ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 411/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 30 din 18

octombrie 2001, a Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Vâlcea, s-a

admis în parte actul de sesizare formulat în baza art. 37 alin. (1) și a art.

97 alin. (1), raportat la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, de

Procurorul financiar și

s-a

dispus obligarea, în solidar, a pârâților O.C., în calitate de director și

V.S., în calitate de contabil-șef, la plata, în solidar, a sumei de 740.278.800

lei despăgubiri civile către SC Z. SA Vlădești și 34,48% dobânzi calculate

asupra sumei sus-menționate, pentru perioada cuprinsă între 24 februarie 1999

și până la data achitării integrale a prejudiciului.

Prin aceeași sentință, O.C. a mai

fost obligat, către aceeași societate, la plata unor despăgubiri în valoare de

38.988.200 lei despăgubiri civile și dobânzi aferente de 34,48% pe an, pentru

perioada cuprinsă între 28 septembrie 1999 și data achitării integrale a

debitului. A fost exonerat, același pârât, de plata sumei de 80.989.000 lei

către societate.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recursuri jurisdicționale, O.C. și V.S., contestând faptul că ar fi

răspunzători pentru prejudiciile create societății SC Z. SA.

În recursul jurisdicțional formulat

de O.C., s-a arătat că nu poate fi considerat răspunzător pentru faptul că a

respectat hotărârea judecătorească a instanței în fața căreia s-a efectuat

executarea silită și că atacarea sau neatacarea cu recurs a acelei hotărâri

judecătorești nu reprezintă o condiție pentru stabilirea nevinovăției sale. Se

face referire la caracterul incert al admisibilității unui astfel de recurs și

la faptul că instanța de judecată, în activitatea sa de aplicare a legii, a

considerat ca legal și corect, prețul de adjudecare al celor trei active. De asemenea,

se critică sentința Colegiului jurisdicțional, în legătură cu aspectul privind

diferența de preț rezultată din vânzarea terenului, arătându-se că negocierea

presupune obținerea unui preț serios, și nu a unui preț maxim al bunului supus

vânzării-cumpărării. Se precizează că singurele dispoziții legale ce trebuiau

avute în vedere, erau cuprinse în H.G. nr. 834/1991 și H.G. nr. 331/1992, care

impuneau obligativitatea vânzării terenului către cumpărătorul activului și

înscrierea acestei mențiuni în licitația și în contractul de vânzare a

activului. Se mai critică faptul că instanța de fond a disjuns o parte din

actul de sesizare și se consideră că prejudiciul este inexistent, deoarece

acesta urmează a fi recuperat pe cale civilă în fața instanțelor de judecată.

Prin decizia nr. 292/2002, a Curții

de Conturi, secția jurisdicțională, a fost admis recursul jurisdicțional

declarat de V.S., s-a modificat sentința atacată și recurenta a fost exonerată

de plata, în solidar cu O.C., a despăgubirilor de 740.278.800 lei și a

dobânzilor aferente. Prin aceeași decizie a fost respins recursul

jurisdicțional formulat de O.C.

Pentru a hotărî astfel, secția

jurisdicțională a Curții de Conturi a reținut că, în baza Legii nr. 31/1990,

privind societățile comerciale, precum și în baza statutului SC Z. SA Vlădești,

contabilului-șef V.S. nu-i reveneau atribuții cu privire la îndeplinirea

sarcinilor stabilite în Adunarea Generală a Acționarilor din data de 8 aprilie

1999 și nici cu privire la exercitarea acțiunilor societății în fața justiției,

ea având numai atribuțiile stabilite prin Legea contabilității nr. 82/1991.

S-a mai reținut, privitor la O.C.,

că acesta, în calitate de administrator al SC Z. SA Vlădești, a fost singurul

răspunzător pentru prejudiciile create societății, răspundere ce-i revenea în

baza art. 12 din Statutul acesteia și a Legii nr. 31/1990, privind societățile

comerciale.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs, la Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul general

financiar și O.C.

În recursul său, Procurorul general

financiar a criticat soluția de exonerare de răspundere a contabilului-șef

V.S., ca fiind netemeinică și nelegală.

În susținerea recursului au fost

invocate dispozițiile art. 2 și 11 din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora

contabilul-șef are atribuții de evidențiere în scripte a situației contabile,

de control al conformității acesteia cu dispozițiile legale, de evaluare a

situației financiare și de propunere a măsurilor necesare.

S-a mai susținut în motivele de

recurs că V.S. a exercitat, în fapt, alături de directorul O.C., conducerea

executivă a societății, în absența existenței unui consiliu de administrație.

În recursul său, O.C., a criticat

decizia secției jurisdicționale a Curții de Conturi, în sensul că s-a rezumat

la analizarea unui singur motiv de recurs, ignorându-le pe toate celelalte.

A mai susținut, de asemenea, că în

mod greșit, contabila-șefă V.S. a fost exonerată de răspundere, atâta vreme,

cât aceasta, deși răspunzătoare de comportamentul financiar al firmei, nu a

făcut nici un demers pentru a aduce la cunoștința societății, dificultățile

existente la acest nivel. De fapt, O.C. a reiterat motivele din recursul

jurisdicțional.

