ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2731/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 583 din 17 noiembrie 2005, Tribunalul Prahova, în baza art. 211 alin. (2) lit. d) și e), cu aplicarea art. 13 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice conform art. 334 C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul N.B.V. la 5 ani închisoare. A aplicat art. 71 și art. 64 C. pen. A scăzut din pedeapsa aplicată, perioada executată de la 11 mai 2005, la 21 iulie 2005. Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 90 Ron (900.000 lei Rol), cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă S.G. și la plata sumei de 2.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Hotărând astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în noaptea de 11 februarie 2000, în timp ce partea vătămată S.G.

se afla în parcarea din fața blocului unde locuia, inculpatul i-a smuls un telefon mobil din mână, în valoare de 1.200.000 lei. Împotriva sentinței penale a declarat apel inculpatul N.B.V., susținând că a fost vorba de o neînțelegere a părților care se cunoșteau anterior. Inculpatul nu a negat faptul că telefonul s-a aflat în posesia sa, însă a susținut că i-ar fi fost înmânat de către partea vătămată, sugerând că atât plângerea cât și declarațiile ulterioare date de aceasta sunt expresia dorinței ei de a câștiga suma de bani pe care i-a solicitat-o de altfel, familiei, pentru a reveni asupra acestora. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 17 din 11 ianuarie 2006, a admis apelul declarat în cauză, a desființat în parte sentința atacată, în sensul că a reținut la încadrarea juridică a faptei, dispozițiile art. 74 și 76 lit. c) C. pen.

și a condamnat pe inculpat la 2 ani și 6 luni închisoare. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale. În motivarea acestei decizii, instanța de control judiciar a arătat că; „Deși pe parcursul procesului penal, inculpatul a încercat să convingă instanțele cu privire la nevinovăția sa, din probele administrate rezultă că a sustras prin violență telefonul părții vătămate (prin smulgere) ceea ce, în drept, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie calificată..”. Nici susținerea inculpatului cu privire la existența unei înțelegeri între părți nu a putut fi reținută de către instanța de apel, în condițiile în care, la dosar nu sunt probe în acest sens, iar partea vătămată infirmă teza apărării.

Nemulțumit și de această din urmă hotărâre, în termenul legal inculpatul N.B.V. a declarat recurs, solicitând admiterea, casarea hotărârilor atacate și în principal, să se dispună achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. În subsidiar, a solicitat să se rețină în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante, conform art. 74 C. pen., având în vedere conduita bună a acestuia anterior săvârșirii faptei și în timpul procesului penal, stăruința de a înlătura efectele negative ale infracțiunii, valoarea modică a telefonului, cât și dorința inculpatului de a se integra în societate și a întemeia o familie și să se dispună coborârea pedepsei la limita prevăzută de art. 76 lit. b) C. pen.

Recursul declarat de inculpat nu este fondat, urmând a fi respins, ca atare. Analizând actele și lucrările de la dosar, se constată că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut corect situația de fapt, confirmată de materialul probator existent la dosar, încadrând fapta comisă în textul de lege corespunzător și aplicând inculpatului o pedeapsă just individualizată, în strictă conformitate cu prevederile art. 72 și art. 52 C. pen. În ce privește solicitarea inculpatului de a fi achitat, sub aspectul comiterii infracțiunii de tâlhărie, susținând că: „între părți a existat o legătură dar nu a fost vorba de o faptă penală ci de cel mult o neînțelegere care s-a complicat, deoarece inculpatul a plecat din țară și astfel s-a creat în mintea părții vătămate dorința de a beneficia de anumite avantaje materiale..”, se constată că nu poate fi primită.

