ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3997/2007

Constată că prin sentința civilă nr. 563 din 20 iunie 2003 Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de reclamanții J.E.E., J.N.L., J.C.S., J.B.L., J.T., V.I., V.V.E. și B.S. împotriva pârâților Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș, SC R. SA Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român. În considerentele sentinței s-a reținut că obiectul investirii instanței l-a reprezentat solicitarea reclamanților privind constatarea nulității absolute a titlului și a transmiterii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra imobilului din Timișoara; nulitatea înscrierii în cartea funciară; nulitatea actelor de transmitere a dreptului în favoarea SC R. SA; rectificarea intabulărilor în C.F.; obligarea pârâților la respectarea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Instanța fondului a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului nu mai poate fi dispusă în condițiile dreptului comun și ca atare, competența instanței se limitează la aprecierea asupra valabilității actelor de înstrăinare. Pe acest aspect, constatându-se că transmisiunea succesivă a dreptului de proprietate s-a realizat cu bună-credință și cu respectarea normelor legale, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Apelul declarat de reclamanți a fost admis prin decizia civilă nr. 128 din 12 februarie 2004 a Curții de Apel Timișoara, care a desființat sentința și, rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea, constatând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil.

A fost respinsă în rest acțiunea. Decizia pronunțată în apel a fost casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit deciziei nr. 10028 din 2 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. S-a reținut în considerentele deciziei de casare că Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1960, în temeiul cărora s-a făcut preluarea imobilului constituie într-adevăr, titlu nevalabil pentru stat și că, în aceste condiții, constatând preluarea nelegală a bunului, instanța nu a arătat motivele respingerii celorlalte capete de cerere care au investit-o. În cauză, reclamanții au notificat primăria, conform Legii nr. 10/2001, demersul lor nefinalizându-se datorită conduitei persoanei notificate, situație în care reclamanții se pot adresa instanței pentru valorificarea intereselor lor.

De altfel, instanța de apel a reținut imposibilitatea de restituire a imobilului, cu referire la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără să cerceteze în fond, cu referire la probele administrate și la mijloacele de apărare invocate de părți. La reluarea judecății, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat decizia civilă nr. 431/A din 8 noiembrie 2006, conform căreia a admis apelul reclamanților, a constatat că imobilul din Timișoara, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și a respins în rest pretențiile reclamanților. Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că problema nevalabilității titlului statului a fost tranșată irevocabil potrivit deciziei din recurs.

În privința celorlalte capete de cerere, s-a constatat că reclamanții tind la desființarea mai multor acte de înstrăinare a bunului, de naturi diferite (administrative, civile), care nu permit o analiză globală, „în bloc”, a acestora. Referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999 între SC R. SA și Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș, nu s-a reținut că este vorba de un act juridic de înstrăinare cu titlu oneros și că buna credință a părților contractante (în condițiile în care nu s-a făcut dovada contrară acesteia), salvează respectivul act de la nulitate. 1) Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanții-reclamanți, care au formulat critici sub următoarele aspecte: Hotărârea este nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.) întrucât încalcă prevederile art. 2 alin. (2), art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care apără proprietatea. Astfel, decizia constată pe de o parte, că preluarea imobilului de către stat s-a făcut nevalabil și pe de altă parte, respinge „restul pretențiilor”, inclusiv cererea de restituire în natură a bunului. Au fost nesocotite astfel, prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, imobilele preluate în mod abuziv, deținute de orice persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură. În situațiile prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001, invocata bună-credință a deținătorului imobilului nu poate înlătura obligația legală de restituire în natură.

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, iar în speță, Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1966 nu au putut opera o preluare valabilă, pentru ca fostului proprietar să nu i se recunoască dreptul, ce nu a ieșit de fapt, din patrimoniul său. 2) Decizia a fost atacată cu recurs și de Ministerul Finanțelor Publice, care a susținut nelegalitatea soluției, în primul rând, sub aspectul cadrului procesual respectiv, al reținerii calității sale procesuale pasive, în condițiile în care proprietar al imobilului este Inspectoratul Teritorial al Muncii. În ce privește fondul cauzei, s-a solicitat respingerea în întregime a acțiunii reclamanților, întrucât imobilul din litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil și anume, în baza Decretului nr. 92/1950.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Intimații SC R. SA și Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului reclamanților, cu motivarea în esență, a existenței bunei-credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1999, ceea ce îl salvează de la nulitate și deci, îl exceptează obligației de restituire. Examinând criticile formulate prin intermediul celor două recursuri exercitate în cauză, Curtea constată următoarele: 1) Recursul declarat de reclamanți este întemeiat sub aspectul de nelegalitate invocat, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, în speță s-a statuat în mod irevocabil (potrivit deciziei de casare a instanței de recurs) și cu putere de lucru judecat faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în mod nevalabil de către stat.

