ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1351/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 5 septembrie 2005, F.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, anularea hotărârii nr. 16226 din 23 februarie 2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste calitatea de beneficiară a prevederilor Legii nr. 189/2000. În motivare, reclamanta a arătat că este îndreptățită la acordarea compensațiilor prevăzute de actul normativ indicat, întrucât în luna septembrie 1940, împreună cu familia, a fost nevoită să se refugieze din localitatea de domiciliu, Vlaha, județul Cluj, ca urmare a persecuțiilor exercitate, din motive etnice, de către legionari și jandarmi, împotriva populației maghiare din teritoriul românesc.

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 675/2005 din 20 octombrie 2005, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să-i ateste reclamantei, calitatea de refugiată în perioada 25 august 1942 - 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile bănești prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, începând cu data de 1 noiembrie 2004. Instanța a reținut că soluția se impune, având în vedere că s-a dovedit situația de refugiat a reclamantei care, potrivit probațiunii testimoniale, a suferit persecuții pe considerente etnice, datorită cărora a fost nevoită să se refugieze din Vlaha, în Cluj Napoca.

Împotriva sentinței, în termen legal, a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Cluj, solicitând modificarea acestei hotărâri, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată. Recurenta a susținut, în esență, că schimbarea domiciliului intimatei și al familiei sale dintr-o localitate aflată sub administrație românească, într-o localitate aflată sub dominație străină, nu poate fi considerată o modalitate de persecuție etnică în accepțiunea Legii nr. 189/2000 și a H.G. nr. 127/2002, instanța admițând acțiunea fără nici un temei legal. Recursul se va admite, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc.

civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale ” . În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuția părților, orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră folositoare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească obiectul litigiului. În ceea ce privește cauza dedusă judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către intimata-reclamantă nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, declarațiile autentice ale martorilor, administrate în cauză, nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.

Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu. Prin „persoană strămutată” în altă localitate conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”. Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a vedea astfel, dacă intimata-reclamantă este îndreptățită la acordarea drepturilor compensatorii, trebuiau determinate, fără echivoc, cauza, perioada și împrejurările schimbării domiciliului.

Aceasta, având în vedere că intimata susține în acțiune că refugiul a început în luna septembrie 1940, în timp ce martorii arată că familia s-a refugiat în cursul lunii august a anului 1942 și ținând cont de faptul că mutarea s-a făcut dintr-un teritoriu aflat sub administrația Statului român, într-un teritoriu ocupat și că martorii nu au indicat nici o persecuție concretă. În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 313 teza I C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă permis de lege și prin audierea nemijlocită a martorilor, în sensul specificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Cluj, împotriva sentinței nr. 675 din 20 octombrie 2005 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2006.