ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3401/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamantul B.V. prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, în contradictoriu cu pârâtele SC I. SA Timișoara și SC A.P. SRL Timișoara, a solicitat să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 293 din 30 ianuarie 2006 de către notar public N.T. din Timișoara, cu cheltuieli de judecată. Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ prin Sentința civilă nr. 263 din 05 martie 2010 a respins cererea reclamantului B.V. împotriva pârâtelor SC I. SA Timișoara și SC A.P. SRL Timișoara și au fost obligate pârâtele să plătească expertului P.I.

suma de 1.300 RON. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că primul motiv de nulitate invocat de către reclamant vizează lipsa publicării în M. Of. a hotărârii organului societar al SC I. SA în baza căreia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare. În fapt reclamantul apreciază că hotărârea Consiliului de administrație din data de 17 ianuarie 2006, la care preambulul contractului face trimitere, ar fi trebuit publicată în M. Of., în considerarea dispozițiilor art. 114 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 131 alin. (4) și (5) din același act normativ. S-a apreciat că vânzarea unuia dintre activele societății nu se numără printre operațiunile avute în vedere de art. 114, astfel încât să atragă obligativitatea publicării în M. Of.

în condițiile art. 131 alin. (4) și (5), ci este una care se subscrie actelor efectuate în vederea realizării obiectului de activitate al societății asupra cărei necesitate și utilitate are a se pronunța Consiliul de administrație în considerarea atribuțiilor sale specifice. Totodată s-a reținut că textul Legii nr. 31/1990 în vigoare la data transferului de proprietate, prin art. 146 prevede obligativitatea obținerii aprobării Adunării generale extraordinare a acționarilor numai atunci când se face înstrăinarea bunurilor din patrimoniul societății a căror valoare depășește jumătate din valoarea contabilă a activelor societății la data încheierii actului juridic, dar o atare dovadă a raportului de valoare pretins de lege nu a fost făcută în speță și, de altfel, reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această dispoziție, conferind o altă cauză acțiunii sale.

Cât privește cel de al doilea motiv de nulitate invocat de către reclamant ce vizează lipsa unei cauze valabile a vânzării prin aceia că nu sunt îndeplinite cerințele acesteia de a fi licită și morală, instanța de fond a reținut că art. 967 C. civ. consacră prezumțiile valabilității cauzei și existenței acesteia, context în care revenea sarcina probei celui care invocă lipsa sau nevalabilitatea. În speță reclamantul a dovedit că bunul a fost vândut la o valoarea mai scăzută decât cea reală la momentul încheierii actului juridic, așa cum a relevat expertiza întocmită în cauză, dar acest aspect nu este, singur, de natură să impună concluzia nevalabilității cauzei. Or, afirmata conivență între cumpărătoare și membrii Consiliului de Administrație care au luat decizia vânzării nu a fost probată.

S-a apreciat că aspectul că unul dintre acționarii societății cumpărătoare a fost membru în Consiliul de administrație al societății vânzătoare la un moment anterior adoptării deciziei de vânzare a imobilului nu poate fi reținut ca fiind suficient pentru a conchide că, așa cum afirmă reclamantul, retragerea acestuia din structura de conducere și propunerea spre alegere a unei alte persoane au fost de natură să pregătească crearea contextului ce a dus la încheierea operațiunii de vânzare, probatoriul administrat nefiind apt să releve această ipoteză.

Dimpotrivă, din depoziția martorilor propuși chiar de către reclamant a reieșit că vânzarea imobilului în discuție a reprezentat o opțiune mai veche a societății menită să susțină interesele economice ale acesteia, iar, pe de altă parte, nici nu s-a făcut proba existenței unor alte oferte de cumpărare din partea unor persoane interesate care să fi fost eventual refuzate pentru motive care să lase loc suspiciunilor că s-ar fi urmărit o înstrăinare direcționată către actuala proprietară în condiții care să o avantajeze în raport cu vânzătoarea, și care ar fi venit să sprijine supozițiile legate de conivența între părțile contractante. Pentru cele de mai sus s-a apreciat că cererea reclamantului de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare este nefondată și a fost respinsă.

