ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 411/2006

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 30 din 18 octombrie 2001, a Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Vâlcea, s-a admis în parte actul de sesizare formulat în baza art. 37 alin. (1) și a art. 97 alin. (1), raportat la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 94/1992, de Procurorul financiar și s-a dispus obligarea, în solidar, a pârâților O.C., în calitate de director și V.S., în calitate de contabil-șef, la plata, în solidar, a sumei de 740.278.800 lei despăgubiri civile către SC Z. SA Vlădești și 34,48% dobânzi calculate asupra sumei sus-menționate, pentru perioada cuprinsă între 24 februarie 1999 și până la data achitării integrale a prejudiciului.

Prin aceeași sentință, O.C. a mai fost obligat, către aceeași societate, la plata unor despăgubiri în valoare de 38.988.200 lei despăgubiri civile și dobânzi aferente de 34,48% pe an, pentru perioada cuprinsă între 28 septembrie 1999 și data achitării integrale a debitului. A fost exonerat, același pârât, de plata sumei de 80.989.000 lei către societate. Împotriva acestei sentințe au declarat recursuri jurisdicționale, O.C. și V.S., contestând faptul că ar fi răspunzători pentru prejudiciile create societății SC Z. SA. În recursul jurisdicțional formulat de O.C., s-a arătat că nu poate fi considerat răspunzător pentru faptul că a respectat hotărârea judecătorească a instanței în fața căreia s-a efectuat executarea silită și că atacarea sau neatacarea cu recurs a acelei hotărâri judecătorești nu reprezintă o condiție pentru stabilirea nevinovăției sale.

Se face referire la caracterul incert al admisibilității unui astfel de recurs și la faptul că instanța de judecată, în activitatea sa de aplicare a legii, a considerat ca legal și corect, prețul de adjudecare al celor trei active. De asemenea, se critică sentința Colegiului jurisdicțional, în legătură cu aspectul privind diferența de preț rezultată din vânzarea terenului, arătându-se că negocierea presupune obținerea unui preț serios, și nu a unui preț maxim al bunului supus vânzării-cumpărării. Se precizează că singurele dispoziții legale ce trebuiau avute în vedere, erau cuprinse în H.G. nr. 834/1991 și H.G. nr. 331/1992, care impuneau obligativitatea vânzării terenului către cumpărătorul activului și înscrierea acestei mențiuni în licitația și în contractul de vânzare a activului.

Se mai critică faptul că instanța de fond a disjuns o parte din actul de sesizare și se consideră că prejudiciul este inexistent, deoarece acesta urmează a fi recuperat pe cale civilă în fața instanțelor de judecată. Prin decizia nr. 292/2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, a fost admis recursul jurisdicțional declarat de V.S., s-a modificat sentința atacată și recurenta a fost exonerată de plata, în solidar cu O.C., a despăgubirilor de 740.278.800 lei și a dobânzilor aferente. Prin aceeași decizie a fost respins recursul jurisdicțional formulat de O.C. Pentru a hotărî astfel, secția jurisdicțională a Curții de Conturi a reținut că, în baza Legii nr. 31/1990, privind societățile comerciale, precum și în baza statutului SC Z. SA Vlădești, contabilului-șef V.S.

nu-i reveneau atribuții cu privire la îndeplinirea sarcinilor stabilite în Adunarea Generală a Acționarilor din data de 8 aprilie 1999 și nici cu privire la exercitarea acțiunilor societății în fața justiției, ea având numai atribuțiile stabilite prin Legea contabilității nr. 82/1991. S-a mai reținut, privitor la O.C., că acesta, în calitate de administrator al SC Z. SA Vlădești, a fost singurul răspunzător pentru prejudiciile create societății, răspundere ce-i revenea în baza art. 12 din Statutul acesteia și a Legii nr. 31/1990, privind societățile comerciale. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul general financiar și O.C. În recursul său, Procurorul general financiar a criticat soluția de exonerare de răspundere a contabilului-șef V.S., ca fiind netemeinică și nelegală.

În susținerea recursului au fost invocate dispozițiile art. 2 și 11 din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora contabilul-șef are atribuții de evidențiere în scripte a situației contabile, de control al conformității acesteia cu dispozițiile legale, de evaluare a situației financiare și de propunere a măsurilor necesare. S-a mai susținut în motivele de recurs că V.S. a exercitat, în fapt, alături de directorul O.C., conducerea executivă a societății, în absența existenței unui consiliu de administrație. În recursul său, O.C., a criticat decizia secției jurisdicționale a Curții de Conturi, în sensul că s-a rezumat la analizarea unui singur motiv de recurs, ignorându-le pe toate celelalte. A mai susținut, de asemenea, că în mod greșit, contabila-șefă V.S.

a fost exonerată de răspundere, atâta vreme, cât aceasta, deși răspunzătoare de comportamentul financiar al firmei, nu a făcut nici un demers pentru a aduce la cunoștința societății, dificultățile existente la acest nivel. De fapt, O.C. a reiterat motivele din recursul jurisdicțional. De asemenea, acesta a declarat recurs și împotriva sentinței civile nr. 235 din 1 aprilie 2003, pronunțată în baza art. 281 2 C. proc. civ., privind completarea deciziei civile nr. 292 din 7 iunie 2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională.

