ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3727/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 octombrie 2005, reclamantul Ministerul Justiției a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.A., să se constate nulitatea absolută a adeverinței emise de Ministerul Justiției, în baza căreia a fost emisă decizia privind acordarea pensiei de serviciu pârâtului, pe cale de consecință, să se constate nulitatea deciziei nr. 175608/2001, emisă de Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială a sectorului 3 București - Oficiul de Pensii de Stat și să se dispună, în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea acordării pensiei de serviciu, pârâtului.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pârâtul nu îndeplinea condițiile prevăzute de dispozițiile art. 103 din Legea nr. 92/1992 (în vigoare la acea dată), pentru a beneficia de pensie de serviciu, deoarece nu avea o vechime de minimum 25 de ani în magistratură, astfel cum această noțiune este definită de art. 44 din Legea nr. 92/1992 și nici nu avea, la data pensionării, calitatea de magistrat, așa cum este reglementată de art. 42 și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 92/1992. Pe lângă textele legale menționate, în vigoare la momentul respectiv, reclamantul a invocat, ca fundament de drept al acțiunii sale, dispozițiile art. 1 alin. (1) și (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 664 din 20 martie 2006, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, în raport cu natura actului atacat, a admis excepția tardivității acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind tardivă. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că din coroborarea prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, cu cele ale art. 11 din aceeași lege, rezultă că cererea formulată pe acest temei nu poate fi primită peste termenul maxim de 1 an de zile, calculat de la data emiterii actului.

De asemenea, s-a arătat că interpretarea este susținută de faptul că excepțiile de la regula introducerii acțiunii într-un anumit termen sunt expres și limitativ prevăzute de alin. (4) al art. 11, și anume, acțiunile care vizează dispozițiile din ordonanțe ale guvernului, respectiv acțiunile având ca obiect acte administrative cu caracter normativ, care pot fi atacate oricând. S-a apreciat ca neconcludentă distincția pe care reclamantul a făcut-o între instituția nulității absolute și cea a nulității relative, aceasta fiind inoperantă în domeniul dreptului administrativ. În final, instanța a conchis că acțiunea autorității privind anularea propriului act, nu poate fi considerată imprescriptibilă și pentru că s-ar încălca principii generale de drept, cum ar fi principiul securității juridice și cel al neinvocării propriei culpe.

Împotriva sus menționate sentințe a declarat recurs, reclamantul Ministerul Justiției, solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii judecătorești atacate, iar pe fond admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Recurentul-reclamant a susținut, în esență, că, în mod nelegal, prima instanță a admis excepția tardivității introducerii acțiunii, întrucât, în cauză s-a invocat o nulitate absolută, care poate fi ridicată oricând. S-a arătat că nu există nici o prevedere în cuprinsul Legii nr. 554/2004 care să reglementeze termenul de introducere în justiție a unei acțiuni în constatarea nulității unui act administrativ de către autoritatea emitentă a acestuia, în temeiul art. 1 alin. (6) din lege, motive pentru care devine aplicabil termenul de prescripție de drept comun.

Aceasta, deoarece nici una dintre cele trei ipoteze reglementate de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (reținut ca argument de drept de către prima instanță) nu poate fi aplicabil speței de față, întrucât norma respectivă vizează doar ipotezele tipice reglementate de art. 8 din legea menționată. A mai susținut recurentul, că, pentru respectarea principiului că nu pot fi dobândite drepturi prin fraudarea legii, calea legală de desființare a actului administrativ ilegal care a intrat în circuitul civil și a produs efecte, nu mai poate fi revocarea actului, ci constatarea nulității acestuia. Or, ținând cont de faptul că, potrivit Legii nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cerea părții interesate, cu atât mai mult, oricând, se poate analiza legalitatea unui act administrativ pe calea unei acțiuni directe.

Analizând criticile formulate, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale aplicabile, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că acestea sunt nefondate. Conform prevederilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanței constatarea nulității acestuia, în situația în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice „în cazul admiterii acțiunii, instanța se va pronunța, la cerere și asupra legalității actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum și asupra efectelor civile produse”.

De asemenea, conform art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, „cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate, se pot introduce în termen de 6 luni”, iar „pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului”. Se va reține că punctul de vedere susținut de recurent nu poate fi primit, deoarece în cauză sunt, totuși, aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) și (2), coroborate cu cele ale alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Cum, numai alin. (4) al art. 11 din lege stabilește că „ordonanțele sau dispozițiile din ordonanțele care se consideră a fi neconstituționale, precum și actele administrative cu caracter normativ, care se consideră a fi nelegale, pot fi atacate oricând”, per a contrario , rezultă că celelalte acte administrative se pot ataca numai în termenele prevăzute de art. 11 alin. (1), respectiv alin. (2) din această lege.

Noua lege a contenciosului administrativ a prevăzut posibilitatea pentru autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal de a solicita instanței de contencios administrativ să constate nulitatea acestuia, dar, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, ar fi nedrept ca autoritatea emitentă a unui astfel de act să poată solicita oricând constatarea nulității actului, cu toate că se află în culpă, iar persoana la care se referă actul administrativ individual, în situația în care ar fi lezată prin emiterea actului respectiv, să nu-l poată ataca decât în termen de 6 luni ori de maximum un an de la emiterea acestuia. Legiuitorul a urmărit ca raporturile juridice reglementate de actul administrativ individual să aibă o anumită stabilitate, prin aceea că, după intrarea acestuia în circuitul civil, să poată fi atacat într-un anumit termen la instanța de contencios administrativ.

Este adevărat că, în doctrină, cum arată recurentul, se face uneori, din punct de vedere teoretic, o distincție între nulitatea absolută și nulitatea relativă a actului administrativ, dar această distincție se raportează nu la criteriul civilist al naturii normelor juridice încălcate, ca fiind de interes public sau privat, ci la gravitatea viciilor care afectează actul administrativ în cauză. Implicațiile procedurale ale unei asemenea calificări sunt, însă, nesemnificative, pentru că noua lege a contenciosului administrativ, ca și cea anterioară, de altfel, nu reglementează nici o diferențiere între acțiunile care invocă nulitatea absolută și cele care invocă nulitatea relativă a actului administrativ.

Așadar, în nici un caz nu poate fi reținută teza că nulitatea absolută a unui act administrativ poate fi invocată oricând de către emitentul acestuia, spre deosebire de nulitatea relativă. Hotărâri în același sens au fost pronunțate și în jurisdicția europeană, avându-se în vedere respectarea principiului securității raporturilor juridice și a principiului încrederii legitime a beneficiarului actului, care a crezut în aparența de legalitate a acestuia. Pentru toate considerentele arătate mai sus, urmează ca, în temeiul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 C. proc. civ., să se respingă recursul ca nefondat, reținându-se că hotărârea de fond este legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 664 din 20 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2006.