Având în vedere că s-a pus plata contravalorii onorariului expertului în sarcina ambelor părți, și întrucât pârâtele nu s-au achitat de această obligație, acestea au fost obligate să achite expertului suma de 1.300 RON. Apelul declarat de reclamantul B.V. împotriva acestei hotărâri, a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială prin Decizia nr. 176/A din 7 iulie 2011. În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că, cadrul juridic al litigiului a fost dat de cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B.V. cu trimitere la petitul acesteia, motivele de fapt și temeiurile de drept invocate, la excepțiile și apărările tuturor părților din proces.

Astfel, sub acest aspect, instanța de apel a constatat că reclamantul ca titular al cererii din prezentul dosar și în limitele dreptului de dispoziție al părții, a formulat un singur petit al acțiunii sale la prima instanță, în sensul de a se constata nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. 293 din 30 ianuarie 2006, că, în sprijinul său a reiterat un prim motiv al acțiunii bazat pe art. 114 și 131 alin. (4) și (5) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, respectiv nepublicarea în M. Of. al hotărârii organului societar al pârâtei din 17 ianuarie 2006, prin care s-a hotărât vânzarea imobilului. Al doilea motiv al reclamantului se referă la existența unei clauze ilicite prin aceea că prețul de vânzare este mult inferior valorii reale a imobilului și că a fost fraudat interesul social ca urmare a existenței conivenței între fosta și actuala conducere a societății vânzătoare, cu trimitere la art. 966 și 968 C. civ.

Același cadru procesual și aceleași temeiuri juridice au fost menținute de reclamant prin înscrisul de la fila 205 din dosarul de fond, prin cel de la fila 212 precum și prin concluziile scrise de la fila 255 al aceluiași dosar. Instanța de apel a reamintit în acest context și dispoziția din art. 294 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căreia în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Raportat la toate aceste considerente și față de prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., analizând apelul reclamantului prin raportare la cererea sa de la fila 4 din dosarul curții, s-a reținut în primul rând că este nefondată susținerea acestuia în ce privește neexercitarea rolului activ al instanței de judecată în condițiile art. 129 alin. (4) - (6) C. proc.

civ. dat fiind punerea în discuție a tuturor cererilor și apărărilor pe care părțile au înțeles să le formuleze în fața primei instanțe.

Referitor la motivul de apel privind incidența dispozițiilor art. 146 din Legea nr. 31/1990 în condițiile în care instanța de fond, în considerentele hotărârii atacate a înțeles să reitereze această dispoziție legală, instanța de apel a apreciat că prin aceasta tribunalul a depășit limitele cauzei și ale cadrului juridic pe care părțile au înțeles să le dea procesului lor, în sensul că nici reclamantul și nici una dintre pârâte nu au invocat în fața primei instanțe acest temei juridic (art. 146) și în acest sens, inclusiv în considerentele hotărârii, instanța a consemnat că „reclamantul nu a înțeles să se prevaleze de această dispoziție, conferind o altă cauză acțiunii sale". Ca atare, argumentele și împrejurările ce vizează aplicarea acestor dispoziții din art. 146 reiterate în cererea de apel, nu se impun a fi analizate întrucât reclamantul a înțeles să formuleze ca o cerere nouă în calea de atac, a se constata că „actul juridic dedus judecății a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 146 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, respectiv fără obținerea aprobării Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor societății I. SA". Pe de altă parte s-a constatat că,

temeiul juridic real al acțiunii bazat pe art. 114 și art. 131 alin. (4) și (5) din Legea 31/1990 nu este reamintit de reclamant în cererea sa de apel și hotărârea tribunalului privitor la argumentele și motivația reclamantului bazate pe aceste dispoziții legale nu este criticată de parte însă, instanța de apel a considerat că se impune a se reține totuși că prima instanță a stabilit sub acest aspect o corectă situație de fapt și a făcut o aplicare corespunzătoare a legii. Un alt motiv de nulitate absolută invocat în cererea de chemare în judecată și menționat în cererea de apel se referă la cauza ilicită datorată unui preț prea mic al imobilului vândut, preț ce trebuie să reprezinte echivalentul datorat de una dintre părțile contractului în schimbul bunului transmis și care printre altele trebuie să fie serios, adică să reprezinte un echivalent valoric al prestației și sincer, adică să nu fie fictiv sau simulat.

