ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3401/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3401/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamantul B.V. prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de

contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtele SC I. SA Timișoara și

SC A.P. SRL Timișoara, a solicitat să se constate nulitatea absolută a Contractului

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 293 din 30 ianuarie 2006 de către

notar public N.T. din Timișoara, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Timiș,

secția comercială și de contencios administrativ prin Sentința civilă nr. 263

din 05 martie 2010 a respins cererea reclamantului B.V. împotriva pârâtelor SC

I. SA Timișoara și SC A.P. SRL Timișoara și au fost obligate pârâtele să

plătească expertului P.I. suma de 1.300 RON.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că primul motiv de nulitate

invocat de către reclamant vizează lipsa publicării în M. Of. a hotărârii

organului societar al SC I. SA în baza căreia a fost încheiat contractul de

vânzare-cumpărare.

În fapt reclamantul

apreciază că hotărârea Consiliului de administrație din data de 17 ianuarie

2006, la care preambulul contractului face trimitere, ar fi trebuit publicată

în M. Of., în considerarea dispozițiilor art. 114 din Legea nr. 31/1990

coroborat cu art. 131 alin. (4) și (5) din același act normativ.

S-a apreciat că vânzarea

unuia dintre activele societății nu se numără printre operațiunile avute în

vedere de art. 114, astfel încât să atragă obligativitatea publicării în M. Of.

în condițiile art. 131 alin. (4) și (5), ci este una care se subscrie actelor

efectuate în vederea realizării obiectului de activitate al societății asupra

cărei necesitate și utilitate are a se pronunța Consiliul de administrație în

considerarea atribuțiilor sale specifice.

Totodată s-a reținut

că textul Legii nr. 31/1990 în vigoare la data transferului de proprietate,

prin art. 146 prevede obligativitatea obținerii aprobării Adunării generale

extraordinare a acționarilor numai atunci când se face înstrăinarea bunurilor

din patrimoniul societății a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă

a activelor societății la data încheierii actului juridic, dar o atare dovadă a

raportului de valoare pretins de lege nu a fost făcută în speță și, de altfel,

reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această dispoziție, conferind o

altă cauză acțiunii sale.

Cât privește cel de

al doilea motiv de nulitate invocat de către reclamant ce vizează lipsa unei

cauze valabile a vânzării prin aceia că nu sunt îndeplinite cerințele acesteia

de a fi licită și morală, instanța de fond a reținut că art. 967 C. civ.

consacră prezumțiile valabilității cauzei și existenței acesteia, context în

care revenea sarcina probei celui care invocă lipsa sau nevalabilitatea.

În speță reclamantul

a dovedit că bunul a fost vândut la o valoarea mai scăzută decât cea reală la

momentul încheierii actului juridic, așa cum a relevat expertiza întocmită în

cauză, dar acest aspect nu este, singur, de natură să impună concluzia

nevalabilității cauzei.

Or, afirmata

conivență între cumpărătoare și membrii Consiliului de Administrație care au

luat decizia vânzării nu a fost probată.

S-a apreciat că

aspectul că unul dintre acționarii societății cumpărătoare a fost membru în

Consiliul de administrație al societății vânzătoare la un moment anterior

adoptării deciziei de vânzare a imobilului nu poate fi reținut ca fiind

suficient pentru a conchide că, așa cum afirmă reclamantul, retragerea acestuia

din structura de conducere și propunerea spre alegere a unei alte persoane au

fost de natură să pregătească crearea contextului ce a dus la încheierea

operațiunii de vânzare, probatoriul administrat nefiind apt să releve această

ipoteză.

Dimpotrivă, din

depoziția martorilor propuși chiar de către reclamant a reieșit că vânzarea

imobilului în discuție a reprezentat o opțiune mai veche a societății menită să

susțină interesele economice ale acesteia, iar, pe de altă parte, nici nu s-a

făcut proba existenței unor alte oferte de cumpărare din partea unor persoane

interesate care să fi fost eventual refuzate pentru motive care să lase loc

suspiciunilor că s-ar fi urmărit o înstrăinare direcționată către actuala

proprietară în condiții care să o avantajeze în raport cu vânzătoarea, și care

ar fi venit să sprijine supozițiile legate de conivența între părțile

contractante.

Pentru cele de mai

sus s-a apreciat că cererea reclamantului de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare este nefondată și a fost respinsă.

Având în vedere că

s-a pus plata contravalorii onorariului expertului în sarcina ambelor părți, și

întrucât pârâtele nu s-au achitat de această obligație, acestea au fost

obligate să achite expertului suma de 1.300 RON.

