ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3997/2007

Constată că prin sentința civilă nr.

563 din 20 iunie 2003 Tribunalul Timiș a respins acțiunea formulată de

reclamanții J.E.E., J.N.L., J.C.S., J.B.L., J.T., V.I., V.V.E. și B.S.

împotriva pârâților Inspectoratul Teritorial de Muncă Timiș, SC R. SA Timișoara

și Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.

În considerentele sentinței s-a

reținut că obiectul investirii instanței l-a reprezentat solicitarea

reclamanților privind constatarea nulității absolute a titlului și a

transmiterii dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra

imobilului din Timișoara; nulitatea înscrierii în cartea funciară; nulitatea

actelor de transmitere a dreptului în favoarea SC R. SA; rectificarea

intabulărilor în C.F.; obligarea pârâților la respectarea dreptului de

proprietate asupra imobilului.

Instanța fondului a apreciat că după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului nu mai poate fi

dispusă în condițiile dreptului comun și ca atare, competența instanței se

limitează la aprecierea asupra valabilității actelor de înstrăinare.

Pe acest aspect, constatându-se că

transmisiunea succesivă a dreptului de proprietate s-a realizat cu

bună-credință și cu respectarea normelor legale, acțiunea a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanți a fost

admis prin decizia civilă nr. 128 din 12 februarie 2004 a Curții de Apel

Timișoara, care a desființat sentința și, rejudecând cauza, a admis în parte

acțiunea, constatând că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil. A

fost respinsă în rest acțiunea.

Decizia pronunțată în apel a fost

casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, potrivit deciziei nr. 10028 din 2

decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală.

S-a reținut în considerentele

deciziei de casare că Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1960, în temeiul cărora

s-a făcut preluarea imobilului constituie într-adevăr, titlu nevalabil pentru

stat și că, în aceste condiții, constatând preluarea nelegală a bunului,

instanța nu a arătat motivele respingerii celorlalte capete de cerere care au investit-o.

În cauză, reclamanții au notificat

primăria, conform Legii nr. 10/2001, demersul lor nefinalizându-se datorită

conduitei persoanei notificate, situație în care reclamanții se pot adresa

instanței pentru valorificarea intereselor lor.

De altfel, instanța de apel a

reținut imposibilitatea de restituire a imobilului, cu referire la art. 16

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fără să cerceteze în fond, cu referire la

probele administrate și la mijloacele de apărare invocate de părți.

La reluarea judecății, Curtea de

Apel Timișoara a pronunțat decizia civilă nr. 431/A din 8 noiembrie 2006,

conform căreia a admis apelul reclamanților, a constatat că imobilul din

Timișoara, a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și a respins în

rest pretențiile reclamanților.

Pentru pronunțarea acestei soluții,

instanța de apel a reținut că problema nevalabilității titlului statului a fost

tranșată irevocabil potrivit deciziei din recurs.

În privința celorlalte capete de

cerere, s-a constatat că reclamanții tind la desființarea mai multor acte de

înstrăinare a bunului, de naturi diferite (administrative, civile), care nu

permit o analiză globală, „în bloc”, a acestora.

Referitor la contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în anul 1999 între SC R. SA și Inspectoratul

Teritorial de Muncă Timiș, nu s-a reținut că este vorba de un act juridic de

înstrăinare cu titlu oneros și că buna credință a părților contractante (în

condițiile în care nu s-a făcut dovada contrară acesteia), salvează respectivul

act de la nulitate.

1) Împotriva acestei decizii au

declarat recurs apelanții-reclamanți, care au formulat critici sub următoarele

aspecte:

Hotărârea este nelegală (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.) întrucât încalcă prevederile art. 2 alin. (2), art. 21

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, precum și art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

care apără proprietatea.

Astfel, decizia constată pe de o

parte, că preluarea imobilului de către stat s-a făcut nevalabil și pe de altă

parte, respinge „restul pretențiilor”, inclusiv cererea de restituire în natură

a bunului.

Au fost nesocotite astfel,

prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, imobilele preluate

în mod abuziv, deținute de orice persoană juridică de drept public, vor fi

restituite persoanei îndreptățite, în natură.

În situațiile prevăzute de art. 21

din Legea nr. 10/2001, invocata bună-credință a deținătorului imobilului nu

poate înlătura obligația legală de restituire în natură.

De asemenea, potrivit art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără

titlu valabil, își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării,

iar în speță, Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1966 nu au putut opera o preluare

valabilă, pentru ca fostului proprietar să nu i se recunoască dreptul, ce nu a

ieșit de fapt, din patrimoniul său.

2) Decizia a fost atacată cu recurs

și de Ministerul Finanțelor Publice, care a susținut nelegalitatea soluției, în

primul rând, sub aspectul cadrului procesual respectiv, al reținerii calității

sale procesuale pasive, în condițiile în care proprietar al imobilului este

Inspectoratul Teritorial al Muncii.

În ce privește fondul cauzei, s-a

solicitat respingerea în întregime a acțiunii reclamanților, întrucât imobilul

din litigiu a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil și anume, în

baza Decretului nr. 92/1950.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Intimații SC R. SA și Inspectoratul

Teritorial de Muncă Timiș au formulat întâmpinare prin care au solicitat

respingerea recursului reclamanților, cu motivarea în esență, a existenței

bunei-credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1999, ceea

ce îl salvează de la nulitate și deci, îl exceptează obligației de restituire.

