ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4515/2005

HOTĂRÂRE

06.10.2005

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2005
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4515/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1644 din 14 septembrie 2004, Judecătoria Tecuci a admis contestația la executare formulată de

R.B. SA, sucursala Iași în contradictoriu cu intimata SC B. SRL București, a anulat formele de executare întocmite în dosarul de executare nr. 54/2004 al Biroului Executorului Judecătoresc C.A. și în dosarul nr. 931/2004 al Judecătoriei Tecuci.

Prin aceeași sentință, instanța de fond a dispus întoarcerea executării prin care creditoarea SC B. SRL București a fost pusă în posesie cu bunurile mobile ce constituie obiectul contractului de gaj fără deposedare în favoarea R.B. SA, sucursala Iași către executorul judecătoresc, potrivit procesului verbal din 27 februarie 2004.

Intimata SC B. SRL București a fost obligată la plata sumei de 14.690 miliarde lei, sumă cu care a garantat creditul, către contestatoare, dacă a efectuat vânzarea sau adjudecarea bunurilor cuprinse în procesul verbal de adjudecare.

Excepțiile privind lipsa calității procesuale active a contestatoarei și a tardivității contestației, invocate de intimată, au fost respinse ca nefondate.

Instanța de fond a reținut, cu referire la excepțiile invocate, că în fapt, contestatoarea este una și aceeași persoană juridică, numai denumirea societății fiind schimbată. În privința soluționării excepției de tardivitate s-a avut în vedere data de 11 mai 2004, dată la care contestatoarea a fost înștiințată de un terț creditor despre începerea executării silite.

Pe fondul contestației, judecătoria a reținut, în esență, că potrivit materialului probator, contestatoarea are un drept de preferință față de intimată asupra bunurilor gajate, contractul de gaj fiind înscris în arhiva electronică înaintea oricărui creditor.

Împotriva sentinței de fond a declarat apel intimata, iar prin decizia nr. 401/ A din 15 martie 2005, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a admis apelul intimatei, a anulat sentința atacată și a respins, ca tardiv formulată, contestația la executare.

Instanța de apel, analizând, în principal criticile ce vizau greșita soluționare a excepțiilor, a reținut că, în raport cu data de 27 februarie 2004, data predării bunurilor, dar și de calitatea contestatoarei care pretinde un drept real al bunurilor urmărite, sunt incidente dispozițiile art. 401 pct. 2 C. proc. civ., ce impun termenul de 15 zile pentru exercitarea contestației la executare, de la data predării silite a bunului.

S-a reținut totodată că, din lucrările dosarului nu rezultă că părțile au pus concluzii și pe fondul cauzei, astfel încât nu se poate susține că pricina a fost judecată în fond. Mai mult, nici din considerentele sentinței apelate nu rezultă motivele de fapt ce au condus la soluția de fond pronunțată.

Împotriva deciziei din apel, a declarat recurs contestatoarea R.B. SA, sucursala Iași, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., din temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii contestației la executare, întoarcerea executării și obligarea intimatei la plata debitului de 14,690 miliarde lei.

După o succintă expunere a situației de fapt, recurenta a susținut că în mod greșit instanța de apel a aplicat legea cu privire la excepția de tardivitate a introducerii contestației la executare, în sensul că speței îi erau aplicabile dispozițiile art. 401 C. proc. civ., potrivit cărora termenul de 15 zile curge de la data când contestatorul a luat cunoștință de actul de executare pe care-l contestă.

Mai mult, în opinia recurentei, cererea de executare a fost formulată de intimată în baza unui contract de gaj supus Legii nr. 99/1999 și deci, executarea trebuia să respecte prevederile acestui act normativ, act care, de altfel, nu prevede nici un termen pentru contestație.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra incidenței dispozițiilor art. 71 din actul normativ menționat, ce instituie obligația în sarcina celui care începe executarea, să notifice ceilalți creditori, sub sancțiunea nulității, lucru pe care contestatoarea nu l-a făcut.

Deși recurenta susține pe de o parte că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra celorlalte excepții și nici pe fondul cauzei, pe de altă parte a înțeles să formuleze critici și asupra acestor aspecte.

Examinând cu prioritate excepția de necompetență, invocată din oficiu, instanța constată că în raport cu dispozițiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, raportat la art. 725 alin. (2) C. proc. civ., Secția Comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție are competența materială în soluționarea prezentului litigiu având în vedere și natura comercială a acestuia, dar și împrejurarea că, la data modificărilor aduse de dispozițiile Legii nr. 219/2005, instanța era investită cu soluționarea căii de atac.

Pentru aceste considerente, instanța va respinge excepția de necompetență materială a Secției Comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca nefondată.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente.

Având în vedere soluția pronunțată în apel, recursul va fi abordat sub aspectul excepției de tardivitate, urmând ca celelalte critici, ce vizează excepțiile și fondul, să fie înlăturate.

Critica vizând aplicarea greșită a legii, în considerarea dispozițiilor art. 304 alin. (9) C. proc. civ., este nefondată.

Dispozițiile art. 304 alin. (9) C. proc. civ., au în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis aplicarea unui text de lege străin situației de fapt dedusă judecății sau extinderea normei de drept la situații neaplicabile.

În speță, contestatoarea s-a adresat Judecătoriei Tecuci cu o contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 399, 401, 404, 404

și 449 C. proc. civ., coroborat cu prevederile Titlului VI din Legea nr. 99/1999 privind regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare, astfel cum rezultă din înscrisul aflat la dosarul de fond al Judecătoriei Tecuci.

Prima instanță a avut în vedere la pronunțarea soluției procedura prevăzută de C. proc. civ., impusă de însăși contestatoare, prin cererea sa.

Așadar, instanțele, atât cea de fond cât și instanța de apel, în considerarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., ce consacră principiul disponibilității, erau ținute a se pronunța în limitele și temeiurile de drept ale cererii cu care prima instanță a fost învestită.

Nu se poate discuta astfel despre o eventuală aplicare greșită a legii, în condițiile în care contestatoarea a stabilit cadrul procesual și temeiurile de drept ale cererii sale.

Mai mult, instanțele au avut în vedere dispozițiile art. 62 din Legea nr. 99/1999 astfel cum a fost modificată, potrivit cărora „în cazul neîndeplinirii obligației garantată, creditorul va putea să aleagă între a iniția procedura de executare prevăzută de C. proc. civ., sau a executa garanția reală potrivit prezentului capitol”, situația în speță.

Așadar, atât timp cât contestatoarea a optat pentru procedura de executare silită potrivit Codului de procedură civilă, instanțele nu puteau modifica sau constata incidența altor dispoziții prevăzute în alte proceduri de executare, pentru că, ar fi condus la o încălcare a principiului disponibilității.

Mai mult, instanțele nu puteau face aplicarea dispozițiilor art. 71 din Legea nr. 99/1999 față de împrejurarea că norma legală citată face referire strict la părțile implicate direct în raportul execuțional, respectiv creditorul și debitorul. Or, contestatoarea așa cum în mod corect a stabilit instanței de apel, are calitatea de terț ce pretinde un drept real asupra bunurilor mobile.

Așa fiind, se constată că susținerile recurentei nu sunt fondate, instanța de apel pronunțând o soluție legală și temeinică prin raportarea la termenul de decădere prevăzut de art. 401 C. proc. civ. și pentru formularea unei atare cereri.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va da eficiență dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., pe cale de consecință, va respinge, ca nefondat, recursul contestatoarei.