Apelul declarat de

reclamantul B.V. împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat de

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială prin Decizia nr. 176/A din 7 iulie

2011.

În argumentarea

acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că, cadrul juridic al

litigiului a fost dat de cererea de chemare în judecată formulată de

reclamantul B.V. cu trimitere la petitul acesteia, motivele de fapt și temeiurile

de drept invocate, la excepțiile și apărările tuturor părților din proces.

Astfel, sub acest

aspect, instanța de apel a constatat că reclamantul ca titular al cererii din

prezentul dosar și în limitele dreptului de dispoziție al părții, a formulat un

singur petit al acțiunii sale la prima instanță, în sensul de a se constata

nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 293

din 30 ianuarie 2006, că, în sprijinul său a reiterat un prim motiv al acțiunii

bazat pe art. 114 și 131 alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990 privind

societățile comerciale, respectiv nepublicarea în M. Of. al hotărârii organului

societar al pârâtei din 17 ianuarie 2006, prin care s-a hotărât vânzarea

imobilului.

Al doilea motiv al

reclamantului se referă la existența unei clauze ilicite prin aceea că prețul

de vânzare este mult inferior valorii reale a imobilului și că a fost fraudat

interesul social ca urmare a existenței conivenței între fosta și actuala

conducere a societății vânzătoare, cu trimitere la art. 966 și 968 C. civ.

Același cadru

procesual și aceleași temeiuri juridice au fost menținute de reclamant prin

înscrisul de la fila 205 din dosarul de fond, prin cel de la fila 212 precum și

prin concluziile scrise de la fila 255 al aceluiași dosar.

Instanța de apel a

reamintit în acest context și dispoziția din art.

294 alin. (1) C.

proc. civ. potrivit căreia în apel nu se poate schimba calitatea părților,

cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte

cereri noi.

Raportat la toate

aceste considerente și față de prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,

analizând apelul reclamantului prin raportare la cererea sa de la fila 4 din

dosarul curții, s-a reținut în primul rând că este nefondată susținerea

acestuia în ce privește neexercitarea rolului activ al instanței de judecată în

condițiile art. 129 alin. (4) - (6) C. proc. civ. dat fiind punerea în discuție

a tuturor cererilor și apărărilor pe care părțile au înțeles să le formuleze în

fața primei instanțe.

Referitor la motivul

de apel privind incidența dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 31/1990 în

condițiile în care instanța de fond, în considerentele hotărârii atacate a

înțeles să reitereze această dispoziție legală, instanța de apel a apreciat că

prin aceasta tribunalul a depășit limitele cauzei și ale cadrului juridic pe

care părțile au înțeles să le dea procesului lor, în sensul că nici reclamantul

și nici una dintre pârâte nu au invocat în fața primei instanțe acest temei

juridic (art. 146) și în acest sens, inclusiv în considerentele hotărârii,

instanța a consemnat că „reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această

dispoziție, conferind o altă cauză acțiunii sale". Ca atare, argumentele

și împrejurările ce vizează aplicarea acestor dispoziții din art. 146 reiterate

în cererea de apel, nu se impun a fi analizate întrucât reclamantul a înțeles

să formuleze ca o cerere nouă în calea de atac, a se constata că „actul juridic

dedus judecății a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 146 din

Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, respectiv fără obținerea

aprobării Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor societății I.

SA".

Pe de altă parte s-a

constatat că, temeiul juridic real al acțiunii bazat pe art. 114 și art. 131

alin. (4) și (5) din Legea 31/1990 nu este reamintit de reclamant în cererea sa

de apel și hotărârea tribunalului privitor la argumentele și motivația

reclamantului bazate pe aceste dispoziții legale nu este criticată de parte

însă, instanța de apel a considerat că se impune a se reține totuși că prima

instanță a stabilit sub acest aspect o corectă situație de fapt și a făcut o

aplicare corespunzătoare a legii.

Un alt motiv de

nulitate absolută invocat în cererea de chemare în judecată și menționat în

cererea de apel se referă la cauza ilicită datorată unui preț prea mic al

imobilului vândut, preț ce trebuie să reprezinte echivalentul datorat de una

dintre părțile contractului în schimbul bunului transmis și care printre altele

trebuie să fie serios, adică să reprezinte un echivalent valoric al prestației

și sincer, adică să nu fie fictiv sau simulat.