Prin decizia nr. 2035 din 29 martie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul declarat de Procurorul general financiar de pe lângă Curtea de Conturi a României, decizia nr. 292/2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, a fost casată în parte, s-a respins recursul jurisdicțional declarat de V.S., împotriva sentinței nr. 30/2001, a Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Vâlcea și au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate. De asemenea, s-a respins recursul declarat de O.C. împotriva aceleiași decizii, cât și împotriva deciziei nr. 235/2003, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, pronunțată în baza art. 281 2 C. proc.

civ. Curtea a reținut că potrivit dispozițiilor Legii contabilității nr. 82/1991, atribuțiile contabilului-șef nu se rezumă numai la înregistrarea în acte a operațiunilor contabile, ci presupune angajarea, alături de director, în tot ce înseamnă încasarea și efectuarea de plăți. Prin urmare, tot ceea ce ținea de administrarea bunurilor societății, trebuia să poarte viza de control financiar-preventiv a intimatei.

Mai mult decât atât, conducerea executivă a societății o dețineau, în baza atribuțiilor conferite de către Adunarea Generală a Acționarilor, directorul și contabilul-șef care, în această postură, își asumaseră, în cunoștință de cauză, rolul consiliului de administrație, structură pe care SC Z. SA Vlădești n-o mai avea din 1998. În concluzie, asumându-și efectiv conducerea societății, în lipsa unui consiliu de administrație, contabila-șefă V.S., alături de directorul O.C., au prejudiciat societatea SC Z. SA Vlădești, printr-un management defectuos care nu i-au permis acesteia să-și onoreze obligațiile asumate. În ceea ce privește criticile de fond aduse deciziei nr. 292 din 7 iunie 2002, Curtea le-a respins, pentru considerentele expuse mai sus, avându-se în vedere împrejurarea că recurentul O.C., alături de intimata V.S., au exercitat în mod efectiv conducerea executivă a SC Z. SA Vlădești.

La data de 14 aprilie 2005, O.C. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2035 din 29 martie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. În motivarea contestației s-a arătat că instanța nu a analizat cel puțin două aspecte din motivele de recurs. S-a precizat că instanța a greșit atunci când a statuat că exercitarea căii de atac a recursului nu asigură și efectul admiterii acestuia și stabilirii prețului corect, iar pe de altă parte, că exercitarea căii de atac a recursului reprezintă îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor avute de contestator, că a contribuit direct la producerea prejudiciului, că prejudiciul este cert, fiind în prezența unei răspunderi delictuale.

Contestatorul a mai susținut că, în situația în care s-ar fi respins recursul, prejudiciul nu mai este cert și nu trebuie să răspundă patrimonial; că și-a îndeplinit obligațiile, a consultat un avocat, pentru licitație urma să declare recurs după comunicarea hotărârii, însă a fost înlăturat din funcție. S-a mai precizat că instanța a statuat greșit că nu sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 834/1991, H.G. nr. 331/1992 și H.G. nr. 450/1999. Verificând cauza, în funcție de motivarea contestației în anulare, Curtea constată că aceasta nu este întemeiată. Instanța de recurs a avut în vedere toate motivele de recurs formulate de O.C. Instanța a analizat în totalitate criticile formulate și a evidențiat aspectele relevante cauzei.

Împrejurarea că în considerentele deciziei de casare nu s-au făcut referiri exprese la unele susțineri ale recurentului, nu echivalează cu omiterea de a analiza unele motive de recurs. În realitate, aspectele la care se referă contestatorul, sunt dezvoltări ale motivelor de recurs, motive pe care instanța, în esență, le-a avut în vedere la pronunțarea soluției. Înalta Curte de Casație și Justiție a validat decizia nr. 292/2002, a Curții de Conturi, secția jurisdicțională, în ce privește recursul lui O.C., hotărâre care a reținut în mod corect că exercitarea căii de atac a reprezentat pentru director, o sarcină expresă care i-a revenit, potrivit celor consemnate în procesul-verbal din 21 aprilie 1999, în ședința Adunării Generale a Acționarilor.

Acest fapt trebuia adus la îndeplinire, mai ales în situația în care erau evidente erori în hotărârea judecătorească privind adjudecarea spațiilor către SC D. SRL, situație care a creat un prejudiciu patrimonial, SC Z. SA Vlădești. Constatându-se că instanța de recurs nu a omis să analizeze nici unul din motivele recursului declarat de O.C. și că motivele invocate reprezintă, în realitate, critici ale deciziei Curții de Conturi, identice motivelor de recurs, contestația în anulare va fi respinsă ca neîntemeiată, întrucât nu subzistă teza finală a art. 318 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de O.C. împotriva deciziei nr. 2035 din 29 martie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2006.