ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3727/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 6 octombrie 2005, reclamantul Ministerul Justiției a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul I.A., să se constate nulitatea absolută a adeverinței

emise de Ministerul Justiției, în baza căreia a fost emisă decizia privind

acordarea pensiei de serviciu pârâtului, pe cale de consecință, să se constate

nulitatea deciziei nr. 175608/2001, emisă de Direcția Generală de Muncă și

Protecție Socială a sectorului 3 București - Oficiul de Pensii de Stat și să se

dispună, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea

acordării pensiei de serviciu, pârâtului.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că pârâtul nu îndeplinea condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 103 din Legea nr. 92/1992 (în vigoare la acea dată), pentru a

beneficia de pensie de serviciu, deoarece nu avea o vechime de minimum 25 de

ani în magistratură, astfel cum această noțiune este definită de art. 44 din

Legea nr. 92/1992 și nici nu avea, la data pensionării, calitatea de magistrat,

așa cum este reglementată de art. 42 și art. 43 alin. (2) din Legea nr.

92/1992.

Pe lângă textele legale

menționate, în vigoare la momentul respectiv, reclamantul a invocat, ca

fundament de drept al acțiunii sale, dispozițiile art. 1 alin. (1) și (6) din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

664 din 20 martie 2006, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată

de pârât, în raport cu natura actului atacat, a admis excepția tardivității

acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind tardivă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că din coroborarea prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea

nr. 554/2004, cu cele ale art. 11 din aceeași lege, rezultă că cererea

formulată pe acest temei nu poate fi primită peste termenul maxim de 1 an de

zile, calculat de la data emiterii actului.

De asemenea, s-a arătat că

interpretarea este susținută de faptul că excepțiile de la regula introducerii

acțiunii într-un anumit termen sunt expres și limitativ prevăzute de alin. (4)

al art. 11, și anume, acțiunile care vizează dispozițiile din ordonanțe ale

guvernului, respectiv acțiunile având ca obiect acte administrative cu caracter

normativ, care pot fi atacate oricând.

S-a apreciat ca

neconcludentă distincția pe care reclamantul a făcut-o între instituția

nulității absolute și cea a nulității relative, aceasta fiind inoperantă în

domeniul dreptului administrativ.

În final, instanța a conchis

că acțiunea autorității privind anularea propriului act, nu poate fi

considerată imprescriptibilă și pentru că s-ar încălca principii generale de

drept, cum ar fi principiul securității juridice și cel al neinvocării propriei

culpe.

Împotriva sus menționate

sentințe a declarat recurs, reclamantul Ministerul Justiției, solicitând, în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii judecătorești

atacate, iar pe fond admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a susținut,

în esență, că, în mod nelegal, prima instanță a admis excepția tardivității

introducerii acțiunii, întrucât, în cauză s-a invocat o nulitate absolută, care

poate fi ridicată oricând.

S-a arătat că nu există nici

o prevedere în cuprinsul Legii nr. 554/2004 care să reglementeze termenul de

introducere în justiție a unei acțiuni în constatarea nulității unui act

administrativ de către autoritatea emitentă a acestuia, în temeiul art. 1 alin.

(6) din lege, motive pentru care devine aplicabil termenul de prescripție de

drept comun.

Aceasta, deoarece nici una

dintre cele trei ipoteze reglementate de art. 11 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 (reținut ca argument de drept de către prima instanță) nu poate fi

aplicabil speței de față, întrucât norma respectivă vizează doar ipotezele

tipice reglementate de art. 8 din legea menționată.

A mai susținut recurentul,

că, pentru respectarea principiului că nu pot fi dobândite drepturi prin

fraudarea legii, calea legală de desființare a actului administrativ ilegal

care a intrat în circuitul civil și a produs efecte, nu mai poate fi revocarea

actului, ci constatarea nulității acestuia.

Or, ținând cont de faptul

că, potrivit Legii nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral

poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din

oficiu sau la cerea părții interesate, cu atât mai mult, oricând, se poate

analiza legalitatea unui act administrativ pe calea unei acțiuni directe.

Analizând criticile

formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale

aplicabile, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea

constată că acestea sunt nefondate.

Conform prevederilor art. 1

alin. (6) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă a unui act

administrativ nelegal poate să solicite instanței constatarea nulității

acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat

în circuitul civil și a produs efecte juridice „în cazul admiterii acțiunii,

instanța se va pronunța, la cerere și asupra legalității actelor civile

încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor

civile produse”.

De asemenea, conform art. 11

alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, „cererile prin care se solicită

anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins

și repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termen de 6 luni”, iar

„pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea

poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu

de un an de la data emiterii actului”.

Se va reține că punctul de

vedere susținut de recurent nu poate fi primit, deoarece în cauză sunt, totuși,

aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale alin.

(5) din Legea nr. 554/2004.

Cum, numai alin. (4) al art.

11 din lege stabilește că „ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțele care se

consideră a fi neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter

normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate oricând”,

per a

contrario

, rezultă că celelalte acte administrative se pot ataca numai în

termenele prevăzute de art. 11 alin. (1), respectiv alin. (2) din această lege.

Noua lege a contenciosului

administrativ a prevăzut posibilitatea pentru autoritatea publică emitentă a

unui act administrativ nelegal de a solicita instanței de contencios

administrativ să constate nulitatea acestuia, dar, așa cum în mod corect a

reținut și prima instanță, ar fi nedrept ca autoritatea emitentă a unui astfel

de act să poată solicita oricând constatarea nulității actului, cu toate că se

află în culpă, iar persoana la care se referă actul administrativ individual,

în situația în care ar fi lezată prin emiterea actului respectiv, să nu-l poată

ataca decât în termen de 6 luni ori de maximum un an de la emiterea acestuia.

Legiuitorul a urmărit ca

raporturile juridice reglementate de actul administrativ individual să aibă o

anumită stabilitate, prin aceea că, după intrarea acestuia în circuitul civil,

să poată fi atacat într-un anumit termen la instanța de contencios

administrativ.

Este adevărat că, în

doctrină, cum arată recurentul, se face uneori, din punct de vedere teoretic, o

distincție între nulitatea absolută și nulitatea relativă a actului

administrativ, dar această distincție se raportează nu la criteriul civilist al

naturii normelor juridice încălcate, ca fiind de interes public sau privat, ci

la gravitatea viciilor care afectează actul administrativ în cauză.

Implicațiile procedurale ale

unei asemenea calificări sunt, însă, nesemnificative, pentru că noua lege a

contenciosului administrativ, ca și cea anterioară, de altfel, nu reglementează

nici o diferențiere între acțiunile care invocă nulitatea absolută și cele care

invocă nulitatea relativă a actului administrativ.

Așadar, în nici un caz nu

poate fi reținută teza că nulitatea absolută a unui act administrativ poate fi

invocată oricând de către emitentul acestuia, spre deosebire de nulitatea

relativă.

Hotărâri în același sens au

fost pronunțate și în jurisdicția europeană, avându-se în vedere respectarea

principiului securității raporturilor juridice și a principiului încrederii

legitime a beneficiarului actului, care a crezut în aparența de legalitate a

acestuia.

Pentru toate considerentele

arătate mai sus, urmează ca, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr.

554/2004 și art. 312 C. proc. civ., să se respingă recursul ca nefondat,

reținându-se că hotărârea de fond este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamantul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 664 din 20

martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2006.