ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4475/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 75 din 29 martie 2006 a Tribunalului Sibiu în baza art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.V.D. , la: - 7 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie. S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) și e) C. pen. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reținerea și arestarea preventivă începând cu 15 august 2005. În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest a inculpatului. A fost obligat inculpatul să plătească C.J.A.S. Sibiu suma de 1.852 lei cu dobânzile legale.

A fost obligat inculpatul să plătească statului 800 lei cheltuieli judiciare din care 300 lei reprezintă onorariile pentru avocații din oficiu. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: În perioada verii anului 2005, inculpatul a locuit în imobilul din Sibiu, unde locuiesc și toți martorii care au fost audiați în cauză. În noaptea de 2 august 2005, partea vătămată V.L. se întorcea din cartierul Țiglari și pe strada Abatorului a fost oprit de inculpat, care a lovit-o și, sub amenințarea unui cuțit, a deposedat-o de telefonul mobil și portofel. În urma loviturilor primite, partea vătămată a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 16-18 zile îngrijiri medicale.

De asemenea, trebuie menționat că leziunile au necesitat spitalizare și intervenție chirurgicală. Din depozițiile martorilor G.S., G.E. și S.M.R., reiese că inculpatul le-a relatat că a bătut un tânăr căruia i-a luat telefonul mobil, marca Nokia 3410. Acest telefon l-a vândut apoi martorului G.I. de unde a fost ridicat și restituit părții vătămate. Inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei, susținând că de fapt ar fi cumpărat telefonul în stația C.F.R., de la o persoană, fără a oferi alte amănunte și fără a dovedi susținerea. De altfel, poziția procesuală a inculpatului din timpul urmăririi penale și a cercetării judecătorești, consemnată în declarații și în încheierile de ședință nu vine decât să confirme diagnosticul de tulburare de personalitate instabil, emoțională de tip impulsiv din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică.

Concluzionând, instanța a reținut că fapta inculpatului, așa cum a fost descrisă, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) C. pen. Din analiza fișei de cazier și din conținutul sentinței penale nr. 1104/2002 a Judecătoriei Aiud, a reieșit că inculpatul nu a beneficiat de prevederile Legii nr. 543/2002, el fiind liberat condiționat din executarea pedepsei rezultante de 3 ani și 2 luni închisoare la 17 septembrie 2003, rămânând de executat un rest de 373 zile. Cum inculpatul a săvârșit infracțiunea dedusă acum judecății la data de 2 august 2005, deci după împlinirea duratei pedepsei din care se eliberase condiționat, aceasta fiind deci considerată executată, el se găsește în stare de recidivă postexecutorie, conform art. 37 lit. b) C. pen.

Împotriva acestei sentințe inculpatul a declarat apel, solicitând, în principal, achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., susținând că nu a săvârșit fapta pentru care nu a fost condamnat, iar, în subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate prin reținerea circumstanțelor atenuante, apreciind că pedeapsa aplicată este prea aspră. Prin decizia penală nr. 166/ A din 23 mai 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, s-a respins, ca nefundat, apelul declarat de inculpatul D.V.D. împotriva sentinței penale sus menționate, menținându-se starea de arest. Împotriva acestor hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate, sub aspectul greșitei condamnări pentru infracțiunea de tâlhărie.

În motivarea recursului, inculpatul a reiterat susținerile din fond și apel, arătând că nu se face vinovat de săvârșirea faptei reținute în sarcina sa, că asupra sa s-au făcut presiuni pentru a-și asuma responsabilitatea acestei fapte, instanțele comițând o gravă eroare condamnându-l pentru o faptă ce nu-i aparține. Examinând decizia recurată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Susținerile inculpatului în sensul că nu a comis fapta pentru care a fost condamnat, sunt nefondate, activitatea infracțională a acestuia stabilindu-se pe baza declarațiilor martorilor L.A., G.St., G.E.

și S.M.R., la care a locuit în perioada comiterii faptei și care l-au văzut în posesia mai multor bunuri, inclusiv a telefonului mobil aparținând părții vătămate, despre care le-a relatat că l-a dobândit prin lovirea proprietarului cu piciorul în gură, motiv pentru care adidașii în care fusese încălțat aveau urme de sânge, coroborată cu declarațiile martorului G.I., care a cumpărat de la inculpat telefonul sustras, la scurt timp după comiterea faptei, precum și cu declarațiile părții vătămate, care l-a identificat pe inculpat ca fiind cel care l-a tâlhărit.

În raport de aceste mijloace de probă, simplele susțineri ale inculpatului în sensul că a cumpărat telefonul de la o persoană necunoscută, care ar putea fi adevăratul autor al faptei, nu este de natură să probeze lipsa de temeinicie a probelor de vinovăție expuse mai sus, instanța de fond și cea de apel evaluând corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 62, art. 63 și art. 69 C. proc. pen., pe baza căruia au stabilit fără echivoc împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia și vinovăția inculpatului. Pe de altă parte, starea de sănătate a inculpatului, ce a fost diagnosticat cu tulburare de personalitate instabil, emoțională de tip impulsiv, explică, în parte, atitudinea procesuală a inculpatului.

Pentru aceste considerente, având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) din același cod, va respinge recursul formulat de inculpat, ca nefondat. Conform dispozițiilor art. 385 16 alin. (2) C. proc. pen., se va computa durata arestării preventive, la zi iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul – inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.V.D. împotriva deciziei penale nr. 166/ A din 23 mai 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală. Compută din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reținerii și arestării preventive cu începere de la 15 august 2005 la 12 iulie 2006. Obligă pe recurentul inculpat să plătească statului suma de 220 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 iulie 2006.