Contrar celor reținute de prima instanță, respectiv că „reclamantul a dovedit că bunul a fost vândut la o valoare mai scăzută decât cea reală la momentul încheierii actului juridic", instanța de apel a apreciat că se impune a se reține o altă stare de fapt, respectiv că acest preț nu poate fi considerat ca neserios prin raportare la valoarea imobilului stabilită în Raportul de evaluare tehnică și de piață extrajudiciar întocmit de ing. R.C., în sumă de 348.414 Euro sau la valoarea pe care expertul judiciar P.I. o stabilește la 2.467.300 RON în răspunsul la obiecțiuni prin revenire la calculul inițial pe care acesta l-a făcut în concluziile raportului său de expertiză.

Prin urmare, deși s-a mai invocat o fișă de calcul cu evaluarea activelor societății care însă se raportează la o altă dată de referință și nu are nici o bază de calcul reală, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține nevalabilitatea cauzei contractului de vânzare-cumpărare datorită unui preț neserios, după cum nu a fost dovedită nici conivența invocată de reclamant în acest sens. S-a reținut că reclamantul apelant, prin precizarea de la fila 277 a dosarului de apel, a mai arătat că, apelul promovat are ca obiect și încheierile de amânare a pronunțării ale instanței de fond din 23 februarie 2010 și 2 martie 2010, care de altfel fac parte integrantă din hotărârea atacată și, mai mult, partea nu a înțeles să precizeze care sunt criticile sau motivele de nulitate ale acestor încheieri.

De asemenea, acesta a considerat prin aceeași cerere să solicite și nulitatea absolută a dispozitivului sentinței atacate, întrucât minuta nu corespunde întru totul cu acest dispozitiv. S-a reținut că dispozitivul reprezintă un element esențial al hotărârii întrucât el încorporează soluția adoptată de instanță cu privire la litigiul care i-a fost dedus spre judecată și potrivit art. 258 alin. (1) C. proc. civ., el se întocmește de îndată și se semnează sub sancțiunea nulității de către judecători, în practică această parte din hotărâre purtând denumirea de minută.

Instanța de apel a constatat că în speță, nu reiese nici o neconcordanță între minuta și dispozitivul hotărârii atât timp cât acestea cuprind în termeni imperativi și lipsiți de orice echivoc soluția adoptată, respectiv de respingere a cererii reclamantului, iar pe de altă parte, prin intermediul lor instanța s-a pronunțat asupra tuturor cererilor formulate de părți, incluzând cererea de chemare în judecată a reclamantului și plata cheltuielilor de judecată. S-a apreciat că faptul că instanța a înscris în concret din punct de vedere terminologic doar că respinge „cererea" și nu „cererea de chemare în judecată" precum și că obiectul litigiului îl constituie „nulitate contract", nu sunt în măsură să atragă nulitatea absolută a acestei hotărâri, așa cum susține reclamantul apelant.

Nu există nici un element care să ducă la concluzia că s-ar fi schimbat obiectul sau cauza litigiului, că ar fi existat motive de incertitudine sau confuzie cu privire la procesul părților și calificarea juridică a acestuia. A mai reținut instanța de apel că în contradicție cu art. 294 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul a mai solicitat în apel a se constata nulitatea absolută a Hotărârii AGEA din 17 ianuarie 2006, a se dispune repunerea părților în situația anterioară, cereri pe care nu le-a formulat la prima instanță și asupra cărora astfel nu se poate pronunța în faza de apel.

Totodată s-a apreciat că se impune pe de altă parte a se respinge ca neîntemeiate excepțiile invocate prin întâmpinare de către pârâta SC I. SA Timișoara cu privire la tardivitatea formulării apelului și netimbrarea acestei cereri atâta timp cât hotărârea a fost comunicată reclamantului la 14 iunie 2010 iar apelul a fost înaintat la data de 28 iunie 2010 (data poștei aplicată pe plicul de la f. 8 dosar apel), deci în termenul de 15 zile de la comunicare, iar în ce privește timbrarea, se constată că apelantul a achitat taxa integrală de timbru stabilită de instanță, după cum rezultă din înscrisurile de la filele 80 și 126 dosar apel. Împotriva acestei decizii reclamantul B.V. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. În susținerea motivelor indicate recurentul a arătat, în esență, că instanța de apel, deși confirmă că a fost sesizată în apel și cu cele două încheieri ale amânării pronunțării ale instanței de fond din 23 februarie 3010 și 2 martie 2010, prin dispozitivul hotărârii recurate omite să se pronunțe cu privire la acestea, astfel, în opina recurentului, a fost încălcat principiul tantum devolutum quantum apellatum, nelegal citate ce implică o necorespondență între considerentele deciziei recurate și dispozitiv, incidente fiind art. 298 și art. 261 alin. (1), (5) C. proc. civ.

