ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3139/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 1935/ C la data de 16 aprilie 1996, reclamanta SC P.T. SA Timișoara a chemat în judecată pe pârâta SC P.P. SA Timișoara, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata sumei de 36.544.163 lei reprezentând contravaloarea chiriei datorate de pârâtă, precum și la 20.000 lei cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta arată că pentru încasarea contravalorii chiriei datorate de pârâtă pentru terenul pe care își desfășoară activitatea și al cărui proprietar a devenit reclamanta din luna septembrie 1995, în baza HG nr. 834/1991, prin emiterea de către Ministerul Industriilor a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO3 nr. 2067 din 22 iunie 1995 și intabularea acesteia în CF 2638 Freidorf la 7 septembrie 1995, reclamanta a emis factura nr. 42360 din 29 decembrie 1995. Reclamanta a apreciat că pârâta s-a constituit în luna mai 1992, printre cei 14 acționari ai acesteia figurând și SC P. SA Timișoara cu un capital în natură în valoare de 3.835.000 lei constând în trei stații de benzină din Timișoara, Deta și Moravița, cu mijloacele fixe aferente (clădiri și utilaje) fără a fi incluse și terenurile respective ce se aflau la acea dată în administrarea operativă a societății reclamante.

După obținerea titlului de proprietate asupra terenului pe care este amplasată fosta stație P. din Timișoara, aflată din luna mai 1992 în proprietatea SC P.P. SA Timișoara, reclamanta i-a adresat acesteia mai multe invitații să se prezinte la sediul reclamantei în vederea încheierii contractului de închiriere, comunicându-i totodată modalitatea de calcul a chiriei. Deoarece pârâta nu a dat curs invitației reclamantei, prin notificarea nr. 405 din 30 ianuarie 1996, comunicată prin executorul judecătoresc al Tribunalului Timiș, reclamanta i-a solicitat pârâtei suma de 36.544.163 lei, declarând-o totodată în incapacitate de plată.

Întrucât nici în urma notificării pârâta nu a achitat factura nr. 41360 din 29 decembrie 2005 și nici nu s-a prezentat să încheiere cu reclamanta un contract de închiriere a terenului pe care îl folosește în continuare fără nici un titlu și fără să plătească, reclamanta a introdus prezenta acțiune, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 36.544.163 lei și 20.000 lei cheltuieli de judecată. În subsidiar, în cazul refuzului pârâtei de a încheia cu reclamanta un contract de închiriere și de a-i plăti acesteia sumele datorate, în baza art. 494 C. civ., reclamanta solicită evacuarea pârâtei, cu dreptul de retenție asupra clădirii amplasate pe terenul reclamantei. La data de 14 ianuarie 1997, reclamanta și-a majorat pretențiile la suma de 19.953.112 lei, reprezentând penalități de întârziere, această sumă se adaugă la cuantumul inițial.

Taxa de timbru aferentă majorării s-a achitat cu ordinul de plată nr. 458/1997, în sumă de 33.193,68 lei. La data de 8 octombrie 1997, reclamanta își precizează și completează acțiunea majorându-și pretențiile față de pârâta SC P.P. SA cu suma de 158.951.660 lei, reprezentând despăgubirile de folosință datorate de pârâtă. Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, pârâta solicită respingerea cererii de instituire a sechestrului asigurator și a popririi asiguratoare cât și a capătului de cerere privind obligarea sa la încheierea unui contract de închiriere. Cât privește despăgubirile solicitate în principiu nu se opune, însă cuantumul lor urmează a fi evaluat de un expert contabil financiar.

Pârâta mai arată că la data constituirii societății reclamante, aceasta este proprietară doar pe clădiri și nu pe terenul aferent construcțiilor, astfel că nici nu ar fi putut fi incluse în capital, ulterior reclamanta a mai dobândit și proprietatea terenurilor iar în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 55/1995 și art. 3 din H.G. nr. 331/1992 pârâta și-a exprimat expres opțiunea de a cumpăra terenurile respectiv SC P.P. SA. Obiecțiunea pârâtei de a cumpăra terenurile aferente integrându-se în amplul proces al privatizării se desprinde în mod evident din întreaga corespondență purtată cu reclamanta. La data de 14 ianuarie 1998 reclamanta și-a completat din nou acțiunea majorându-și pretențiile într-un cuantum de 586.285.938 lei la care se adaugă cheltuieli de judecată.

