ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4475/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 75 din 29 martie 2006 a Tribunalului Sibiu în baza art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul

D.V.D.

,

la:

- 7 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie.

S-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a), b), c) și e) C. pen.

În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă reținerea și

arestarea preventivă începând cu 15 august 2005.

În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menținut starea de arest

a inculpatului.

A fost obligat inculpatul să plătească C.J.A.S. Sibiu suma

de 1.852 lei cu dobânzile legale.

A fost obligat inculpatul să plătească statului 800 lei

cheltuieli judiciare din care 300 lei reprezintă onorariile pentru avocații din

oficiu.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a

reținut următoarele:

În perioada verii anului 2005, inculpatul a locuit în

imobilul din Sibiu, unde locuiesc și toți martorii care au fost audiați în

cauză.

În noaptea de 2 august 2005, partea vătămată V.L. se

întorcea din cartierul Țiglari și pe strada Abatorului a fost oprit de

inculpat, care a lovit-o și, sub amenințarea unui cuțit, a deposedat-o de

telefonul mobil și portofel. În urma loviturilor primite, partea vătămată a

suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 16-18 zile îngrijiri

medicale. De asemenea, trebuie menționat că leziunile au necesitat spitalizare

și intervenție chirurgicală.

Din depozițiile martorilor G.S., G.E. și S.M.R., reiese că

inculpatul le-a relatat că a bătut un tânăr căruia i-a luat telefonul mobil,

marca Nokia 3410. Acest telefon l-a vândut apoi martorului G.I. de unde a fost

ridicat și restituit părții vătămate.

Inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei, susținând că

de fapt ar fi cumpărat telefonul în stația C.F.R., de la o persoană, fără a

oferi alte amănunte și fără a dovedi susținerea.

De altfel, poziția procesuală a inculpatului din timpul

urmăririi penale și a cercetării judecătorești, consemnată în declarații și în

încheierile de ședință nu vine decât să confirme diagnosticul de tulburare de

personalitate instabil, emoțională de tip impulsiv din raportul de expertiză

medico-legală psihiatrică.

Concluzionând, instanța a reținut că fapta inculpatului, așa

cum a fost descrisă, constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin.

(1) și (2) lit. b) C. pen.

Din analiza fișei de cazier și din conținutul sentinței

penale nr. 1104/2002 a Judecătoriei Aiud, a reieșit că inculpatul nu a

beneficiat de prevederile Legii nr. 543/2002, el fiind liberat condiționat din

executarea pedepsei rezultante de 3 ani și 2 luni închisoare la 17 septembrie

2003, rămânând de executat un rest de 373 zile.

Cum inculpatul a săvârșit infracțiunea dedusă acum judecății

la data de 2 august 2005, deci după împlinirea duratei pedepsei din care se eliberase

condiționat, aceasta fiind deci considerată executată, el se găsește în stare

de recidivă postexecutorie, conform art. 37 lit. b) C. pen.

Împotriva acestei sentințe inculpatul a declarat apel,

solicitând, în principal, achitarea sa în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat

la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., susținând că nu a săvârșit fapta

pentru care nu a fost condamnat, iar, în subsidiar, a solicitat reducerea

pedepsei aplicate prin reținerea circumstanțelor atenuante, apreciind că

pedeapsa aplicată este prea aspră.

Prin decizia penală nr. 166/ A din 23 mai 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală, s-a respins, ca nefundat, apelul declarat de

inculpatul D.V.D. împotriva sentinței penale sus menționate, menținându-se

starea de arest.

Împotriva acestor hotărâri, în termen legal, a declarat

recurs inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate, sub aspectul greșitei

condamnări pentru infracțiunea de tâlhărie. În motivarea recursului, inculpatul

a reiterat susținerile din fond și apel, arătând că nu se face vinovat de

săvârșirea faptei reținute în sarcina sa, că asupra sa s-au făcut presiuni

pentru a-și asuma responsabilitatea acestei fapte, instanțele comițând o gravă

eroare condamnându-l pentru o faptă ce nu-i aparține.

Examinând decizia recurată prin prisma cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Susținerile inculpatului în sensul că nu a comis fapta

pentru care a fost condamnat, sunt nefondate, activitatea infracțională a

acestuia stabilindu-se pe baza declarațiilor martorilor L.A., G.St., G.E. și S.M.R.,

la care a locuit în perioada comiterii faptei și care l-au văzut în posesia mai

multor bunuri, inclusiv a telefonului mobil aparținând părții vătămate, despre

care le-a relatat că l-a dobândit prin lovirea proprietarului cu piciorul în

gură, motiv pentru care adidașii în care fusese încălțat aveau urme de sânge,

coroborată cu declarațiile martorului G.I., care a cumpărat de la inculpat

telefonul sustras, la scurt timp după comiterea faptei, precum și cu

declarațiile părții vătămate, care l-a identificat pe inculpat ca fiind cel

care l-a tâlhărit.

În raport de aceste mijloace de probă, simplele susțineri

ale inculpatului în sensul că a cumpărat telefonul de la o persoană

necunoscută, care ar putea fi adevăratul autor al faptei, nu este de natură să probeze

lipsa de temeinicie a probelor de vinovăție expuse mai sus, instanța de fond și

cea de apel evaluând corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu

respectarea dispozițiilor art. 62, art. 63 și art. 69 C. proc. pen., pe baza căruia au stabilit fără echivoc împrejurările comiterii faptei, încadrarea

juridică dată acesteia și vinovăția inculpatului.

Pe de altă parte, starea de sănătate a inculpatului, ce a

fost diagnosticat cu tulburare de personalitate instabil, emoțională de tip

impulsiv, explică, în parte, atitudinea procesuală a inculpatului.

Pentru aceste considerente, având în vedere și faptul că nu

există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform

dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în

baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) din același cod, va respinge recursul

formulat de inculpat, ca nefondat.

Conform dispozițiilor art. 385

16

alin. (2) C.

proc. pen., se va computa durata arestării preventive, la zi iar în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul – inculpat va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul

D.V.D.

împotriva deciziei penale nr. 166/ A din 23 mai 2006 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală.

Compută din pedeapsa aplicată inculpatului timpul

reținerii și arestării preventive cu începere de la 15 august 2005 la 12 iulie 2006.

Obligă pe recurentul inculpat să

plătească statului suma de 220 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 100

lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

12 iulie 2006.