Contrar celor

reținute de prima instanță, respectiv că „reclamantul a dovedit că bunul a fost

vândut la o valoare mai scăzută decât cea reală la momentul încheierii actului

juridic", instanța de apel a apreciat că se impune a se reține o altă

stare de fapt, respectiv că acest preț nu poate fi considerat ca neserios prin

raportare la valoarea imobilului stabilită în Raportul de evaluare tehnică și

de piață extrajudiciar întocmit de ing. R.C., în sumă de 348.414 Euro sau la

valoarea pe care expertul judiciar P.I. o stabilește la 2.467.300 RON în

răspunsul la obiecțiuni prin revenire la calculul inițial pe care acesta l-a

făcut în concluziile raportului său de expertiză.

Prin urmare, deși s-a

mai invocat o fișă de calcul cu evaluarea activelor societății care însă se

raportează la o altă dată de referință și nu are nici o bază de calcul reală,

instanța de apel a apreciat că nu se poate reține nevalabilitatea cauzei

contractului de vânzare-cumpărare datorită unui preț neserios, după cum nu a

fost dovedită nici conivența invocată de reclamant în acest sens.

S-a reținut că

reclamantul apelant, prin precizarea de la fila 277 a dosarului de apel, a mai

arătat că, apelul promovat are ca obiect și încheierile de amânare a

pronunțării ale instanței de fond din 23 februarie 2010 și 2 martie 2010, care

de altfel fac parte integrantă din hotărârea atacată și, mai mult, partea nu a

înțeles să precizeze care sunt criticile sau motivele de nulitate ale acestor

încheieri.

De asemenea, acesta a

considerat prin aceeași cerere să solicite și nulitatea absolută a

dispozitivului sentinței atacate, întrucât minuta nu corespunde întru totul cu

acest dispozitiv.

S-a reținut că

dispozitivul reprezintă un element esențial al hotărârii întrucât el

încorporează soluția adoptată de instanță cu privire la litigiul care i-a fost

dedus spre judecată și potrivit art. 258 alin. (1) C. proc. civ., el se

întocmește de îndată și se semnează sub sancțiunea nulității de către judecători,

în practică această parte din hotărâre purtând denumirea de minută.

Instanța de apel a

constatat că în speță, nu reiese nici o neconcordanță între minuta și

dispozitivul hotărârii atât timp cât acestea cuprind în termeni imperativi și

lipsiți de orice echivoc soluția adoptată, respectiv de respingere a cererii

reclamantului, iar pe de altă parte, prin intermediul lor instanța s-a

pronunțat asupra tuturor cererilor formulate de părți, incluzând cererea de

chemare în judecată a reclamantului și plata cheltuielilor de judecată.

S-a apreciat că

faptul că instanța a înscris în concret din punct de vedere terminologic doar

că respinge „cererea" și nu „cererea de chemare în judecată" precum

și că obiectul litigiului îl constituie „nulitate contract", nu sunt în

măsură să atragă nulitatea absolută a acestei hotărâri, așa cum susține

reclamantul apelant.

Nu există nici un

element care să ducă la concluzia că s-ar fi schimbat obiectul sau cauza

litigiului, că ar fi existat motive de incertitudine sau confuzie cu privire la

procesul părților și calificarea juridică a acestuia.

A mai reținut

instanța de apel că în contradicție cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ.,

reclamantul a mai solicitat în apel a se constata nulitatea absolută a

Hotărârii AGEA din 17 ianuarie 2006, a se dispune repunerea părților în

situația anterioară, cereri pe care nu le-a formulat la prima instanță și

asupra cărora astfel nu se poate pronunța în faza de apel.

Totodată s-a apreciat

că se impune pe de altă parte a se respinge ca neîntemeiate excepțiile invocate

prin întâmpinare de către pârâta SC I. SA Timișoara cu privire la tardivitatea

formulării apelului și netimbrarea acestei cereri atâta timp cât hotărârea a

fost comunicată reclamantului la 14 iunie 2010 iar apelul a fost înaintat la data

de 28 iunie 2010 (data poștei aplicată pe plicul de la f. 8 dosar apel), deci

în termenul de 15 zile de la comunicare, iar în ce privește timbrarea, se

constată că apelantul a achitat taxa integrală de timbru stabilită de instanță,

după cum rezultă din înscrisurile de la filele 80 și 126 dosar apel.

Împotriva acestei

decizii reclamantul B.V. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304

pct. 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În susținerea

motivelor indicate recurentul a arătat, în esență, că instanța de apel, deși

confirmă că a fost sesizată în apel și cu cele două încheieri ale amânării

pronunțării ale instanței de fond din 23 februarie 3010 și 2 martie 2010, prin

dispozitivul hotărârii recurate omite să se pronunțe cu privire la acestea, astfel,

în opina recurentului, a fost încălcat principiul tantum devolutum quantum

apellatum, nelegal citate ce implică o necorespondență între considerentele

deciziei recurate și dispozitiv, incidente fiind art. 298 și art. 261 alin.