La data de 4 septembrie 1998, reclamanta își completează și precizează acțiunea majorându-ți pretențiile într-un cuantum ce se ridică la suma de 982.417.263 lei la care se adaugă cheltuielile de judecată. La data de 17 noiembrie 1998, reclamanta își precizează din nou acțiunea în sensul că înțelege să renunțe la capătul de cerere privind aplicarea sechestrului asigurător și a popririi asigurătorii asupra sumei existente și a încasărilor viitoare în conturile pârâtei. La data de 4 februarie 1999, reclamanta își completează și precizează acțiune majorându-și pretențiile la suma de 1.248.154.343 lei la care se adaugă cheltuieli de judecată. La 31 martie 1999 din nou reclamanta își completează și precizează acțiunea majorându-și pretențiile la suma de 1.447.457.153 lei la care se adaugă cheltuieli de judecată.

La data de 1 decembrie 1999 reclamanta își precizează acțiunea în sensul de a-și majora pretențiile la suma de 3.434.141.452 lei reprezentând despăgubiri de folosință a terenurilor și dividendelor cuvenite pe anul 1998, iar în baza art. 1075 C. civ., pârâta să fie obligată la încheierea unui contract de închiriere pentru cele trei terenuri pe care le folosește în prezent fără nici un titlu. Prin decizia civilă nr. 1/ PI din 4 ianuarie 2000 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosarul nr. 1935/C/1965, s-a admis în parte acțiunea precizată de reclamanta P. SA, sucursala PECO Timiș, împotriva pârâtei SC P.P. SA Timișoara. A obligat pârâta la plata sumei de 2.731.572.349 lei reprezentând contravaloarea folosinței terenului proprietatea reclamantei și la 33.193.868 lei cheltuieli de judecată.

S-a luat act de renunțarea reclamantei la capătul de cerere privind aplicarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor pârâtei și a popririi asiguratorii asupra bunurilor existente și încasările viitoare în contul pârâtei nr. 4072996085758 deschis la B.R.D. Timișoara precum și în celelalte conturi care ar fi deschise pe numele pârâtei la alte bănci din Timișoara până la concurența sumei de 331.963.282 lei. S-a respins capătul de cerere al reclamantei cu privire la obligarea pârâtei de a încheia contract de închiriere pentru folosința celor trei terenuri. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că: Reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtei SC P.P. SA Timișoara la pretenții reprezentând contravaloarea chiriei datorate de aceasta pentru terenul pe care-și desfășoară activitatea și a cărui proprietar este reclamanta revendicând acest titlu din luna septembrie 1995 în baza H.G.

nr. 834/1991, ulterior emițându-se și certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor cât și a faptului că alte suprafețe de teren sunt intabulate direct în cartea funciară. Pârâta fiind de rea credință deși somată în mai multe rânduri nu a dat curs solicitărilor reclamantei neachitând facturile introduse la plată ce reprezentau contravaloarea terenurilor iar prin precizările ulterioare reclamanta a solicitat și o cotă parte a dividendelor. Pârâta la solicitarea reclamantei a refuzat să încheie contract de închiriere. În subsidiar reclamanta a mai solicitat ca în cazul refuzului de plată sau de a dispune evacuarea pârâtei și de a se institui un drept de retenție în favoarea sa.

Ulterior reclamanta și-a mai precizat acțiunea în sensul de a se institui sechestrul asigurător asupra bunurilor pârâtei cât și poprirea asiguratoare asupra sumelor existente din încasările pârâtei în contul său bancar, deschis la B.R.D. Timișoara precum și în celelalte conturi care ar fi deschise pe numele pârâtei la alte bănci din Timișoara. Pe parcursul dezbaterilor reclamanta a renunțat la capătul de cerere cu privire la aplicarea sechestrului asiguratoriu cât și a popririi asiguratorii și s-ai majorat pretențiile de mai multe ori, solicitând totodată și obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere cu pârâta. Ulterior pe parcursul dezbaterilor s-a dispus la solicitarea părților efectuarea unei expertize de către expertul P.M., iar ulterior, la solicitarea pârâtei s-a dispus efectuarea unei contraexpertize efectuată de trei experți și anume J.V., B.V.

