul

Ministerului Finanțelor nr. 580 din 7 mai 2002, pentru aprobarea Normelor metodologice

privind procedura și competențele de acordare a înlesnirilor la plata

obligațiilor restante la bugetul de stat.

Instanța a reținut în mod

corect că în baza dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b), coroborate cu

dispozițiile art. 4 pct. 10 din Norme, Direcția Generală a Finanțelor Publice a

municipiului București avea obligația să verifice, să analizeze și să avizeze

documentația depusă de reclamantă la organul fiscal teritorial și s-o înainteze

Ministerului Finanțelor, spre competentă soluționare, în termen de 5 zile

lucrătoare, conform art. 5 alin. (1) lit. c) din Norme.

Încălcând aceste dispoziții

legale, Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, după

circa 5 luni de la încheierea Convenției nr. 35354 din 19 noiembrie 2002, prin

adresa nr. 52075 din 6 mai 2003, a anulat convenția.

Prin Convenția nr. 344 din 5

decembrie 2003, dintre Ministerul Finanțelor și SC P. SA, s-a aprobat

eșalonarea la plată pe cel mult 47 de luni, cu cel mult 6 luni perioadă de

grație cuprinsă în perioada de eșalonare a obligațiilor restante în valoare

totală de 18.717.831.892 lei, scutirea la plată a dobânzii în sumă totală de

44.254.331.417 lei și a penalităților de întârziere în sumă de 991.234.598 lei.

Referitor la legalitatea

anulării convenției, se constată următoarele:

Dispozițiile art. 4 pct. 16

din Ordinul nr. 580 din 7 mai 2002 stipulează că înlesniri la plată se acordă

de organele competente prevăzute la art. 2, prin încheierea cu debitorii a unor

convenții de plată.

Convențiile încheiate, însă, de

reclamantă, cu cele două pârâte, reprezintă acte administrative de autoritate,

chiar dacă au fost denumite impropriu convenții, ele determinând nașterea,

modificarea sau stingerea unui raport juridic, ele putând fi revocate sau

anulate.

Anularea convenției nu poate fi

dispusă, însă, de organul emitent, ci de organul administrativ ierarhic

superior, în baza raportului de subordonare administrativă sau de instanța de

judecată, în conformitate cu prevederile art. 21 și 52 din Constituția

României.

În speță, art. 23 din Norme derogă

de la această regulă, statuând că anularea convenției se face de organul fiscal

competent care a aprobat înlesnirea la plată. Prin urmare,

Direcția Generală a

Finanțelor Publice a municipiului București

nefiind competentă să încheie

convenția, nu este competentă nici să o anuleze. Susținerea recurentelor-pârâte

potrivit căreia convenția nu a fost anulată, ci revocată, nu poate fi reținută.

Ilegalitatea anulării convenției

încheiate în anul 2002, constă în aplicarea eronată a art. 23 din Norme, în

cauză nefiind întrunite condițiile limitative prevăzute de acest text, potrivit

căruia: „În situația în care ulterior încheierii convenției se constată că

sumele și celelalte informații care au stat la baza analizării cererii de acordare

a înlesnirilor la plată, au fost eronate și au implicații majore în conținutul

convenției încheiate, pe baza documentelor care atestă această situație,

organul fiscal competent care a aprobat înlesnirea la plată, anulează

convenția”.

În cauză, Direcția Generală

a Finanțelor Publice a municipiului București nu a arătat care este situația

eronată prezentată de intimata-reclamantă și nu a solicitat completarea

documentației pentru clarificarea situației eronate.

Prin încheierea Convenției nr.

344/2003 între SC P. SA și Ministerul Finanțelor, au fost scutite la plată sume

mai mici decât cele care au făcut obiectul convenției anulate, respectiv

dobânzi în sumă totală de 44.254.331.417 și penalități de întârziere în sumă de

991.234.598 lei și a fost eșalonată la plată diferența de debit de

18.717.831.892 lei, care nu exista în prima convenție.

Pornind de la principiul

respectării drepturilor câștigate, a doua convenție care a fost emisă de

organul competent, respectiv Ministerul Finanțelor, trebuie să respecte acest

principiu și să recunoască dreptul subiectiv al intimatei reclamante pentru

sumele inițial acordate prin prima convenție.

În cazul în speță

restituirea sumelor de la bugetul de stat este posibilă și legală, întrucât

dispozițiile art. 12 alin. (4) din Ordinul nr. 580/2002 nu sunt aplicabile.

Textul acesta de lege se

referă la imposibilitatea restituirii dobânzilor și penalităților plătite între

data depunerii cererii de acordare a înlesnirilor și data semnării convenției

și care sunt cuprinse în obiectul convenției. Ori în situația dată, sumele care

ar trebui restituite, nu fac obiectul Convenției nr. 344/2003.

Temeiul juridic al anulării

celei de a doua convenții îl constituie art. 9 alin. (1) din Norme, care

prevede că: „Nerespectarea convențiilor încheiate, respectiv a termenelor de

plată și a condițiilor în care s-au acordat înlesnirile la plată, atrage

anularea acestora”.

Instanța a reținut în mod

corect cauza care a condus la anularea convenției - necompetența materială a

organului emitent, ca fiind culpa exclusivă a organelor fiscale.

Hotărârea instanței de fond

fiind legală și temeinică, recursurile declarate de pârâte se vor respinge ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare

Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili București

și județul Ilfov împotriva sentinței civile nr. 529 din 17 martie 2004, a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondate.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2005.