(1), (5) C. proc. civ.

În continuarea

motivării recurentul redând citate din decizia recurată, făcând analiză pe

text, a susținut că s-a evitat aplicarea dispozițiilor art. 146 art. 152

2

,

art. 153 din Legea nr. 31/1990, și-a exprimat totodată nemulțumirea privind

respingerea excepției de nulitate absolută a dispozitivului sentinței instanței

de fond, făcând referiri la termenul lexical al cuvântului „cerere",

obligarea plății onorariului de expert, la raportul de expertiză efectuat în

cauză, faptul că instanța de fond a pronunțat o sentință iar instanța de apel o

decizie deși se află într-o cauză comercială, la faptul că în practicaua

deciziei nu au fost consemnate toate apărările și solicitările sale, excepțiile

invocate nu au fost soluționate prin dispozitivul deciziei recurate, faptul că

instanța de apel nu a analizat probele admise în apel care ar fi condus sigur

la nulitatea contractului.

Pentru aceste motive

recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea/modificarea deciziei

recurate și admiterea cererii de chemare în judecată constatând nulitatea

absolută a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 293 din 30

ianuarie 2006 de către notar public N.T.

Intimata pârâtă SC I.

SA prin întâmpinarea depusă la dosar răspunzând motivelor de recurs invocate, a

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte,

analizând cu precădere excepția nulității recursului invocată, prin concluziile

orale, de către reprezentantul intimatei SC A.P. SRL, o va respinge apreciind

că în motivele de recurs se pot distinge motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 C. proc. civ.

Asupra recursului:

Înalta Curte,

verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată prin prisma

motivelor invocate, constată că recursul declarat în cauză de recurentul

reclamant este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Prealabil examinării

motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea

referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale

de atac de a respecta dispozițiile art. 302

1

și 304 C. proc. civ.

Exigențele impuse prin cele două articole au în vedere faptul că recursul în

concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim

nivel de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului ci o examinare a

legalității hotărârilor în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Deși recurentul a

invocat în susținerea cererii de recurs motivele prevăzute de art. 304 pct. 3,

4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără a sistematiza în mod clar argumentele

prezentate, Înalta Curte urmează a aborda criticile propriu zise, prin

examinarea susținerilor reclamantului, însă prin prisma controlului de

legalitate care poate fi exercitat de către instanța de recurs. Cu alte cuvinte

Înalta Curte va verifica dacă decizia recurată a fost dată cu respectarea

reglementărilor legale incidente și cu respectarea regulilor de interpretare și

aplicare a legii.

Potrivit

dispozițiilor pct. 3 al art. 304 C. proc. civ., o hotărâre poate fi casată dacă

hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Prin acest motiv de

recurs se reglementează situația în care hotărârea a fost pronunțată de o

instanță necompetentă. Or, în speță, se constată că decizia recurată a fost

pronunțată de instanța de apel competentă în soluționarea cauzei. De altfel,

recurentul nu numai că nu invocă necompetența instanței de apel în soluționarea

cauzei, dar nici nu dezvoltă în concret motivul de recurs indicat. Astfel încât

motivul de recurs va fi respins ca nefondat.

Nici motivul de

recurs încadrat în pct. 4 al art. 304 C. proc. civ. nu poate fi reținut spre

analiză întrucât recurentul nu a arătat în ce măsură instanța de apel a depășit

atribuțiile puterii judecătorești.

Pct. 5 al art. 304 C.

proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate

cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Se observă în raport

de acest motiv de recurs că din întregul ansamblu de drepturi procesuale puse

la dispoziția părților în proces pentru apărarea intereselor lor legitime,

recurentul nu a făcut nicio referire la încălcări concrete, prin trimiterea la

dispoziția procedurală pe care instanța de apel ar fi neglijat-o, ci din

expunerea motivelor rezultă cu evidență că s-au supus spre analiză aspecte de

netemeinicie, legate de probe și concludenta lor. Or, aceste chestiuni nu pot

fi supuse controlului de legalitate așa cum este reglementat de art. 304 C.

proc. civ. prin care se specifică expres faptul că se poate cere modificarea

sau casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

Totodată este de

reținut că instanța în exercitarea rolului său activ este suverană în a aprecia

asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva

utilității, concludenței și pertinenței acestora.