În continuarea motivării recurentul redând citate din decizia recurată, făcând analiză pe text, a susținut că s-a evitat aplicarea dispozițiilor art. 146 art. 152 2 , art. 153 din Legea nr. 31/1990, și-a exprimat totodată nemulțumirea privind respingerea excepției de nulitate absolută a dispozitivului sentinței instanței de fond, făcând referiri la termenul lexical al cuvântului „cerere", obligarea plății onorariului de expert, la raportul de expertiză efectuat în cauză, faptul că instanța de fond a pronunțat o sentință iar instanța de apel o decizie deși se află într-o cauză comercială, la faptul că în practicaua deciziei nu au fost consemnate toate apărările și solicitările sale, excepțiile invocate nu au fost soluționate prin dispozitivul deciziei recurate, faptul că instanța de apel nu a analizat probele admise în apel care ar fi condus sigur la nulitatea contractului.

Pentru aceste motive recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea/modificarea deciziei recurate și admiterea cererii de chemare în judecată constatând nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 293 din 30 ianuarie 2006 de către notar public N.T. Intimata pârâtă SC I. SA prin întâmpinarea depusă la dosar răspunzând motivelor de recurs invocate, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, analizând cu precădere excepția nulității recursului invocată, prin concluziile orale, de către reprezentantul intimatei SC A.P. SRL, o va respinge apreciind că în motivele de recurs se pot distinge motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Asupra recursului: Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată prin prisma motivelor invocate, constată că recursul declarat în cauză de recurentul reclamant este nefondat, pentru considerentele care urmează: Prealabil examinării motivelor de nelegalitate prima chestiune ce se impune a fi precizată este cea referitoare la obligația prevăzută în sarcina părții care exercită această cale de atac de a respecta dispozițiile art. 302 1 și 304 C. proc. civ. Exigențele impuse prin cele două articole au în vedere faptul că recursul în concepția actuală este cale extraordinară de atac și în consecință, ca ultim nivel de jurisdicție nu își propune rejudecarea fondului ci o examinare a legalității hotărârilor în condițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. Deși recurentul a invocat în susținerea cererii de recurs motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., fără a sistematiza în mod clar argumentele prezentate, Înalta Curte urmează a aborda criticile propriu zise, prin examinarea susținerilor reclamantului, însă prin prisma controlului de legalitate care poate fi exercitat de către instanța de recurs. Cu alte cuvinte Înalta Curte va verifica dacă decizia recurată a fost dată cu respectarea reglementărilor legale incidente și cu respectarea regulilor de interpretare și aplicare a legii. Potrivit dispozițiilor pct. 3 al art. 304 C. proc. civ., o hotărâre poate fi casată dacă hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Prin acest motiv de recurs se reglementează situația în care hotărârea a fost pronunțată de o instanță necompetentă. Or, în speță, se constată că decizia recurată a fost pronunțată de instanța de apel competentă în soluționarea cauzei. De altfel, recurentul nu numai că nu invocă necompetența instanței de apel în soluționarea cauzei, dar nici nu dezvoltă în concret motivul de recurs indicat. Astfel încât motivul de recurs va fi respins ca nefondat. Nici motivul de recurs încadrat în pct. 4 al art. 304 C. proc. civ. nu poate fi reținut spre analiză întrucât recurentul nu a arătat în ce măsură instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești. Pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Se observă în raport de acest motiv de recurs că din întregul ansamblu de drepturi procesuale puse la dispoziția părților în proces pentru apărarea intereselor lor legitime, recurentul nu a făcut nicio referire la încălcări concrete, prin trimiterea la dispoziția procedurală pe care instanța de apel ar fi neglijat-o, ci din expunerea motivelor rezultă cu evidență că s-au supus spre analiză aspecte de netemeinicie, legate de probe și concludenta lor. Or, aceste chestiuni nu pot fi supuse controlului de legalitate așa cum este reglementat de art. 304 C. proc. civ. prin care se specifică expres faptul că se poate cere modificarea sau casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate.