Examinând criticile formulate prin

intermediul celor două recursuri exercitate în cauză, Curtea constată

următoarele:

1) Recursul declarat de reclamanți

este întemeiat sub aspectul de nelegalitate invocat, în condițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, în speță s-a statuat în mod

irevocabil (potrivit deciziei de casare a instanței de recurs) și cu putere de

lucru judecat faptul că imobilul în litigiu a fost preluat în mod nevalabil de

către stat.

De asemenea, hotărârea instanței de

recurs anterioare a stabilit, în mod obligatoriu pentru instanța de trimitere,

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., faptul că demersul reclamanților se

încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, urmând să fie soluționat ca

atare.

Cum preluarea abuzivă a imobilului

de către stat era determinată în mod irevocabil, instanța nu a făcut în mod

greșit, așa cum se susține în motivele de recurs, aplicarea dispozițiilor art.

2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „persoanele ale căror

imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării”.

Aprecierea instanței, că exceptarea

de la restituirea bunului, este determinată de buna-credință a părților

contractante, ignoră dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, referitoare la

noțiunea de unitate deținătoare a bunurilor preluate abuziv și obligațiile ce

revin acesteia potrivit actului normativ.

Astfel, intimatul-pârât

Inspectoratul Teritorial al Muncii, care prin contract de vânzare-cumpărare

încheiat în anul 1999 cu SC R. SA a dobândit imobilul în litigiu, avea la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, calitatea de unitate deținătoare

(persoană juridică de drept public), căreia îi incumbă obligația de restituire

a imobilului preluat abuziv de către stat.

Sub acest aspect, nu are relevanță

atitudinea subiectivă a intimatului la momentul dobândirii bunului, câtă vreme,

independent de modalitatea în care i-a ajuns bunul în patrimoniu, ca unitate

deținătoare avea obligația de restituire.

Intimatul-pârât nu se situează în

poziția unui terț subdobânditor de la stat, pentru a putea invoca dispozițiile

art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și salvarea actului de la nulitate, ci

este el însuși persoană juridică de drept public și ca atare, unitate

deținătoare de stat.

De aceea, aprecierea instanței de

apel în sensul exceptării de la restituirea bunului pe considerentul existenței

bunei-credințe la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare este

greșită și ignoră dispozițiile art. 21 și art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001.

În același timp, se constată că o

astfel de motivare a soluției instanței a condus la neanalizarea celorlalte

apărări de fond ale pârâtului-intimat (formulate prin întâmpinarea depusă în

faza apelului), în sensul că imobilul, construit la începutul secolului, a

cunoscut transformări importante, făcând obiectul unor investiții de miliarde

de lei, astfel încât în prezent nu mai are în comun, cu imobilul preluat de

către stat, decât locul situării.

În consecință, reținându-se pe de o

parte, aspectul de nelegalitate invocat de reclamanți în cadrul motivului

prevăzut de art.304 pct.9 C. proc. civ. și pe de altă parte, faptul că nu s-au

analizat apărări de fond și nu s-au administrat probe care să permită

determinarea situației juridice actuale a bunului (în funcție de aceasta, a

modalități de reparație), urmează ca în baza art. 313 C. proc. civ., prin

admiterea recursului reclamanților să fie casată hotărârea, cu trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Instanța de trimitere urmează ca,

verificând apărările invocate de intimatul-pârât Inspectoratul Teritorial de

Muncă, pe cale de întâmpinare, să stabilească situația juridică actuală a

bunului, în funcție de care să se aprecieze, în condițiile reglementate de

Legea nr. 10/2001, modalitatea de reparație ce se impune pentru imobilul

preluat abuziv.

2) Recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice este nefondat sub ambele aspecte de nelegalitate invocate.

În ce privește cadrul procesual,

judecata s-a desfășurat în mod corect și în contradictoriu cu recurentul, ca

reprezentant al Statului Român, având în vedere că se constată valabilitatea

preluării bunului de către stat.

Ca atare, este justificată poziția

în proces a celui care a deposedat de bun pe autorii reclamanților,

intabulându-și apoi dreptul de proprietate în cartea funciară (conform

mențiunilor existente în cartea funciară, fila 7 fond), pentru ca acesta să-și

poată apăra titlul, iar rezultatul verificării jurisdicționale să-i fie

opozabil.

Referitor la criticile de fond,

constând în valabilitatea titlului statului, ceea ce în opinia recurentului ar

fi trebuit să conducă la respingerea în tot a acțiunii reclamanților, acestea

sunt de asemenea, neîntemeiate.

Aspectul menționat a fost tranșat în

mod irevocabil prin decizia anterioară pronunțată în recurs, conform căreia s-a

stabilit că Decretele nr. 218/1960 și nr. 712/1960 (care au constituit temeiul

preluării și nu Decretul nr. 92/1950, cum în mod greșit indică recurentul), nu

constituie titlu valabil pentru stat.

O astfel de dezlegare dată problemei

de drept a intrat în puterea lucrului judecat și ea nu mai poate fi supusă

contestării și nici nu face obiectul unor noi dezbateri.

În consecință, recursul exercitat de

Ministerul Finanțelor Publice a fost constatat neîntemeiat și va fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții J.E.E., J.N.L., J.C.S., J.B.L., J.T., V.I., P.K. și B.S. împotriva

deciziei nr. 431/A din 8 noiembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

aceleiași hotărâri.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2007.