Instanța de apel a

pus în discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a

respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare

dezbaterile având loc în prezența apărătorului recurentului, iar susținerile au

fost consemnate conform practicatei deciziei recurate.

Faptul că soluția

criticată nu coincide cu modul în care recurentul și-a structurat apărarea și

cu propriile convingeri așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a

repus în discuție chestiunile de fond nu constituie motiv de nelegalitate care

din punct de vedere procedural să se înscrie în pct. 5 al art. 304 C. proc.

civ.

Susținerea

recurentului conform căreia s-a încălcat regula restrictivă tantum devolutum

quantum appellatum nu poate fi reținută întrucât potrivit regulei menționate

toate categoriile de probe care pot fi folosite sau nu în judecarea apelului

reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la libera apreciere a instanței de apel,

nefiind obligatorie încuviințarea probelor cerute în apel.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a pune în discuție

încălcarea principiului disponibilității exprimat de altfel de art. 129 alin.

(6) C. proc. civ. care obligă instanța ca în toate cazurile să se pronunțe

numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Ipoteza minus petita pusă în

discuție prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

nu se regăsește în cauză. De altfel critica conform căreia instanța de apel a

omis să se pronunțe asupra încheierilor de amânare a pronunțării nu se încadrează

în motivul de nelegalitate invocat și nu constituie minus petita, întrucât

încheierile menționate sunt încheieri care fac parte integrantă din sentința

apelată. De altfel instanța de apel a constatat în mod corect că partea nu a

precizat care sunt criticile sau motivele de nelegalitate ale încheierilor

menționate.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate invoca atunci când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura

pricinii. Citând aceste dispoziții, recurentul nu a precizat, în concret în ce

constă încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., acest motiv de

recurs fiind invocat numai formal.

Considerentele

deciziei demonstrează că instanța de apel a realizat o motivare explicită,

abordând toate criticile propriu-zise formulate de reclamant, răspunzând

fiecărei aserțiuni și argument adus de parte, astfel încât critica va fi

respinsă.

Motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate

cere modificarea soluției recurate atunci când instanța a interpretat greșit

actul dedus judecății sau a schimbat natura și înțelesul acestuia, nu a fost

argumentat în fapt și în drept în mod distinct.

Argumentarea

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este o

cerință impusă de faptul că, procedural, fiecare motiv vizează o anumită

nelegalitate. Prin urmare, Înalta Curte nu poate păși la o analiză a

nelegalității imaginând posibile argumente și dispoziții legale pe care să le

examineze din perspectiva acestui motiv.

Din același punct de

vedere, al nemotivării, se observă că recurenta a relatat opinii proprii despre

dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel ceea ce

vizează în realitate netemeinicia deciziei.

În cazul de față,

motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție

probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor,

ceea ce nu este permis în această etapă procesuală.

Prin motivul prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a pus în discuție încălcarea

dispozițiilor art. 298 C. proc. civ. și art. 146 din Legea nr. 31/1990

republicată, fără a arăta în ce măsură instanța de apel nu a respectat

dispozițiile de procedură privind judecata apelului și în ce mod dispozițiile

art. 146 art. 152

2

art. 153 din Legea nr. 31/1990 republicată nu au

fost respectate.

De altfel, recurentul

în întreaga sa argumentare a motivelor indicate s-a referit la administrarea

probelor de către instanța de apel, la opinii personale privind modul în care

instanțele au soluționat cererile sale, la concluziile raportului de expertiză,

la onorariul expertului, aspecte ce vizează chestiuni de netemeinicie ce

privesc fondul cauzei și nicidecum motive de nelegalitate.

În concluzie, cu

referire la motivele invocate se va reține că recurentul s-a îndepărtat de la

dispozițiile menționate de art. 304 pct. 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

sub aspectul conținutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de

recurs să judece cauza în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce

privește modul de aplicare a legii.

Având în vedere

considerentele arătate Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală și

în consecință în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul

ca nefondat.

În temeiul

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată întemeiată

cererea formulată de intimata SC A.P. SRL privind acordarea cheltuielilor de

judecată, însă constatând că onorariul avocatului este nepotrivit de mare față

de munca îndeplinită, având în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., va admite cererea și va obliga recurentul-reclamant la plata sumei

de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității cererii de recurs.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva Deciziei nr. 176/A din 7 iulie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Obligă recurentul

reclamant B.V. la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către

intimata SC A.P. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 septembrie 2012.

Procesat de GGC - LM