și D.M.N. Pârâta a contestat doar cuantumul pretențiilor solicitând totodată a se opera ca modalitate de plată compensarea și ca urmare a acestei compensări, aceasta fiind de acord doar cu suma de 2.730.735 lei. În concluziile raportului de expertiză aceasta după răspunsurile la obiecțiunile formulate de părți, arată că din motive obiective contraexpertiza contabilă nu-și poate permite să propună soluții de compensare între datoriile celor două societăți comerciale aflate în litigiu arătând că reclamantei i se cuvine, în opinia experților pretențiile actualizate la data de 31 iulie 1999, în sumă de 2.731.572.349 lei, motivația fiind făcută în raportul de contraexpertiză.

Așa fiind, instanța a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte în baza art. 996 Coroborat cu art. 998 și următoarele C. civ., urmând a obliga pârâta la plata sumei de 2.731.572.349 lei reprezentând contravaloarea folosinței terenurilor proprietatea reclamantei și în baza art. 274 C. proc. civ., a o obliga și la plata sumei de 33.198.868 lei cheltuieli de judecată. Instanța de fond a înlăturat prin aceasta susținerea pârâtei în apărare de a se face compensația, împrejurare ce nu a fost împărtășită de cei trei experți în raportul de contraexpertiză întocmit. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC P.P. SA Timișoara iar Curtea de Apel Timișoara, prin decizia nr. 603/ A din 14 iunie 2000 a admis apelul și a schimbat sentința atacată în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei decizii reclamanta P. SA, sucursala PECO Timiș a declarat recurs în termen, solicitând admiterea acestuia și menținerea, ca temeinică și legală a sentinței Tribunalului Timiș. În motivarea recursului se critică decizia instanței de apel care, la primul termen a soluționat cauza fără a pune în discuția părților problema proprietății asupra construcțiilor și terenurilor aferente deși pe acest aspect și-a întemeiat soluția. Se evidențiază că motivarea deciziei este contradictorie pentru că, pe de o parte, se arată că reclamanta nu mai deținea din anul 1992 un drept de proprietate asupra construcțiilor celor 3 stații P. iar, pe de alta, se reține că nu se poate stabili în realitate care este proprietarul construcțiilor pentru ca apoi să se susțină că reclamanta este proprietara atât a construcțiilor cât și a terenului.

Examinând recursul prin prisma motivului invocat, care poate fi încadrat în pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat. Decizia atacată cuprinde, în mod evident, motive contradictorii care au dus la pronunțarea unei soluții greșite. Astfel, instanța de apel reține că reclamanta figurează printre acționarii pârâtei, aducând în 1992 aport la constituirea capitalului social al acesteia cele trei stații P. ce se află pe terenul în litigiu, teren asupra căruia reclamanta recunoaște că nu este proprietara construcțiilor și că dreptul de proprietate asupra acestora aparține pârâtei din anul 1992 dar și că nu se poate stabili cu certitudine cine este proprietarul construcțiilor și cine este proprietarul terenurilor.

Aceasta în condițiile în care reține împrejurarea că „reclamanta a făcut dovada obținerii dreptului de proprietate asupra terenului de sub cele trei stații P. conform H.G. nr. 834/1991”. Or, așa cum corect a reținut și prima instanță, prin crearea în 1992 a societății pârâte la care reclamanta, ca acționară, a adus aport în natură cele trei stații de distribuție produse petroliere, societatea pârâtă a devenit proprietara acestor stații aportate la capitalul social. Acest aspect nu a fost contestat de pârâtă care a contestat pe parcursul procesului, la fond și în apel, doar cuantumul pretențiilor și faptul că suma acordată nu a fost compensată cu alte datorii ale reclamantei față de ea invocând și împrejurarea că, fiind proprietara construcțiilor, a solicitat în mod repetat reclamantei să-i vândă terenurile aferente dar aceasta a refuzat nejustificat.

Față de aceste motive, Înalta Curte găsește fondat recursul reclamantei și urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ., să-l admită și să modifice decizia atacată în sensul de a respinge apelul pârâtei împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond. Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ. și împrejurarea că reclamanta a făcut doar parțial dovada cheltuielilor de judecată pretinse, instanța urmează să admită în parte cererea reclamantei și să oblige pe intimata-pârâtă să-i plătească reclamantei recurentă cheltuielile de judecată dovedite ca efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P. SA, sucursala PECO Timiș împotriva deciziei nr. 603/ A din 14 iunie 2000 a Curții de Apel Timișoara, pe care o modifică în sensul că respinge apelul declarat de pârâta SC P.P. SA Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1/ PI din 4 ianuarie 2000 a Tribunalului Timișoara. Admite, în parte, cererea de cheltuieli de judecată și obligă intimata-pârâtă la plata sumei de 2598 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006.