Totodată este de reținut că instanța în exercitarea rolului său activ este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Instanța de apel a pus în discuția părților toate aspectele esențiale în soluționarea cauzei, a respectat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare dezbaterile având loc în prezența apărătorului recurentului, iar susținerile au fost consemnate conform practicatei deciziei recurate. Faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurentul și-a structurat apărarea și cu propriile convingeri așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond nu constituie motiv de nelegalitate care din punct de vedere procedural să se înscrie în pct. 5 al art. 304 C. proc.

civ. Susținerea recurentului conform căreia s-a încălcat regula restrictivă tantum devolutum quantum appellatum nu poate fi reținută întrucât potrivit regulei menționate toate categoriile de probe care pot fi folosite sau nu în judecarea apelului reprezintă o chestiune de fapt, lăsată la libera apreciere a instanței de apel, nefiind obligatorie încuviințarea probelor cerute în apel. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a pune în discuție încălcarea principiului disponibilității exprimat de altfel de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. care obligă instanța ca în toate cazurile să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Ipoteza minus petita pusă în discuție prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. nu se regăsește în cauză. De altfel critica conform căreia instanța de apel a omis să se pronunțe asupra încheierilor de amânare a pronunțării nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat și nu constituie minus petita, întrucât încheierile menționate sunt încheieri care fac parte integrantă din sentința apelată. De altfel instanța de apel a constatat în mod corect că partea nu a precizat care sunt criticile sau motivele de nelegalitate ale încheierilor menționate. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se poate invoca atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii. Citând aceste dispoziții, recurentul nu a precizat, în concret în ce constă încălcarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc.

civ., acest motiv de recurs fiind invocat numai formal. Considerentele deciziei demonstrează că instanța de apel a realizat o motivare explicită, abordând toate criticile propriu-zise formulate de reclamant, răspunzând fiecărei aserțiuni și argument adus de parte, astfel încât critica va fi respinsă. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate cere modificarea soluției recurate atunci când instanța a interpretat greșit actul dedus judecății sau a schimbat natura și înțelesul acestuia, nu a fost argumentat în fapt și în drept în mod distinct. Argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este o cerință impusă de faptul că, procedural, fiecare motiv vizează o anumită nelegalitate.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate păși la o analiză a nelegalității imaginând posibile argumente și dispoziții legale pe care să le examineze din perspectiva acestui motiv. Din același punct de vedere, al nemotivării, se observă că recurenta a relatat opinii proprii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel ceea ce vizează în realitate netemeinicia deciziei. În cazul de față, motivul de nelegalitate a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor, ceea ce nu este permis în această etapă procesuală. Prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a pus în discuție încălcarea dispozițiilor art. 298 C. proc.

civ. și art. 146 din Legea nr. 31/1990 republicată, fără a arăta în ce măsură instanța de apel nu a respectat dispozițiile de procedură privind judecata apelului și în ce mod dispozițiile art. 146 art. 152 2 art. 153 din Legea nr. 31/1990 republicată nu au fost respectate. De altfel, recurentul în întreaga sa argumentare a motivelor indicate s-a referit la administrarea probelor de către instanța de apel, la opinii personale privind modul în care instanțele au soluționat cererile sale, la concluziile raportului de expertiză, la onorariul expertului, aspecte ce vizează chestiuni de netemeinicie ce privesc fondul cauzei și nicidecum motive de nelegalitate. În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reține că recurentul s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 304 pct. 3, 4, 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc.

civ. sub aspectul conținutului lor iar prin argumentele aduse s-a cerut instanței de recurs să judece cauza în fond și nu doar să verifice decizia din apel în ce privește modul de aplicare a legii. Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte apreciază că decizia atacată este legală și în consecință în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte constată întemeiată cererea formulată de intimata SC A.P. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată, însă constatând că onorariul avocatului este nepotrivit de mare față de munca îndeplinită, având în vedere și dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., va admite cererea și va obliga recurentul-reclamant la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității cererii de recurs. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.V. împotriva Deciziei nr. 176/A din 7 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Obligă recurentul reclamant B.V. la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimata SC A.P. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 septembrie 2012. Procesat de GGC - LM