De asemenea, acesta a declarat

recurs și împotriva sentinței civile nr. 235 din 1 aprilie 2003, pronunțată în

baza art. 281

2

C. proc. civ., privind completarea deciziei civile

nr. 292 din 7 iunie 2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională.

Prin decizia nr. 2035 din 29 martie

2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a fost admis recursul declarat de Procurorul general financiar de pe

lângă Curtea de Conturi a României, decizia nr. 292/2002, a Curții de Conturi,

secția jurisdicțională, a fost casată în parte, s-a respins recursul

jurisdicțional declarat de V.S., împotriva sentinței nr. 30/2001, a Colegiului

jurisdicțional al Camerei de Conturi Vâlcea și au fost menținute celelalte

dispoziții ale deciziei atacate. De asemenea, s-a respins recursul declarat de

O.C. împotriva aceleiași decizii, cât și împotriva deciziei nr. 235/2003, a

Curții de Conturi, secția jurisdicțională, pronunțată în baza art. 281

2

C. proc. civ.

Curtea a reținut că potrivit

dispozițiilor Legii contabilității nr. 82/1991, atribuțiile contabilului-șef nu

se rezumă numai la înregistrarea în acte a operațiunilor contabile, ci

presupune angajarea, alături de director, în tot ce înseamnă încasarea și

efectuarea de plăți.

Prin urmare, tot ceea ce ținea de

administrarea bunurilor societății, trebuia să poarte viza de control financiar-preventiv

a intimatei.

Mai mult decât atât, conducerea

executivă a societății o dețineau, în baza atribuțiilor conferite de către

Adunarea Generală a Acționarilor, directorul și contabilul-șef care, în această

postură, își asumaseră, în cunoștință de cauză, rolul consiliului de

administrație, structură pe care SC Z. SA Vlădești n-o mai avea din 1998.

În concluzie, asumându-și efectiv

conducerea societății, în lipsa unui consiliu de administrație, contabila-șefă

V.S., alături de directorul O.C., au prejudiciat societatea SC Z. SA Vlădești,

printr-un management defectuos care nu i-au permis acesteia să-și onoreze

obligațiile asumate.

În ceea ce privește criticile de

fond aduse deciziei nr. 292 din 7 iunie 2002, Curtea le-a respins, pentru

considerentele expuse mai sus, avându-se în vedere împrejurarea că recurentul

O.C., alături de intimata V.S., au exercitat în mod efectiv conducerea

executivă a SC Z. SA Vlădești.

La data de 14 aprilie 2005, O.C. a

formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2035 din 29 martie 2005,

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ.

În motivarea contestației s-a arătat

că instanța nu a analizat cel puțin două aspecte din motivele de recurs. S-a

precizat că instanța a greșit atunci când a statuat că exercitarea căii de atac

a recursului nu asigură și efectul admiterii acestuia și stabilirii prețului

corect, iar pe de altă parte, că exercitarea căii de atac a recursului

reprezintă îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor avute de contestator, că

a contribuit direct la producerea prejudiciului, că prejudiciul este cert,

fiind în prezența unei răspunderi delictuale.

Contestatorul a mai susținut că, în

situația în care s-ar fi respins recursul, prejudiciul nu mai este cert și nu

trebuie să răspundă patrimonial; că și-a îndeplinit obligațiile, a consultat un

avocat, pentru licitație urma să declare recurs după comunicarea hotărârii,

însă a fost înlăturat din funcție.

S-a mai precizat că instanța a

statuat greșit că nu sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 834/1991, H.G. nr.

331/1992 și H.G. nr. 450/1999.

Verificând cauza, în funcție de

motivarea contestației în anulare, Curtea constată că aceasta nu este

întemeiată.

Instanța de recurs a avut în vedere

toate motivele de recurs formulate de O.C. Instanța a analizat în totalitate

criticile formulate și a evidențiat aspectele relevante cauzei. Împrejurarea că

în considerentele deciziei de casare nu s-au făcut referiri exprese la unele

susțineri ale recurentului, nu echivalează cu omiterea de a analiza unele

motive de recurs. În realitate, aspectele la care se referă contestatorul, sunt

dezvoltări ale motivelor de recurs, motive pe care instanța, în esență, le-a

avut în vedere la pronunțarea soluției.

Înalta Curte de Casație și Justiție

a validat decizia nr. 292/2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, în

ce privește recursul lui O.C., hotărâre care a reținut în mod corect că

exercitarea căii de atac a reprezentat pentru director, o sarcină expresă care

i-a revenit, potrivit celor consemnate în procesul-verbal din 21 aprilie 1999,

în ședința Adunării Generale a Acționarilor. Acest fapt trebuia adus la

îndeplinire, mai ales în situația în care erau evidente erori în hotărârea

judecătorească privind adjudecarea spațiilor către SC D. SRL, situație care a

creat un prejudiciu patrimonial, SC Z. SA Vlădești.

Constatându-se că instanța de recurs

nu a omis să analizeze nici unul din motivele recursului declarat de O.C. și că

motivele invocate reprezintă, în realitate, critici ale deciziei Curții de

Conturi, identice motivelor de recurs, contestația în anulare va fi respinsă ca

neîntemeiată, întrucât nu subzistă teza finală a art. 318 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de O.C. împotriva deciziei nr. 2035 din 29 martie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

neîntemeiată.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 februarie 2006.