Există la dosarul cauzei probe care atestă fără echivoc vinovăția inculpatului N.B.V. pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, reținută în sarcina sa. Astfel, plângerea părții vătămate S.G. și declarațiile ulterioare, date de aceasta în faza de urmărire penală și de judecată, prin care a susținut că în data de 11 februarie 2000, orele 22,45 a fost deposedată de telefonul mobil, fiindu-i smuls din mână de către inculpatul N.B.V., care apoi a fugit pe str. Anotimpului din Ploiești și pe care îl cunoștea din copilărie, întrucât au locuit în blocuri învecinate, se coroborează cu declarațiile martorului S.S., soțul său, cât și cu declarațiile martorei D.C.M. care a relatat că în seara zilei de 11 februarie 2000, mergând la familia S. i s-au povestit cele întâmplate, după care, prietenul său, C.S.

împreună cu partea vătămată au plecat în căutarea inculpatului la un bar, unde știau că obișnuiește să își petreacă timpul, însă, nu l-au găsit, iar ulterior, s-a aflat că acesta este plecat în străinătate. Corect au reținut cele două instanțe că retractarea ulterioară a acestor declarații, este fără suport, neputând fi interpretată decât ca o împrejurare de natură să absolve pe inculpat de răspunderea penală.

Pe de altă parte, apărarea inculpatului, în sensul că între părți a existat o legătură, dar nu este vorba de o faptă penală, ci de cel mult o neînțelegere care s-a complicat, deoarece inculpatul a plecat din țară și astfel s-a creat în mintea părții vătămate dorința de a beneficia de anumite avantaje materiale, numai că nu este susținută de probele administrate în cauză, dar și faptul că partea vătămată a reclamat cele întâmplate, a doua zi după comiterea infracțiunii, respectiv la 12 februarie 2000, înainte de a fi aflat că inculpatul a părăsit țara, infirmă o astfel de susținere că prin plângerea pe care a formulat-o, partea vătămată ar fi urmărit obținerea unor avantaje materiale, știind că lucrează în străinătate.

Așa fiind, solicitarea inculpatului de a fi achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., nu poate fi primită. Nefondată este și critica de netemeinicie formulată de recurentul inculpat, sub aspectul individualizării pedepsei și solicitarea de a se reține în favoarea sa, circumstanțe atenuante, conform art. 74 C. pen., cu consecința coborârii pedepsei la limita indicată de art. 76 lit. b) din același cod. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor, se ține seama, între altele, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Analizând această critică în raport de prevederile textului de lege citat, se constată că nu se poate reține că, pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare, aplicată inculpatului de instanța de apel, situată sub minimul special prevăzut de textul de lege incriminator, ca urmare a aplicării circumstanțelor atenuante personale, conform art. 74 C. pen., este severă, având în vedere natura infracțiunii și modalitatea în care a fost comisă, în timpul nopții, într-un loc public, aspecte care imprimă faptei un pericol social ridicat, cât și împrejurarea că inculpatul este cunoscut cu antecedente penale, anterior, suferind condamnări pentru același gen de infracțiuni, astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar.

Se constată așadar, că instanța de apel a făcut o judicioasă individualizare a pedepsei aplicată inculpatului, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 și art. 52 C. pen. și nu sunt temeiuri pentru ca pedeapsa să fie și mai mult redusă față de minimul special prevăzut de lege. Cât privește solicitarea reprezentantului parchetului de a se dispune respingerea recursului ca tardiv formulat, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că termenul de recurs de 10 zile se împlinea la data de 21 ianuarie 2006 (sâmbăta), iar recurentul inculpat a înregistrat cererea sa de recurs, în data de 23 ianuarie 2006, respectiv în prima zi lucrătoare. În consecință, pentru considerentele de mai sus, recursul declarat de inculpatul N.B.V., nefiind fondat, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., urmează a fi respins, ca atare, din pedeapsa aplicată se va deduce timpul arestării preventive de la 11 mai 2005, la 21 iulie 2005, iar recurentul inculpat, va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.B.V. împotriva deciziei penale nr. 17 din 11 ianuarie 2006 a Curții de Apel Ploiești. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 11 mai 2005, la 21 iulie 2005. Obligă pe recurent la plata sumei de 120 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 mai 2006.