ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 402/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1995/ PI din 3 septembrie 2004, Tribunalul Timiș a admis acțiunea introdusă de reclamanta P.I., împotriva pârâtelor SC S. SA Timișoara, SC A. SA Timișoara și A.D.S. București. A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare încheiat de pârâtele SC S. SA și SC A. SA situate în Timișoara. Pârâtele au fost obligate către reclamantă la plata sumei de 106.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că, SC S. SA, a scos la vânzare imobilele menționate, fără aprobarea adunării generale a acționarilor și fără acordul acționarului majoritar, respectiv a A.D.S.

București, încălcându-se astfel dispozițiile imperative ale Legii nr. 31/1990 și O.G. nr. 88/1997. Împotriva sentinței au formulat apel pârâtele SC S. SA Timișoara și SC A. SA Timișoara. În motivarea apelurilor, pârâtele au susținut că vânzarea imobilelor s-a făcut cu respectarea prevederilor legale pentru achitarea creanței bugetare, în sumă de 1.033.689.554 lei datorată de SC S. SA către A.F.P. Timișoara, urmându-se procedura de executare prevăzută de O.G. nr. 61/2002. S-a susținut că pârâta A.D.S. concomitent cu desfășurarea acestei proceduri execuționale, a demarat și procedura de vânzare la licitație a acțiunilor deținute de SC S. SA, procedură la care a fost implicată și reclamanta P.I., aducându-i-se acesteia la cunoștință despre diminuarea patrimoniului cu aceste bunuri.

Apelantele au mai susținut că în aceste condiții, în mod netemeinic s-a reținut că pentru această vânzare, trebuia aprobarea adunării generale și că ar fi fost fraudate interesele reclamantei, iar vânzarea este lovită de nulitate. Analizând criticile formulate, în raport de lucrările cauzei, instanța, prin decizia nr. 46 din 23 martie 2005, a admis apelurile, a modificat sentința, respingând ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, pentru următoarele considerente: Astfel s-a reținut că instanța de fond a apreciat eronat starea de fapt, în raport de care a interpretat greșit condițiile legale în care s-a făcut vânzarea bunurilor imobile. S-a apreciat că instanța a ignorat calitatea de debitor a pârâtei SC S. SA, față de A.F.P.

Timișoara, care pentru recuperarea creanței, a declanșat procedura de executare silită prevăzută de O.G. nr. 61/2002. În aceste condiții, instanța de apel a statuat că nu mai era necesar obținerea acordului acționarului majoritar și aprobarea adunării generale așa cum greșit a concluzionat instanța de fond. Instanța de apel a apreciat că în aceste condiții acțiunea în constatarea nulității formulată de reclamantă este lipsită de temei legal. Împotriva acestei decizii, în termen legal a introdus recurs reclamanta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 10 C. proc. civ., solicitând în principal admiterea acestuia, modificarea deciziei și respingerea apelurilor iar în subsidiar, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Dezvoltând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta critică decizia în primul rând sub aspectul motivării, învederând că instanța pe de o parte a reținut că vânzarea s-a făcut în temeiul de drept incident în cauză, respectiv O.G. nr. 61/2002, iar pe de altă parte a apreciat că împotriva formelor de executare, calea ce trebuia urmată de către reclamantă era contestația la executare. O altă critică în baza aceluiași motiv de recurs, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în raport de care a schimbat soluția pronunțată de instanța de fond, înlăturând fără nici o justificare temeiul legal în baza căruia a fost introdusă acțiunea, reținut de altfel corect de instanța de fond, prin interpretarea și aplicarea justă a dispozițiilor Legii nr. 31/1990 și O.G.

nr. 88/1997. Dezvoltând cel de-al doilea motiv de recurs prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia, prin prisma interpretării greșite a normelor juridice în raport de care s-a făcut vânzarea bunurilor, fapt ce a condus implicit și indirect la calificarea greșită a acțiunii, dată de instanță. Astfel deși acțiunea așa cum a fost formulată, are ca obiect anularea unui act juridic, instanța de apel a calificat-o ca o contestație la executare. Ultima critică se referă la nepronunțarea instanței, asupra înscrisurilor emanate de la A.D.S., în legătură cu vânzarea bunurilor imobile, înscrisuri care aveau caracterul de probă în dovedirea motivelor de nulitate ale vânzării.

Examinând recursul în raport de criticile formulate urmează a se reține: Din considerentele deciziei recurate, rezultă argumentele de fapt și de drept pe care se sprijină hotărârea pronunțată, neindentificându-se motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, instanța a analizat judicios, în calea devolutivă, temeiul de drept al acțiunii, apreciind că acesta nu se regăsește în dispozițiile Legii nr. 31/1990 și O.G. nr. 88/1997, așa cum greșit a apreciat și reținut instanța de fond. Pârâta intimată SC S. SA Timișoara, ca societate pe acțiuni, având asociat majoritar A.D.S. - ul, în raport de art. 91 și 110 din Legea nr. 31/1990, nu putea scoate la vânzare bunurile în litigiu fără acordul acționarului majoritar și aprobarea adunării generale, numai în situația când înțelegea să-și diminueze din anumite considerente economice activul patrimonial.

În speță, însă, așa cum corect a reținut instanța de apel nu se regăsește această situație, vânzarea bunurilor nefiind dispusă de pârâta intimată, ci de creditorul acesteia, respectiv A.F.P. potrivit O.G. nr. 61/2002, situație în care nu mai era necesar acordul acționarului majoritar sau aprobarea adunării generale. Astfel, pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă de 1.033.681.554 lei, la cererea creditoarei s-a aplicat sechestrul asigurător asupra bunurilor imobile menționate în acțiune, și constatându-se că la termenul de grație fixat pentru 17 iunie 2003 debitoarea nu a achitat debitul, s-a procedat la evaluarea bunurilor și ulterior la vânzarea acestora care s-a realizat la un preț superior creanței.

În aceste condiții, actul translativ de proprietate, respectiv contractul de vânzare cumpărare a imobilelor, este legal, neafectat de nulitatea invocată, fiind încheiat în condițiile legale menționate. Urmează a se aprecia că instanța de apel, nu a interpretat greșit acordul de voință al părților și nu se putea reține așa cum a procedat instanța de fond că în condițiile date, vânzarea trebuia aprobată de adunarea generală după obținerea în prealabil a acordului acționarului majoritar. Concluzia care se impune este aceea că, hotărârea instanței de apel, este fundamentată pe interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor O.G. nr. 61/2002, în raport de care în mod just s-a constatat că hotărârea instanței de fond este nelegală.

Din lucrările cauzei mai rezultă că instanța de apel a analizat și înscrisurile emanate de la A.D.S., deci s-a pronunțat în raport de toate înscrisurile, însă a constatat că nu au nici o relevanță juridică în soluționarea cauzei. Așadar, în urma analizei criticilor de nelegalitate invocate, pentru cele ce preced și în raport și de faptul că recurenta și celelalte părți, nu au invocat nici un motiv de ordine publică, care în temeiul art. 306 pct. 3 C. proc. civ. să poată fi pus în discuția părților, recursul urmează a fi respins ca nefondat în baza art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta P.I. împotriva deciziei nr. 46 din 23 martie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 2 februarie 2006.