De asemenea, hotărârea instanței de recurs anterioare a stabilit, în mod obligatoriu pentru instanța de trimitere, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., faptul că demersul reclamanților se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, urmând să fie soluționat ca atare. Cum preluarea abuzivă a imobilului de către stat era determinată în mod irevocabil, instanța nu a făcut în mod greșit, așa cum se susține în motivele de recurs, aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării”. Aprecierea instanței, că exceptarea de la restituirea bunului, este determinată de buna-credință a părților contractante, ignoră dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, referitoare la noțiunea de unitate deținătoare a bunurilor preluate abuziv și obligațiile ce revin acesteia potrivit actului normativ.

Astfel, intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial al Muncii, care prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999 cu SC R. SA a dobândit imobilul în litigiu, avea la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate deținătoare (persoană juridică de drept public), căreia îi incumbă obligația de restituire a imobilului preluat abuziv de către stat. Sub acest aspect, nu are relevanță atitudinea subiectivă a intimatului la momentul dobândirii bunului, câtă vreme, independent de modalitatea în care i-a ajuns bunul în patrimoniu, ca unitate deținătoare avea obligația de restituire. Intimatul-pârât nu se situează în poziția unui terț subdobânditor de la stat, pentru a putea invoca dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și salvarea actului de la nulitate, ci este el însuși persoană juridică de drept public și ca atare, unitate deținătoare de stat.

De aceea, aprecierea instanței de apel în sensul exceptării de la restituirea bunului pe considerentul existenței bunei-credințe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este greșită și ignoră dispozițiile art. 21 și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În același timp, se constată că o astfel de motivare a soluției instanței a condus la neanalizarea celorlalte apărări de fond ale pârâtului-intimat (formulate prin întâmpinarea depusă în faza apelului), în sensul că imobilul, construit la începutul secolului, a cunoscut transformări importante, făcând obiectul unor investiții de miliarde de lei, astfel încât în prezent nu mai are în comun, cu imobilul preluat de către stat, decât locul situării.

În consecință, reținându-se pe de o parte, aspectul de nelegalitate invocat de reclamanți în cadrul motivului prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ. și pe de altă parte, faptul că nu s-au analizat apărări de fond și nu s-au administrat probe care să permită determinarea situației juridice actuale a bunului (în funcție de aceasta, a modalități de reparație), urmează ca în baza art. 313 C. proc. civ., prin admiterea recursului reclamanților să fie casată hotărârea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Instanța de trimitere urmează ca, verificând apărările invocate de intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial de Muncă, pe cale de întâmpinare, să stabilească situația juridică actuală a bunului, în funcție de care să se aprecieze, în condițiile reglementate de Legea nr. 10/2001, modalitatea de reparație ce se impune pentru imobilul preluat abuziv.

2) Recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice este nefondat sub ambele aspecte de nelegalitate invocate. În ce privește cadrul procesual, judecata s-a desfășurat în mod corect și în contradictoriu cu recurentul, ca reprezentant al Statului Român, având în vedere că se constată valabilitatea preluării bunului de către stat. Ca atare, este justificată poziția în proces a celui care a deposedat de bun pe autorii reclamanților, intabulându-și apoi dreptul de proprietate în cartea funciară (conform mențiunilor existente în cartea funciară, fila 7 fond), pentru ca acesta să-și poată apăra titlul, iar rezultatul verificării jurisdicționale să-i fie opozabil. Referitor la criticile de fond, constând în valabilitatea titlului statului, ceea ce în opinia recurentului ar fi trebuit să conducă la respingerea în tot a acțiunii reclamanților, acestea sunt de asemenea, neîntemeiate.

Aspectul menționat a fost tranșat în mod irevocabil prin decizia anterioară pronunțată în recurs, conform căreia s-a stabilit că Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1960 (care au constituit temeiul preluării și nu Decretul nr. 92/1950, cum în mod greșit indică recurentul), nu constituie titlu valabil pentru stat. O astfel de dezlegare dată problemei de drept a intrat în puterea lucrului judecat și ea nu mai poate fi supusă contestării și nici nu face obiectul unor noi dezbateri. În consecință, recursul exercitat de Ministerul Finanțelor Publice a fost constatat neîntemeiat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții J.E.E., J.N.L., J.C.S., J.B.L., J.T., V.I., P.K. și B.S. împotriva deciziei nr. 431/A din 8 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași hotărâri. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2007.